Nenorocirea este rezervată tinerilor. Ei sunt aceia care promovează doctrinele intoleranței și le pun în practică; ei sunt aceia care au nevoie de sânge, de țipete, de tumult și de barbarie. Pe vremea când eram tânăr, întreaga Europă credea în tineret, întreaga Europă îl împingea în politică, în problemele de stat. […] Noi, tinerii țării mele, trăiam din Nebunie. Ea era pâinea noastră cea de toate zilele. Așezați într-un colț al Europei, disprețuiți sau ignorați de întreaga lume, voiam să facem să se vorbească despre noi. Pentru a reuși, unii se foloseau de revolver, alții debitau cele mai mari absurdități, teoriile cele mai bizare. […] Extravaganţele mele de odinioară îmi păreau de neconceput; nu puteam nici măcar să-mi imaginez propriul trecut. Și când îmi întorc privirea înapoi, el pare să-mi amintească anii altcuiva. Este un altul cel pe care îl reneg; tot ce înseamnă „eu” este acum aiurea, la o mie de leghe de cel care am fost[1].
J. P. Jacobs îmi scrie de la Berlin, pe care îl detestă și a cărui urâțenie îl înspăimântă. Toate impresiile mele despre acest oraș, unde am stat în 1934-35, îmi revin la suprafața conștiinței. Am dus acolo o viață de halucinat, de nebun, într-o singurătate aproape totală. O, dacă aș avea curajul sau talentul să evoc acel coșmar! Dar sunt prea slab ca să mă pot cufunda iar în asemenea grozăvii. Nu-i mai puțin adevărat că acel sejur m-a marcat pentru tot restul vieții. E apogeul negativ al vieții mele[2].
Firul care leagă întreaga biografie cioraniană postbelică este al vinovăției, al culpei morale de care s-a făcut vinovat, al luptei purtate pentru a-și explica cum a fost posibilă propria cădere în hăul extremismului politic, o încercare fără sfârșit de a oferi explicații treptelor pe care le-a coborât pentru a ajunge la ceea ce denumește a fi „apogeul negativ” al vieții sale.
Opera și viața maturului Cioran pot fi interpretate și din această perspectivă, a unui minuțios cercetător al propriilor greșeli, un drum parcurs à rebours, de pe culmile erorii înspre abisurile introspecției, către singurul loc în care, explicându-și cum a fost posibilă propria nebunie, Cioran oferă răspunsuri pentru nebunia la care a fost martoră întreaga lume.
Cioran, în perioada franceză a vieții sale, îl supune unei critici nemiloase pe cel care va fi fost, dar pe care nu-l mai recunoaște. Astfel, printr-un proces complex, profund influențat de atrocitățile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Cioran se înstrăinează de Cioran, devenind un anti-Cioran.
Într-o epocă în care nostalgia după diferite trecuturi inventate și idealizate a atins cote alarmante, în care prezentul este denigrat în numele unui trecut prezentat trunchiat, Cioran ne poate fi antidot. Putem învăța de la cei cărora credința în „fleacuri de organizații” sau în „idealurile istorice și efemere” le-a distrus destinul, de la cei care și-au dedicat ani buni din viață pentru a înțelege cum a fost posibilsă aducă ofrande pe altarul noilor religii politice, de la cei care au depus mărturie la „tribunalul istoriei” împotriva propriilor excese.
De la „spiritual” la „radicalismul politic”[3]
Devenit student la Facultatea de Filosofie și Litere din București, tânărul intelectual este profund dezamăgit de atmosfera pe care o întâlnește în capitala României Mari. Scrisoarea trimisă lui Bucur Țincu, prietenului său din copilărie, reprezintă o radiografiere societății bucureștene, a sentimentelor unui tânăr cu așteptări mari și dezamăgiri pe măsură:
„Întâmplări recente m-au convins că intelectualul român nu există. Noi n-avem intelectuali și nici nu vom avea. […] Aici, în țară, nu se poate face nimic fără legături personale și recomandații. Poți trimite studii strălucite la orice revistă, nici una nu-ți va publica, fiindcă la noi nimeni nu este capabil de o considerație obiectivă. Există un subiectivism nenorocit în această nație, care împiedică în mod fatal și inevitabil orice încercare de valorificare justă. Aici, în București, nu te poți ridica decât prin flatare și renunțare complectă la tine”[4].
Tânărul intelectual ardelean va fi sosit în Balcani.
În ciuda neajunsurilor amintite, Cioran este un tânăr pasionat de filozofie, dedicat marilor dezbateri culturale. Frecventează cu nesaț atât „marile bulevarde culturale” ale lumii, cât și aleile mai puțin cunoscute. Aplecarea sa spre cunoaștere îl face, la începutul anului 1933, să plaseze în antiteză spiritualul și politicul, să renege – iremediabil la prima vedere – cel de al doilea aspect:
„În locul problematicii religioase şi filozofice de acum câţiva ani, […] ni se înfăţişează, cu un absolutism scandalos, alternativa politică şi socială a stângii sau a dreptei, pretinzându-se să te încadrezi integral uneia sau celeilalte, să iei o atitudine politică, să faci aprecieri asupra Gărzii de Fier sau asupra ascendenţei tinerilor de la «stânga». Dar atunci când nu crezi în valori, când pui la îndoială totul, când îţi este absolut imposibil să spui ce este bine şi ce e rău şi când eşti convins de iraţionalitatea organică a vieţii, ţi se pretinde să crezi într-un fleac de organizaţie sau să militezi până la sacrificiu pentru un ideal istoric şi efemer, când din premisele sceptice şi pesimiste nu poţi trage alte concluzii despre societate decât cele implicate în premise şi consideraţii metafizice”[5].
Cioran refuză înregimentarea politică, iar pe politicieni îi consideră „nişte nulităţi, nişte inconştienţi, lipsiţi complet de un spirit problematic, incapabili să depăşească ideea vulgară de eficiență”[6].
Din perspectivă culturală se dovedește a fi un germanofil convins, sătul de ceea ce considera a fi un monopol cultural al Franței asupra României. Cioran manifesta pentru o orientare înspre cultura germană[7], creionând apologia Germaniei[8].
Poziționările sale nu erau rupte din cerul ideilor, ci, alături de moștenirea culturală specifică Europei Centrale, erau influențate de interese lumești. Tânărul intelectual se lupta din răsputeri să obțină o bursă de studiu în Germania și, datorită unor prietenii oportune, a reușit să obțină o bursă Humboldt, chiar dacă dosarul său fusese depus după finalizarea termenului oficial[9].
