90 de ani de istorie vie: Viața doamnei Agafia, între dictatură, război și demnitate

Există destine care nu cer lumină, ci o tăcere deplină în fața demnității. În ziua alegerilor prezidențiale din România, pe 18 mai 2025, mi-am dat întâlnire după slujba de duminică în fața unei biserici greco-catolice din Suceava, cu o femeie de 90 de ani care poartă în ea, cu seninătate și luciditate, aproape un secol de Românie trăită. Doamna Agafia I. nu este un personaj de istorie oficială, ci o conștiință tăcută, o profesoară pensionară, o mamă și o supraviețuitoare a tuturor regimurilor politice care au traversat secolul XX și începutul secolului XXI în România.

De-a lungul vieții sale de 90 de ani, doamna Agafia I. a trăit sub șapte (7) regimuri politice diferite și sub conducerea a cel puțin 15 lideri ai României, fiecare marcând profund epoci distincte. S-a născut în timpul monarhiei constituționale (1935–1938), sub Regele Carol al II-lea, având 0–3 ani, o copilărie timpurie într-o țară încă democratică. A urmat dictatura regală (1938–1940), tot cu Carol al II-lea la conducere, între vârstele de 3 și 5 ani, când partidele politice au fost interzise. La 5–6 ani, a cunoscut statul național-legionar (1940–1941), cu Regele Mihai I ca șef formal al statului și cu Ion Antonescu și Mișcarea Legionară la putere.   

Între 6 și 9 ani, în plin război, a trăit sub dictatura militară (1941–1944) condusă de Ion Antonescu, într-o perioadă de alianță cu Germania nazistă și suferințe pentru populație. Apoi, între 12 și 30 de ani, și-a petrecut tinerețea sub regimul comunist de început (1947–1965), în Republica Populară Română, condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu represiune, colectivizare și transformări sociale radicale.

Între 30 și 54 de ani, viața ei s-a derulat sub dictatura personală a lui Nicolae Ceaușescu, în Republica Socialistă România (1965–1989), cu lipsuri, propagandă și frică. După Revoluția din 1989, pe când avea 54 de ani, a fost martoră la tranziția post-revoluționară (1989–1990), România sub conducerea lui Ion Iliescu și Consiliul Frontului Salvării Naționale. Începând cu 1990, la vârsta de 55 de ani, și până azi, în 2025, la vârsta de 90 de ani, doamna Agafia a trăit în România democratică, cu președinți aleși: Ion Iliescu, Emil Constantinescu, Traian Băsescu (două mandate de președinte), Klaus Johannis (două mandate de președinte), și un nou președinte ce a fost recent ales, Nicușor Dan, pe 18 mai 2025, chiar în ziua când i-am luat interviul doamnei Agafia. Această viață extraordinară, întinsă peste aproape un secol, reflectă nu doar schimbarea regimurilor, ci și adaptarea profundă a doamnei Agafia, care a supraviețuit tuturor epocilor moderne ale României.

Mă numesc Sergiu-Lucian Raiu*, sunt lect. univ. dr. și consilier sociolog la Centrul de Orientare, Asociere și Consiliere în Cariera de Cercetător (COACH-USV) din cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava și cunoscându-o recent pe dna Agafia mi-am propus să stau de vorbă cu dumneaei chiar în duminica celor de-al doilea tur al alegerilor prezidențiale ale României, pe 18 mai 2025 cu scopul de a-i lua un interviu de tip povestea vieții pentru a cunoaște cum și-a trăit și cum își privește viața acum, la 90 de ani, traversând atâtea regimuri politice și cum i-au influențat viața aceste regimuri. Întâlnirea a avut loc în fața Bisericii Greco-Catolice de pe str. Ion Creangă din Suceava la ora 11:00, după care împreună cu doamna Agafia am mers la Colegiul Național de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava, la secția de votare din incinta liceului, unde doamna Agafia este arondată, pentru a pune ștampila pe cel de-al cincilea președinte al României, ce urma să fie ales chiar în ziua aceea.

După acest moment de spirit civic în care ne-am exercitat dreptul și îndatorirea de a vot, am fost invitat să servesc prânzul alături de doamna Agafia, care pregătise bucatele cu o zi înainte: salată de boef ca aperitiv, supă de pui, carne asezonată cu murături făcute ca în Ardeal și ca desert cremeș, prăjitura preferată a doamnei Agafia. După masa de prânz, ne-au așezat în tihnă la un interviu de tip povestea vieții alături de un pahar de țuică și apă minerală și degustând din când în când cremeșul.

I. Monarhia constituțională (1935–1938): copilăria într-o Românie „cu frica lui Dumnezeu”

Familia în care s-a născut doamna Agafia era, într-adevăr, una de țărani gospodari și destul de înstăriți pentru satul Agrij. Mama era casnică, iar tatăl se ocupa de agricultură pe propriile pământuri. După venirea comuniștilor, însă, lucrurile s-au schimbat. Tatăl a refuzat categoric să lucreze în colectiv. Aceasta mărturisește: „El nu merge să îl conducă pe el slugile lui, cei care «nu au fost în stare să țină nici măcar o mâță pe lângă casă»”, exact acestea erau cuvintele tatălui. Doamna Agafia continuă despre vorbele tatălui: „Și-atunci vine, zice el, să îmi dea mie lecții cum să fac agricultură, și ei nu au făcut nimic!”. Tatăl doamnei Agafia și-a păstrat munca individuală cu prețul persecuției. Își făcea singur căruță, își cumpăra cal, dar mereu îi erau confiscate. „După aceea iar îi lua căruța, și iar trebuia să își facă… dar nu s-a dus să lucreze nicio zi la colectiv.”

Doamna Agafia își amintește cu mare afecțiune anii timpurii din viață, în special legătura puternică cu tatăl ei: „Până la 5 ani… mi-au rămas în minte cum mergeam cu tata și îl ajutam. Doamne, că nu am să uit niciodată! Făcea claie de fân acolo la câmp și pe mine mă urca sus să facem claia.” Doamnei Agafia nu-i plăcea întotdeauna, „mă umpleam toată de paie și nu-mi făcea plăcere”, dar participa, și nu se plângea. Tatăl o cobora cu grijă, sprijinind-o cu o bâtă, de care ea se ținea. Povestește: „Nu mergea niciodată să facă treaba asta dacă nu mă lua pe mine. Numai cu mine îi plăcea să facă.” Spre deosebire de verișoara ei, pe care părinții o protejau de munca câmpului, Agafia era nelipsită din munca agricolă: „Nu mă ținea acasă. În sat nu eram decât două atunci, doi copii, dintre care pe mine m-au dus la școală aici.”

Gospodăria era întreținută de ambii părinți, dar o parte importantă de muncă venind și din afară, aveau și slugi. Tatăl avea oi, vite, și era nevoie de cineva care să se ocupe de ele, mai ales că bunicul, întors de pe front, era invalid de război; „nu avea o mână și nu putea să facă practic nimic”, mărturisește aceasta.Politică nu se discuta în casă, nici în comunitate. Lumea era ocupată cu viața de zi cu zi, cu munca și cu supraviețuirea: „Nu, nu, nu se făcea politică atunci”, spune doamna Agafia simplu.Copilăria ei s-a desfășurat între regimuri politice în schimbare, democrație, dictatură regală, stat național-legionar, apoi regim militar și, în cele din urmă, comunism și democrație.

„Am trăit, am trecut prin foarte multe perioade”, își începe mărturisirea doamna Agafia, acum în vârstă de 90 de ani, cu o voce în care se simt greutatea deceniilor și luciditatea amintirii. Între episoadele care i-au marcat copilăria se numără și cedarea Ardealului de Nord, un moment istoric pe care l-a trăit în mod direct: „Cedarea Ardealului, eu am trăit-o. Am trăit-o, eram copil mic, dar îmi amintesc…”. Cedarea regiunii Ardealului de către România Ungariei în 1940, s-a produs în urma Dictatului de la Viena, impus de Germania nazistă și Italia fascistă, ca parte a reconfigurărilor teritoriale din Europa Centrală înaintea celui de-Al Doilea Război Mondial.

În acea perioadă, sistemul educațional a suferit transformări dramatice, iar doamna Agafia a fost nevoită să înceapă școala în limba maghiară: „Am făcut primele două clase primare sub maghiari, deci am făcut-o în limba maghiară.” Își amintește cu claritate de învățătoarea maghiară, o tânără pe care părinții săi au primit-o în gazdă, într-un context tensionat în care nimeni nu voia să găzduiască cadre didactice impuse de noua administrație. „O tânără venise și nimeni nu a primit-o în gazdă. Și părinții mei au primit-o. Și a locuit la noi. Parcă și acum o văd, cum a venit ea cu valizuța ei și erau acolo lucrurile puse în ordine, toate lucrușoarele ei.” Legătura cu această învățătoare a fost una specială, afectivă, doamna Agafia amintindu-și cu căldură cum era luată de mână și ținută aproape. „Îi era drag de mine, probabil, că mă tot lua pe lângă ea.”