Tânărul pentru care politica reprezenta opțiunea celor slabi, un refugiu al mediocrilor lipsiți de anvergură intelectuală, ajunge bursier în Germania nazistă, într-un mediu în care neutralitatea referitoare la problematicele politice risca să te transforme într-un „dușman al comunității naționale”.
Cel care doar cu un an înainte critica fără drept de apel înregimentarea politică, ajunge să gireze criminalitatea regimului politic național-socialist[10], considerând că, în Germania, „mistica Führer-ului ar fi pe deplin justificată”: „Nu există om politic în lumea de astăzi care să-mi inspire o simpatie şi o admiraţie mai mare decât Hitler. Există ceva irezistibil în destinul acestui om, pentru care orice act de viaţă câştigă semnificaţie numai prin participarea simbolică la destinul istoric al unei naţiuni”[11].
Teatralitatea regimului politic național-socialist[12] îi fură conștiința critică lui Cioran. Pur și simplu se lasă orbit de spectacolul pus în scenă de nazism, adoptă fără discernământ butadele propagandei naziste și devine releul acestora în presa românească. Începe încet, dar sigur, să coboare treptele care îl vor face să ajungă la vârful icebergului radicalizării sale politice, moment care poate fi identificat în scurta existență a statului național-legionar, atunci când Cioran, revenit în România, a adus ode „Căpitanului” Mișcării Legionare și a redactat articolul Profilul interior al Căpitanului[13].
Înfrângerea Rebeliunii Legionare i-a tăiat avântul revoluționar lui Cioran. Paradoxal, în ciuda simpatiilor politice făcute publice, Cioran a fost numit de regimul antonescian consilier cultural la Vichy, funcție pe care a deținut-o doar câteva luni. Contradicția a fost remarcată și de Mihail Sebastian, fiind consemnată în Jurnalul său:
„Îl întâlnesc azi-dimineaţă pe Cioran pe stradă. E radios. «-M-au numit». A fost numit ataşat cultural la Paris. «–Înțelegi –zice – dacă nu mă numeau, dacă rămâneam pe loc, trebuia să mă duc la concentrare. Primisem ordinul de concentrare chiar azi. Dar nu m-aş fi prezentat cu niciun preţ. Dar aşa, totul s-a rezolvat. Înţelegi?». Sigur că înţeleg, dragă Cioran. Nu vreau să fiu rău cu el. (Şi mai ales nu aici – la ce ar servi?) E un caz interesant. E chiar mai mult decât un caz: e un om interesant, remarcabil de inteligent, fără prejudecăţi şi cu o dublă doză de cinism şi laşitate, amuzant reunite. Aş fi vrut, şi ar fi meritat, să însemnez cele două convorbiri mai lungi pe care le-am avut cu el în decembrie”[14].
Nu este lipsit de interes faptul că, spre deosebire de alți congeneri, Cioran nu a evitat întâlnirile și convorbirile lungi cu Mihail Sebastian, o persona non grata, conform politicii antisemite a statului național-legionar. Să aduci osanale „Căpitanului”, să fii atât de entuziasmat de preluarea puterii de către legionari încât să hotărăști revenirea în țară, dar, în același timp, să nu eviți întâlnirile și discuțiile cu un prieten de origine evreiască este un alt paradox cioranian.
Refuzul istoriei
Fiind martor al tăvălugului nazist, al criminalității din timpul celui de al Doilea Război Mondial, Cioran conștientizează că a greșit. Primele dovezi ale metamorfozei sale sunt regăsite în scrisorile pe care le trimite apropiaților. Lui Alphonse Dupront îi mărturisește în aprilie 1941:
„Acum, când am început să trec în revistă greșelile și certitudinile mele trecute, șederea mea la Paris mi se pare momentul cel mai hotărâtor, cotitura care atârnă cel mai greu în bilanțul experiențelor mele”[15].
În anii grei ai războiului, „teroarea istoriei” s-a năpustit și asupra prietenilor evrei ai lui Cioran. Deportarea și asasinarea la Auschwitz a prietenului său Benjamin Fondane și a surorii acestuia, Lina Pascal, pentru a căror salvare s-au făcut eforturi zadarnice, îl vor marca pentru tot restul vieții[16].
Unul dintre aceia pe care nefericit îi considera a descinde „dintr-o altă specie de maimuțe decât noi”[17], un evreu, este cel care îl ajută să supraviețuiască în anii grei ai războiului. Le mărturisește aceasta părinților săi:
„În multe privințe, am avut noroc cu un prieten evreu român care se află la Paris din 1940. L-am cunoscut în țară mai demult. Deși mult mai în vârstă decât mine (are 58 de ani), el a fost mai cumsecade și mai generos decât toți ceilalți prieteni «creștini̱» laolaltă. N-a trecut săptămâna fără să mă invite la o masă copioasă; pot conta în orice împrejurare pe sprijinul lui. În fond, toate ideile sunt absurde și false; nu rămân decât oamenii așa cum sunt ei, indiferent de origine și credințe. În această privință, m-am schimbat mult. Cred că niciodată nu voi mai îmbrățișa nici o ideologie”[18].
Pe cine altcineva decât pe un vechi prieten îl poți face părtaș neliniștilor tale? Petru Comarnescu devine duhovnicul său, cel căruia îi mărturisește transformarea prin care a trecut.:
„Așa-zisele mele «fervori» politice de altădată îmi par a ține de preistorie. Au fost oare aberații, adevăruri sau iluzii, n-aș ști să spun. Ele țin de o epocă dispărută, pe care n-o pot nici disprețui, nici regreta. Mi se reproșează de pretutindeni – și până la saturație – entuziasmul pe care l-am avut pentru un anumit delir colectiv de acolo, sunt făcut chiar responsabil și mi se atribuie astfel o eficacitate pe care nu mi-am atribuit-o niciodată. După eliberare, dragii compatrioți de pe aici se încrâncenează să-mi creeze neplăceri! Și doar datorită francezilor n-am apucat o turnură mai gravă. Astfel că am luat decizia să nu mă mai amestec niciodată în treburile țării noastre. Sunt de altfel mai detașat de ele ca niciodată. Deși franceza este grea, am adoptat-o, fie și doar pentru dificultățile de care mă izbesc: nu voi mai scrie niciodată în românește. […] Ceea ce am fost nu mă mai interesează. Cum am putut scrie această Schimbare la față…, cum am putut acumula atâta elan, insolență și pretenție? Am dezînvățat megalomania și pasiunea. Nu voi mai fi în serviciul niciunei cauze, nici măcar a Disperării. […] În prezent, plătesc scump faptul că am pus freneziile inimii mai presus de conceperea unei opere”[19].
În momentul redactării scrisorii trimise prietenului său, Cioran hotărâse să renunțe definitiv la scrisul în limba română. A pierdut nopți, a fumat și a băut cafea în exces, pentru a reuși să scrie în limba franceză, așa cum nu o mai făcuse nimeni înaintea sa.
Rezultatul? Publicarea Tratatului de descompunere[20], operă definitorie pentru consacrarea lui anti-Cioran. Lucrarea se deschide abrupt, marcând o ruptură iremediabilă între cel ce va fi fost Emil Cioran și cel ce va fi devenit E. M. Cioran:
„În sine, orice idee este neutră, sau ar trebui să fie; dar omul o însufleţeşte, proiectându-şi în ea flacăra şi nebunia; impură, preschimbată în credinţă, ea se inserează în timp, capătă chip de eveniment: are loc astfel trecerea de la logică la epilepsie. Aşa se nasc ideologiile, doctrinele şi farsele însângerate. Idolatri din instinct, convertim în absolut obiectele viselor și intereselor noastre. […] Chiar când se îndepărtează de religie, omul îi rămâne aservit; străduindu-se din răsputeri să făurească simulacre de zei el îi adoptă apoi cu febrilitate; nevoia lui de ficțiune, de mitologie triumfă împotriva evidenței și a ridicolului. Puterea sa de a adora este răspunzătoare de toate crimele sale: cel care iubește peste măsură un zeu îi constrânge și pe ceilalți să-l iubească, și îi extermină dacă refuză. Orice intoleranță, orice intransigență ideologică sau prozelitism dezvăluie fondul bestial al entuziasmului. Când omul își pierde facultatea de a fi indiferent, el devine un asasin virtual; iar dacă își transformă ideea în zeu, consecințele sunt incalculabile. Nu ucidem decât în numele unui zeu sau al simulacrelor sale: excesele suscitate de zeița Rațiune, de ideea de națiune, de clasă sau de rasă se înrudesc cu cele ale Inchiziției sau ale reformelor”[21].
„Gânditorul român descrie atât de bine psihologia înregimentării întrucât el însuși crezuse «în idealuri istorice și efemere», în imperativul realizării în Istorie. Din această perspectivă, capitolul Genealogia fanatismului poate fi considerat și un exercițiu de acerbă introspecție, o autocritică indispensabilă celei de «a doua nașteri ale sale»”[22].
Dacă în „perioada românească” a vieții sale realiza „elogiul profeției”[23], maturul Cioran devine un antiprofet: „În orice om dormitează un profet, și când acesta se trezește, în lume răul mai crește puțin…Nebunia de a predica este atât de înrădăcinată în noi, încât ea țâșnește din adâncimi necunoscute instinctului de conservare. Fiecare își așteaptă clipa, pentru a propune ceva: orice. Avem o voce: asta ajunge. Plătim scump faptul de a nu fi nici surzi și nici muți…”[24]. Istoria devine pentru Cioran „manufactură de idealuri…,mitologie lunatică, frenezie a hoardelor și a singuraticilor…, refuz de a privi realitatea ca atare, teribilă sete de ficțiuni”[25].
Imaginându-și un discurs al antiprofetului, Cioran își face cunoscută, de fapt, noua identitate:
„Rupt de scop, de toate scopurile, nu păstrez din dorințele și din amărăciunile mele decât formulele lor. Rezistând ispitei de a trage o concluzie, am învins spiritul, așa cum am învins și viața, din oroarea de a căuta în ea o soluție. […] Odinioară aveam un «eu»; acum nu mai sunt decât un obiect…[…] Ucigând profetul din mine, cum aș mai putea avea un loc printre oameni?”[26].
***
Cioran nu a fost singur în această „poveste”. Din ea a făcut parte o întreagă generație, „tânăra generație interbelică”, celebra „generație Criterion”. Necrologul dur — și pe alocuri nedrept — pe care Eugen Ionescu îl consacră generației din care a făcut parte, într-o scrisoare adresată profesorului Tudor Vianu, este relevant pentru pustiul lăsat în urmă de o întreprindere intelectuală fără precedent, care, inițial, își propusese „să exprime în forme universale sufletul românesc”:
„Generaţia «Criterion», fudula, «tânăra generaţie» de acum cincisprezece sau zece ani s-a descompus, a pierit. Niciunul din noi nu avem încă patruzeci de ani şi suntem sfârşiţi. Alţii, atâţia, morţi. Generaţia d-tale e mult mai norocoasă. Noi am fost nişte bezmetici, nişte nenorociţi, în ceea ce mă priveşte nu-mi pot reproşa că am fost fascist. Dar lucrul acesta se poate reproşa aproape tuturor celorlalţi. M. Sebastian îşi păstrase o minte lucidă şi o omenie autentică. Ce păcat că nu mai este. Cioran e aici, exilat. Admite că a greşit, în tinereţe, mi-e greu să-l iert. A venit sau vine zilele astea Mircea Eliade: pentru el totul e pierdut de vreme ce «a învins comunismul». Ăsta e un mare vinovat. […] Unii morţi din prostia lor, alţii, din fericire, amuţiţi – toată generaţia «Criterionului» e distrusă. Fatalitatea îi urmăreşte pe toţi, şi pe cei care nu s-au lăsat prinşi de stupiditate şi nebunie, şi pe cei rămaşi lucizi. Accidente absurde sau misterioase s-au ivit; i-au aruncat şi pe ei, dincolo… Singur a rămas Petru Comarnescu, dar el nu era decât impresarul, organizatorul Criterionului, «animatorul», nu mai are pe cine anima şi organiza. Cruţându-l pe el, destinul a vrut să facă o ironie: să evidenţieze şi mai bine golul din juru-i”[27].
Biografia lui Cioran depășește cazul individual și devine parte esențială a destinului unei întregi generații, probabil cea mai talentată care s-a născut în cultura română. Tineri cu un potențial imens, care s-au lăsat seduși de idei distructive. Cioran și-a mărturisit eroarea, a pătimit din cauza ei și a depus mărturie. Suntem dispuși să învățăm din această pedagogie negativă?
[1] Cioran, Țara mea, în românește de Gabriel Liiceanu, cu un cuvânt înainte de Simone Boué, Editura Humanitas, București, 1996, pp. 19-20.
[2] Cioran, Caiete 1957-1972, Cuvânt înainte de Simone Boué, Traducere din franceză de Emanoil Marcu și Vlad Russo, Humanitas, București, 2016, p. 349. Însemnare din iulie 1966.
[3] Împărțirea articolului în De la „spiritual” la „radicalismul politic”și Refuzul istoriei, pornește de la titlul și structura lucrării mele: Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, Editura Universității din București, București, 2021. Nu îmi propun reluarea tuturor aspectelor legate de biografia cioraniană, demers realizat deja în lucrarea amintită, ci punctarea momentelor decisive care vor duce la radicalizarea sa politică și la prezentarea aspectelor pe care le consideră „apogeul negativ” al vieții sale.
[4] Scrisoare către Bucur Țincu, 24 ianuarie 1931, în Emil Cioran, Opere Volume (2) Publicistică. Manuscrise, Corespondență, Ediție îngrijită de Marin Diaconu, Introducere de Eugen Simion, Editura Fundației Naționale pentru Știință și Artă, București, 2012, pp. 997-998.
[5] Emil Cioran, „Între spiritual și politic”, în Calendarul, Anul II, nr. 261, 2 ianuarie 1933, p. 3.
[6] Ibidem.
[7] Emil Cioran, „Pentru o orientare înspre cultura germană”, în Calendarul, Anul I, nr.123, 10 august 1932, p.1.
[8] Emil Cioran, „Apologia Germaniei”, în Calendarul, Anul II, Nr. 386, Luni, 5 iunie 1933, pp. 1-2
[9] Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, pp. 56-58.
[10] Emil Cioran, „Revolta sătuilor”, în Vremea, An VII, Nr. 349, 5 august 1934, p. 2.
[11] Emil Cioran, „Hitler în conştiinţa germană”, în Vremea, An VII, Nr.346, 15 iulie 1934, p. 3.
[12] Referitor la acest aspect, vezi: George L. Mosse, The fascist Revolution. Toward a General Theory of Fascism; with a critical introduction by Roger Griffin, The University of Wisconsin Press, Madison, Wisconsin, 2021.
[13] Emil Cioran, „Profilul interior al Căpitanului”, în Glasul strămoșesc, Anul VI, Nr. 10, Sibiu, 25 decembrie 1940, p. 5. Pe lângă portretul encomiastic pe care i-l realizează lui Corneliu Zelea Codreanu, Cioran, cel care, cu doar câțiva ani înainte, se debarasa de orice idealizare a trecutului istoric, decide să ridice în slăvi presupusele calități dacice, doar pentru a realiza o punte imaginată între acestea și „calitățile legionarilor”, discutând, nici mai mult, nici mai puțin, decât despre „reînvierea virtuților dace”.
[14] Mihail Sebastian, Jurnal 1935-1944, Text îngrijit de Gabriela Omat, Prefață și note de Leon Volovici, Humanitas, București, 1996, p. 287.
[15] Emil Cioran către Alphonse Dupront, 19 aprilie 1941, în Alphonse Dupront, Despre România: texte urmate de corespondența cu Emil Cioran, Mircea Eliade, Eugène Ionesco, ediție îngrijită și introducere de Ștefan Lemny, Traducere din limba franceză de Magda Jeanrenaud, Editura Polirom, Iași, 2025, p. 289.
[16] „E. M. Cioran Dialog cu Arta Lucescu-Boutcher – ianuarie 1992 –”, Prezentare și traducere din limba franceză de Luiza Palanciuc și Mihai Șora, în Apostrof, Anul XXII, Nr. 9 (256), 2011, pp. 16-19.
[17] Emil Cioran, Schimbarea la faţă a României, Ediția a II-a, Editura Vremea, București, 1941, pp. 156-157.
[18] Scrisoare către Părinți, 17 aprilie 1946, în Emil Cioran, Opere (2), pp. 1158-1159.
[19] Scrisoare către Petru Comarnescu, Paris, le 11 Janvier 1947, traducere Mădălina Lascu, în Emil Cioran, Opere (2), pp. 1788-1789.
[20] Pentru contextul redactării lucrării și analiza comparativă a diferitelor variante ale Tratatului de descompunere, vezi Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, pp. 243-258.
[21] E. M. Cioran, Tratat de descompunere, Humanitas, București, 1992, p.7
[22] Andrei Avram, Emil Cioran – de la radicalismul politic la refuzul Istoriei, pp. 246-247.
[23] Emil Cioran, „Elogiul profeției”, în Vremea, an VII, nr.339, 27 mai 1934, p. 2.
[24] E. M. Cioran, Tratat de descompunere, p. 12.
[25] Ibidem.
[26] Ibidem.
[27] Scrisoare a lui Eugen Ionescu către Tudor Vianu, 19 septembrie 1945, în Scrisori către Tudor Vianu II (1936-1949), Ediție îngrijită de Maria Alexandrescu Vianu și Vlad Alexandrescu, Note de Vlad Alexandrescu, Editura Minerva, București, pp. 274-275.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Scrisoarea lui Ionesco adresată lui Tudor Vianu sintetizează iluziile unei grupări idealiste, care a confundat nepermis spiritualitatea cu istoria, ignorând deliberat coeficientul de hybris pe care-l presupune orice acțiune omenească. În ceea ce-l privește pe Cioran, monologul său confesiv-reflexiv hibridizează inspirat literatura și filosofia, într-o modalitate mai convingătoare decât i-a izbutit lui Lucian Blaga, ceea ce este o performanță în sine. Histrionismul lui Cioran explică acest paradox, fiindcă modul în care și-a cultivat imaginea, coroborat scrisului s-a dovedit mai eficient, în postmodernitate, decât un sistem filosofic, aprioric mai greoi și, la limită, quasi-inutil. Jocul lui Cioran cu identitățile răspunde mai bine efemerității structurale a omului.
Felicitàri!
A fost o generație de scriitori și filozofi extraordinară, dar ghinionistă. Secolul al XX-lea a fost secolul cel mai urât din Istoria Lumii marcat de lupta pe viață și pe moarte dintre două ideologii adverse: nazism/fascism/legionarism vs comunism. Din nenorocire, liberalismul s-a aliat cu comunismul și au eliminat nazism/fascismul. Putea fi și invers dar… așa s-a scris Istoria…
Cioran în scrierile sale de maturitate se delimitează de propria tinerețe, se convertește la limba și cultura franceză negându- și toate aventurile ideologice ale tinereții. Este un fel de autoflagelare cam ridicolă.
Și totuși, generația lui Cioran, vreo 30 de intelectuali de super calitate, ar trebui revalorificată. Dar în plină epocă ideologică a progresismului(!) nimeni nu îndrăznește asta, ar fi periculos și ilegal(…).
Deși în final dezavuată de autor, „Schimbarea la față a României” rămâne un manifest de care poporul român ar trebui să-și reamintească, măcar din când în când….
Fiindcă tragedia unei generații excepționale nu trebuie uitată.
E de-a dreptul tragic sa te trezesti dimineata la cafea, sa deschizi ziarul si, supriza, in loc sa citesti despre un tip nou de fierbator, vezi stiri de pe fronul de est.
Asa au fost toti, si nu exagerez deloc, toti sunt niste tipi care au avut capitalul (social, financiar) necesar sa fuga din Romania in timpul ww2. S-au dat diplomati, atasati diplomati, bolnavi, sau pur si simplu au plecat pe cont propriu. Indiferent ca ma refer la oameni de cultura sau politicieni, au aceeasi caracteristica. Si cum majoritatea s-au refugiat intr-o Europa controlata de Germania, ghici ce fel de atitudine au avut.
Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Sergiu Celibidache, Corneliu Coposu, Radu Campeanu, Ion Ratiu, Constantin Noica, Petre Tutea, Lucia Blaga (ww1) etc. Va invit sa completati lista. Nici cei care au venit la putere dupa ’45 n-au vazut linia frontului altfel decat in poze; as zice ca e o continuare fireasca.
Pentru mine sunt de inteles ca au fugit, nimeni nu vrea sa moara aiurea. Ce ii face detestabili dpmdv este ca nu au un mesaj explicit antirazboi, pacifist. Cumva domnii au gresit tabara, in rest totul a fost OK. Drama asta nu au avut-o cei care s-au refugiat in Rusia (sau in sfera Rusiei), tot luptatori noncombatanti ca si ei. Dej, Ceausescu, Draghici, Brucan etc; sunt mai putini oameni de cultura, caci, saracii, n-au avut parte de opinii contrare simultan.
D-aia sunt toti niste mediocrii si foarte putina lume ii mai citeste. Nu sunt onesti, iar ca sa se rupa de contextul istoric sunt prea mici.
Sven Hassel (tot un bubos) e mai interesant decat ei.
Va mai amintiti (probabil ca nu e al lui): „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fii de acord cu mine!“ Da, dar de pe terasa Victoria, din Hyde Park.
Confundati lucrurile in mod grav! Corneliu Coposu, Constantin Noica, Petre Tutea nu au parasit nicicand tara, au ramas si au suportat atat ororile razboiului si dictatura antonesciana, cat si mizerabilele regimuri comuniste post 1945, care le-au facut „cadou” ani grei de inchisoare si domiciliu fortat in conditii de lipsuri materiale totale.
Si mai sunt multi altii ca ei, necunoscuti publicului larg. Un exemplu a fost Florica Mumuianu, licentiata in limba si literatura franceza la Sorbonne, inainte de razboi, fiica doctorului personal al lui Carol al II-lea, mutata din casa ei in 1947 cu un geamantan cu haine si fara nimic altceva, cu domiciliu fortat intr-un orasel de provincie, pe care nu a avut voie sa-l paraseasca pana la decesul sau in 1984. Nu a avut voie sa profeseze, a locuit intr-o camera, o singura camera, in casa unui fost ofiter din respectivul orasel, caruia i-a fost mila de ea si a primit-o cu toate riscurile de rigoare( vizite frecvente ale securitatii comuniste). A trait din meditatii la franceza si germana pe care le stapanea perfect. ….. si cati altii ca ea, intelectuali rasati, cu o vasta cultura, au fost batjocoriti de brutele comuniste semianalfabete.
Trebuie ca nu intelegeti ca o tara civilizata nu-si permite sa trimita pe front valorile sale, existand riscul sa le piarda. Cazurile in care astfel de oameni au ajuns pe front, au fost rare, reprezentand dorinta expresa a acestora de a lupta pe front pentru tara. Armata germana a beneficiat in WWII de multi astfel de oameni, care au mers pe frontul estic nu din dragoste de Hitler, nu din atasament pentru nazisti, ci din dorinta de a lupta impotriva comunismului mizerabil, stiind ca acesta reprezinta cel mai mare pericol pentru omenire.
A face comparatii cu jigodiile comuniste a unora ca Eliade sau Eugen Ionescu mi se pare nu numai lipsit de bun simt elementar, ci si o impietate.
A spune ca sunt mediocri prin scrierile pe care le-au lasat culturii si stiintei mondiale ( spun si stiinta, pentru ca Eliade a fost genial in cercetarile sale privind istoria religiilor si a ideilor religioase ) dovedeste faptul ca habar nu aveti ce au lasat in urma lor aceste celebre personalitati. Faptul ca putina lume citeste Eliade nu dovedeste nimic altceva decat faptul ca numarul celor ce pot intelege scrierile sale este din ce in ce mai mic din motive de cocalarizare generalizata.
Este rusinos ceea ce ati scris in comentariu, pare o mostra de obraznicie produsa de o odrasla proletara lipsita de un minim bagaj de cultura.
Corneliu Coposu a fost scutit medical deoarece era prea gras (!), apoi a ales sa se formeze ca diplomat in cabinetul lui Maniu, intr-un fel de shadow government.
Constantin Noica era la Berlin, referent de filosofie.
Petre Tutea s-a scolit in Germania nazista, apoi vine in Ro in timpul razboiului sa puna economia romaneasca pe roate. S-a considerat un asa de mare expert, incat a incercat sa obtina continuitate si dupa ’45, cu rezultate mai putin fericite pentru el.
(dar v-am invitat sa cautati singuri)
Si acum revin la argumentul principal. Domnii mentionati nu trebuie sa lupte pentru ca sunt prea misto (nu capitalul e cel care-i diferentiaza, cumva acesta e prin accident). Un adevarat spirit aristocratic grecesc. Cred ca fratii strabunicilor mei, morti prin Rusia, sunt mandri; doamne, bine ca a apucat sa iasa si am salvat macar teatrul absurdului, cand te gandesti ca fara noi poate n-ar fi existat.
Dar nu e un apel brutal la emotie, ci ma refer chiar la opera lor, Eliade, dar mai ales Cioran si Ionescu. Niciodata nu diseca razboiul si propriile existente. Vorbesc de un delir in masa, de febra, de absurd, totul ca sa-i exonereze, asta se vede cel mai bine la Cioran. Cumva ajung sa desfiinteze toate valorile, fiindca orice set de valori e un potential sistem de referinta pentru judecarea lor. D-aia sunt mici si nu sunt Nietzsche, distrugi valorile care au dus la razboi, dar incerci sa le inlocuiesti cu unele cat mai umane. Ei n-au cum. Nu sunt in stare sa admita ca isi considera propria viata mai importanta.
Nu are nicio legatura cu idelogia, in ww1 au luptat o gramada de personalitati ale literaturii romane. Dar desteptii astia de care am pomenit nu spun nimic, cum ww2 a ajuns sa aiba o asa amploare, care erau relatiile sociale, ierarhice ale vremii, rolul industriei ETC, dar ce sa spuna niste habarnisti cuprinsi de spleen prin niste mansarde. Macar daca vorbeau de istoria persoanala si tot era interesant, dar pe asta o umplu de zorzoane penibile, gen arta suicidului, nihilism pana la extenuare, ori fac misto cu absurdul pentru ca nu vor sa se intrebe serios. Copilarii.
Si nu, Eliade are legatura cu originea religiilor de nivelul lui Frank Herbert in Dune. Literatura pentru cine gusta asta ceva, nu e un studiu stiintific. D-aia nimeni nu-l mai citeste.
Si daca eu sunt o odrasla proletara, dumneavoastra cine sunteti, ca presupun dupa ton ca va pozitionati antagonic. Cam d-aia n-are ursul coada si literatura pe care o promovati e un mare borsh.
„Suntem dispuși să învățăm din această pedagogie negativă?”
Folosind un contraexemplu (Cioran la tinerete), textul didacticist de mai sus e o ilustrare scolareasca foarte reusita a proverbului romanesc „Capul ce se pleaca, sabia nu-l taie”. Adica un indemn la conformism.
Cititorul circotas, cu liceul la baza si bac-ul luat, stiind ca a mai existat un Cioran (cel de dupa razboi, care se imagina scriitor francez) intrevede aici si un corolar: „Capul ce se pleaca prea tirziu, degeaba se mai pleaca”, fiindca invinsii in razboaie nu mai conteaza si nu mai intereseaza pe nimeni. Capul ce se pleaca prea tirziu inspira cel mult mila si, eventual, i se permite sa manince ani de zile la o cantina studenteasca unde nu ar avea ce sa caute si sa imbrace costume de calitate, doar putin uzate, purtate inainte de altii.
Daca mai observam ca marele teoretician al suicidului sfirseste intr-un azil, in scaun cu rotile, mort de Alzheimer, ne amintim de observatia lui Arghezi cind si-a vazut colegii comunisti din Academia RPR fumind Kent: „una vorbim si alta fumam”.
Prea gras sa lupte, o da cu nazistii, apoi cand se schimba directia vantului, are loc transformarea in dulcele Paris, departe de zanganitul armelor si tropaitul bocancilor. Devine pacifist (in plan mental, desigur) dintr-un dezinteres suprem.
Daca avea o nationalitate mai acatari, producea si un curent filosfic, a la Sartre, cum sa fii fara sa fii cu adversarul, deoarece mereu poti alege, dar (aici e nota personala) nu o faci din sictir. O imbecilitate folositoare invingatorilor, despre care se va rade juma de mileniu.
Mda, se scriu articole din citate ca sa invatatm ceva din aceasta pedagogie negativa.Care ? A regretului ca a fost legionar ,ca l-a admirat pe Hitler? Autorul,expert se pare in Cioran, nu l-a inteles bine. Spune Cioran: „Nu regret că am crezut in el. Nu regret nimic. A fost o febră. Și febra trece, dar amintirea ei rămâne.”
In 1991 am plecat in Germania ca bursier Humboldt. Dupa 2 luni predam la doctoranzi cursuri (in engleza, germana am invat-o dupa un an jumatate). M-am imprietenit cu un doctorand ,am fost la el acasa,i-am cunoscut familia.Niste oameni cumescade , unde m-am simtit excelent. Prietenul meu imi spune : ii vezi pe bunicul si bunica? Au fost fascisti,ca toata generatia lor,si se intalnesc si azi la coltul strazii la carciuma,beau bere si canta cantece fasciste.
O sun pe mama si ii spun si ea imi reaminsteste ca la Politehinica, din anul ei doar ea ,o prietena si cativa profesori nu erau legionari. Imi povestestea cum colegii au dus-o la Casa Verde s-o convinga si mi-a spus ca nu i-a placut acest fanatism religios cu armele la purtator. Mai tarziu nu i-au placut nici comunistii.
Sunt doar cativa pixeli din imaginea istorica a acelei epocii,cand in piata operei din Berlin se ardeau cartile lui Einstein, si atator minti sclipitoare ,genii ale Germaniei.
Intrebarea de ce pe atatia tineri sclipitori i-a atras fascismul ? Eliade,Cioran,Heidegger si lista e lunga. Aceaiasi intrebare pentru comunism. Explicatiile lui Cioran nu tin : tinerii sunt in esenta extremisti , doritori de sange etc.
De ce un imens om de stiinta si scriitor ca Mircea Eliade a fost legionar? O sa mi se spuna ca din cauza lui Nae Ionescu? Nu cred.
Un prim raspuns e ca nu credeau in democratie, in parlamentarism , vedeau si ei ce vedeam si noi azi: politicieni mediocrii,coruptie ,o Romanie care a fost si este geografie si nu istorie.”Nu este deloc comod sa te fi nascut intr-o tara de a doua mana” zice Cioran.
Si pana sa aratam cu degetul spre Cioran si sa luam exemplu de „pedagogia negativa” trebuie sa ne intrebam :mai suntem azi o tara de mana a doua careia Cioran ii dorea destinul Frantei? Raspunsul este da.
Si daca Cioran nu era Cioran, Heidegger nu era Heidegger,putin ii pasa lumii ca au fost fascisti. Nu se scria macar un articol despre ei si ca si bunicii prietenului meu german, batranii legionari chefuiau la coltul strazii si cantau „sfanta tinerete legionara”!
Atunci eram o țară de mâna a doua, azi suntem o țară de mâna a treia. Atunci aveam o oarecare relevanță, acum n-avem niciuna.
Felicitari pentru comentariu draga Matrix! Surprinde atat de bine realitatea, incat iti dai seama imediat cat de sincer in exprimare si liber in gandire este autorul comentariului. Iti doresc sarbatori fericite si linistite! La ce universitate esti acum? In USA dupa cate am dedus din ce mai scrii pe aici, pe contributors.
All the best!
Draga LS,
Multumesc pentru gandurile bune, si multa,multa sanatate, caci stiu din dialogurile din trecut pe Contributors ,ca aveti mare nevoie de sanatate,ca noi toti de altfel.
Pe Contributors apar diversi oameni, si nu are sens sa va superati pe cei care nu stiu cine a fost Eliade. Ceea ce pot sa spun e ca trecand prin Bucuresti de curand am cumparat toate cartile in limba romana ale lui Mircea Eliade pe care le-am gasit. Am gasit 2 volume de proza fantastica cu care am calatorit 10 400 km pana aici de unde scriu. In rest,ce crede x sau y despre Eliade,Cioran, nu are importanta. Cam cu o luna in urma am intrat in libraria Vrin, aflata langa Sorbona,si am gasit acolo opera lui Cioran sau Alexandru Dragomir ( un elev a lui Heidegger) , si in orice librarie din Paris vei gasi cartile lui Eliade.Am gasit cateva carti ale lui Noica si Blaga la Roma, intr-o librarie de pe celebra via Veneto, Ei sunt si azi ambasadorii nostrii in Occident place sau nu,nu are importanta. De ce? Nimeni de 80 de ani incoace din Romania nu a mai trecut pragul acesta al universalitatii in literatura,filozofie. In alte domenii ca matematica, informatica, biologie, fizica, excelam ,dar in tara nu se stie mai nimic.
Pe curand, M.
S-au murdărit toți, deși au fost inteligenți și culți. Deci cultura nu te face neapărat bun și poate că acesta este cel mai trist adevăr despre natura umană. Care să fie factorul care face ca un om să fie bun sau rău? După părerea mea, slăbiciunea te face bun, iar puterea te face rău. Dacă totuși nici asta nu e adevărat, atunci există o conexiune stranie de invers-proporționalitate între putere-bunătate și slăbiciune-răutate.
Din cind in cind trebuiesc darimate statuile… vin porumbeii si murdaresc palariile.
Ca, desigur, tinerii, noile generatii sunt adevarate jaloane morale, ca sa nu spun culturale si stiu mai bine.
Cit inteleg acesti tineri, sau mai putin tineri, din ce s-a intimplat atunci, stiu ei oare ce au simtit, ce conditii au fost pe atunci? Nu-i asa ca americanii au omorat pieile rosii, da cu sclavii cum a fost, si cu inchizitia, cu colonialismul etc.?
Am auzit ca si Eminescu… in definitiv toti au fost rai, doar noi, noi astia, avem valori morale. suntem curati, bata-ne norocul sa ne bata!
Celibidache – autobiografia ca pedagogie… pozitivă!
https://www.youtube.com/watch?v=G1qR7ycmBgc
Nu-i nimic de învățat aici.
Am așteptat câteva decenii pentru acest comentariu. De tip dat cu barosul in statuie (vorba domnului Neamțu).
Cioran este un (alt) personaj toxic, detestabil al literaturii române. Este uimitor că după revoluție s-au găsit niște edituri care să publice și să promoveze maculaturra asta (laolaltă cu ciurdina de povestași legionaroizi cu impresii de creștini și anticomuniști). Și da, m-au păcălit: multă vreme chiar am crezut că acest mâzgălitor plin de venin a fost un filozof. Cândva.
Dar cu fiecare rând pe care-l citeam cu atât mă umpleam de amărăciune. O lectură care lasă in suflet numai greață. Și mi-a luat mult timp să mă curăț de ea. și să uit.
Nu există nicio înțelepciune in opera sa. doar vanitate.
Cioranul adevărat, provincialul complexat, cel plin de ură și obidă, iese la iveală încă de la primele cuvinte citate:
„Nenorocirea este rezervată tinerilor. Ei sunt aceia care promovează doctrinele intoleranței și le pun în practică”
Incredibil cum asemenea panseuri lipsite de orice logică și bun-simț, generalizatoare și incriminante in masă pentru a se dezincrimina pe sine (cel tânăr, pasămite inocent molipsit insă de isteriile hoardelor de juni fasciști) au putut fi puse pe hârtie și colportate apoi către noi…sub titluri filozofice/academice. Te face să te întrebi: dacă in scris se exprima astfel, oare cum perora pe băncuța din parc unde se visa tribun?
Carevasăzică tinerii, iară nu adulții și vârstnicii stricați la minte de mituri, de ideologii, de sifilis sau de demență senilă (de care nici măcar nu-și dădeau seama), sunt cei ce au inventat -ismele secolului 20. In fapt, inepțiile pe care le-a debitat in cărțile sale sunt cu adevărat o nenorocire, cel puțin atâta timp cât mai există tineri (nu foarte educați) care le citesc. Așijderea, puzderia de așa-ziși filozofi ce au activat ca ideologi fasciști și comuniști in tot secolul 20. Și care primesc in continuare atenție și dispense morale. De ce? Chiar nu vrem să învățăm nimic?! Ideile NU sunt neutre! Ideile proaste și literatura de duzină trebuie să ajungă in lada de gunoi a istoriei, nu merită dezgropate nici măcar pentru rubrica „Rețineți și evitați” a Poliției Gândirii Corecte de astăzi (care insă nu are curajul să-și asume poziția și propriile idei proaste și agresive). Iar dacă vrem pedagogie negativă atunci poate ar fi bine să băgăm in școli tartorii, nu învățăceii, Răul la rădăcină, adică Manifestul, Capitalul, The Foundation of, Mein Kampf, nu-i așa? Din păcate insă otrava asta se studiază in continuare in universități. Distrugătorii minților și făuritorii de oameni și religii noi sunt predați ca mari savanți in școlile de drept, filozofie, științe politice. Totalitarismul se învață in continuare in aceleași spații in care l-au învătat cioranii rătăciți ai secolului trecut. Sedimentat și rafinat, totalitarismul modern nu se mai năpustește pe străzi asupra noastră, ci se desfășoară pașnic, amplu prin sute de mii de reglementări neștiute de nimeni și prin noul Cod Moral ce condiționează cu mii de marote plantate in noi cu ajutorul ecranelor.
Interesant comentariu. Revoluțiile cele mai sângeroase au fost opera unor intelectuali frustrați. De la cea franceza, la cea sovietica sau maoista.
Asistam acum la o alta revoluție, cea a mediocrității satisfăcută de sine. Mediocrii nu declanșează revoluții sângeroase, doar gestionează plini de mulțumire declinul.
Europa de azi are prea mulți intelectuali mediocri care despica firul în patru (ca să nu spun ca taie frunzele la câini) si prea putini doctori și ingineri.
Corect.
Mediocritatea agresivă este unul din motivele pentru care am abandonat domeniul dreptului. Apoi am trăit cu senzația ratării intr-o vreme in care descopeream „filozofia” neaoșă și pot spune că un Cioran nu e nicidecum de vreun ajutor moral pentru tinerii care nimeresc in opera lui. Nu că in cuvintele sale nu s-ar găsi și ceva Frumos. Dar Frumosul lui nu este filozofie, ci poezie. Cioran a fost un poet prost/înșelător prezentat drept filozof. In aceeași epocă aș fi putut insă să obțin trăirile cioraniene mult mai ușor. de pildă ascultînd King Crimson ori Portishead. Sau, mai târziu, cu un film de von Trier (și sunt destule care pot rivaliza cu „maestrul” in materie de teribilism, dezolare, alienare).
Această confuzie a planurilor (existențiale/creative) este simptomatică pentru intelectualitatea contemporană, in opinia mea arogantă (de mediocru in pragul pensiei :)). Mediocrul a căpătat putere pentru că nimeni nu i-a comunicat sec: „tu nu ai ce căuta aici!”, dimpotrivă. In loc să rămână un simplu funcționăraș de provincie, șef de sală sau jurnalist oarecare, i s-a creat o dregătorie, uneori o tribună de unde își proclamă ambițiile de mare reformator. Revoluția curge astăzi in slow motion. E făcută de gulere albe inconștiente, incapabile să priceapă că împing societatea către un nou iureș totalitarist, in care chiar ei (sau copiii lor) vor fi primele victime, căci nebunii ce vor pune mâna pe putere vor ataca ceea ce percep ei a fi elite (chit că e vorba de niște bieți mediocri, dar cine o să mai stea să evalueze atunci?)
„Și da, m-au păcălit: multă vreme chiar am crezut că acest mâzgălitor plin de venin a fost un filozof. Cândva.
Dar cu fiecare rând pe care-l citeam cu atât mă umpleam de amărăciune. O lectură care lasă in suflet numai greață. Și mi-a luat mult timp să mă curăț de ea. și să uit.”
Și Cioran e de vină? 😂️
Plângerea de mai sus mi-a amintit de comedia cinematografică „Sedusă și abandonată” și de Paraschiva, un cânticel comic al lui Mărgineanu, sedus și abandonat, bietul băiat, de Paraschiva:
Ce mult te-am iubit Paraschivo
Ti-am zis-o d-o mie da ori
Si ca drept dovada
Ti-am adus gramada
Vreo trei basculante da flori
(… etc. etc… dupe care,… haha…)
To faci pe nasoala shi pleci?
Măcar sedușii și abandonații din filmul și din cântarea menționate erau contemporani și au interacționat direct, ca de la om la pom. Puteau, la o adică, să-și scoată ochii, să-și care pumni în cap, să ajungă la tribunal.
Dar Cioran, săracul, s-a dus de mult, fara posibilitatea de a se apăra.
De câte ori am citit o carte proastă, inutilă, m-am enervat. Dar nu pe autor, nici pe editură, ci pe mine, fiindcă nu am aruncat-o la gunoi după primele 50 de pagini citite.
Eu nu am pomenit cuvântul ‘vină’ in comentariul meu.
Dar o fac acum. Eu sunt de vină pentru că 1) m-am lăsat prins in iureșul intelectualist al căutătorilor de ‘comori literare’ românești și 2) că am continuat să citesc volum după volum deși de fiecare dată sentimentul provocat de lectură era același (după vreo 5-6 cărți m-am lăsat păgubaș totuși) și 3)că nu am curajul să zic NU și să îmi exprim dezgustul față de această formă de literatură (care trebuia să rămână de sertar).
Cioran este de vină că s-a pretins filozof. Un impostor carevasăzică. Inițial un adrianpăunescu de extremă dreapta care a cotit-o spre o poezie a nihilismului patetică și mediocră.
Intelectualii și editurile care l-au promovat fără niciun aparat/context critic sunt de vină pentru propagarea in societate a otrăvurilor mentale din poezia lugubră a lui Cioran. Nu poți pretinde că un cârnățar lacom care-și umple cârnații cu mult piper ca să acopere izul de carne stricată ar fi un inocent. Editurile neaoșe ne-au servit o sumedenie de expirați ieftini pe care nimeni in Occident nu-i mai publica sau expirați băștinași (interbelicii faimoși) pe care Occidentul nici măcar nu i-a gustat vreodată (fiind indigești incă de la lansarea lor in Ro). Pasămite românul se mulțumește ușor. cu orice/oricine. Dar uite că nu e chiar așa. Eu, după 3-4 ani de rătăcire in această maculatură resuscitată postdecembrist, am părăsit lumea literară de limbă română. Definitiv. Din 95-96 in biblioteca mea nu au mai intrat decât autori europeni și americani, rar câte un latino-american.
Din mizerabila noastră literatură -care nici nu ar trebui să se mai predea la liceu- eu am rămas doar cu o mână de autori pe care-i apreciez și astăzi. Oare cine e de vină că Statul îndeasă și astăzi in mințile copiilor acest balast intelectual obținut prin răscolirea minelor strămoșești de baliverne, rebuturi și decepții? Cât de puternici sunt ei ca să refuze această invazie a prostiei organizate?
Foarte interesant cata ura este pentru Cioran. E ceva nou. E un ganditor respectat si de cei de stanga, insa in Romania e o stanga progresista de tip american, care manjeste cu bucurie tot.
Textul autorului (cu cele doua idei: anti-Cioran si pedagogia negativa) nu a fost inteles. A fost doar prilej pentru submediocri si lumpeni sa creada ca pot vorbi ceva in comentarii despre Cioran, Heidegger etc. O etalare simpla de psihologie, submediocrul indignat, foarte valaha.
A fost intr-adevar un timp al Nebuniei. Cine stie daca nu va urma un altul, de o cu totul alta vibratie si magnitudine.