În acei ani, imaginea jandarmilor maghiari s-a imprimat adânc în memoria colectivă a comunității sale. „Parcă mi-au rămas în minte jandarmii de pe vremea aceea. Aveau o pălărie cu pene, cu pene așa, ca și de struț, nu erau de struț, așa, niște pene.” Frica de autoritate era palpabilă, iar prezența jandarmilor pe ulița satului era un semnal de alarmă pentru săteni: „Și când le vedeam pălăria cu pene trecând pe deasupra gardului, cum treceau pe drum, toți fugeau în casă, de frică. Așa era, așa băgase o spaimă în oameni, știți?” Deși recunoaște că acea administrație impunea ordine și disciplină, nu uită sentimentul de teamă generalizată: „Erau foarte, foarte corecți și, cum să zic, legile le respectau. Și era ordine și disciplină. Dar îți era frică așa când…”

Doamna Agafia s-a născut în satul Agrij, într-o familie de țărani gospodari, despre care vorbește cu un respect profund, amintindu-și de temelia morală și hărnicia care i-au definit copilăria. „M-am născut, cum v-am zis, în Agrij, în Ardealul de Nord, într-o familie de țărani, dar țărani… în sat erau printre primii, așa gospodari, foarte, cum să vă zic eu, oameni cu frica lui Dumnezeu, harnici, cinstiți… și de acolo probabil mi se trage…” A fost primul copil al familiei, iar după ea s-au născut o soră și un frate. Fratele, însă, a venit pe lume după al Doilea Război Mondial, astfel că doar ea și sora sa au trăit momentele dificile din timpul ocupațiilor și conflictelor armate. „Fratele meu s-a născut după război, deci noi eram cele care am trecut prin asta.”

Tatăl ei provenea dintr-o familie numeroasă, fiind cel mai mare dintre trei frați. În absența tatălui său, prizonier de război timp de mai mulți ani și întors acasă invalid, acesta a fost cel care a trebuit să-și asume responsabilitatea întreținerii gospodăriei și a fraților. „Tata era cel mai mare și a trebuit să-și întrețină frații, pentru că tatăl lui era în război și a fost prizonier mulți ani. Și când a venit acasă, era o mână… fusese rănit și nu mai putea lucra.” Din cauza acestor responsabilități, tatăl ei nu a avut șansa de a merge la școală, rămânând analfabet, deși poseda o inteligență practică deosebită. „A rămas analfabet, că trebuia să muncească… dar era de-o inteligență rară. Știa să facă toate celea, construia case… poduri după război. Și vă dați seama, acolo trebuia totuși să știi carte… dar el le făcea toate așa, cum știa el.”

Regii și conducătorii vremii îi apăreau ca personaje din povești: „Erau ca în povești, îi vedeam așa, ca și cum citești povești cu regi… dar îmi plăcea că era multă disciplină… îi vedeam și că îi iubea lumea totuși.” Cedarea Ardealului de Nord și intrarea României în război au fost evenimente trăite direct. „Atunci a fost cu cedarea Ardealului, parcă… noi am fost cu cedarea Ardealului la unguri…” Efectele războiului le-a simțit din plin. „Au fost multe distrugeri… pe unde treceau rușii, nimic nu rămânea în urma lor. Tot luau. Rămâneai sărac.” Tatălui i-au luat porcul din coteț, brânza, făina, hainele, „tot ce era”. Mai ales băutura era căutată de soldații ruși: „Cum în Ardeal se găsea băutură, toată lumea avea.”

Întrebată de care dintre părinți era mai apropiată, doamna Agafia mărturisește: „Eram de amândoi, dar cu tata simțeam o legătură specială. Îi plăcea să mă aibă cu el.” Sora doamnei Agafia era mai îndărătnică, refuza adesea să facă unele treburi, iar doamna Agafia le făcea în locul ei: „Ce mi-a zis, aia am făcut. Mă duceam după cai, duceam mâncare la câmp, făceam tot ce trebuia.” Satul funcționa pe baza solidarității: „Se zice «clacă». Tata nu făcea clacă, dar când aflau oamenii că Gherasim vrea să facă ceva, toți veneau și-l ajutau. Era un om deosebit.”

II. Dictatura regală și statul legionar (1938–1941): școala în limba maghiară și începutul fricii

Unul dintre cele mai dureroase episoade pe care le-a trăit a fost deportarea evreilor, un act de cruzime pe care nu-l va uita niciodată: „Mai țin minte că am trăit când au făcut, când au adunat pe evrei. Țineți minte, când i-au dus la Auschwitz, acolo unde…” Doamna Agafia continuă povestirea cu o seninătate surprinzătoare pentru greutatea amintirilor. Vorbește despre vecina sa, o evreică văduvă, cu trei copii, care locuia chiar vis-a-vis de casa părintească. „Toată ziua venea la noi, așa, în vecini, cum s-ar zice în povești. Venea întâi ea, mama, și după aia veneau toți cei trei copii.” Pe atunci, lipsurile materiale erau o realitate cotidiană, dar nu însemna că oamenii trăiau în mizerie. „Maica, nu aveam acasă atunci, că nu era lipsă. Aveai de toate, numai bani n-aveai. N-aveai de unde să ai bani. Numai dacă vindeai o vacă, un purcel, ceva.” Schimburile în natură erau frecvente: „Mergeam cu ouă la prăvălie să luăm, de exemplu, chibrituri sau zahăr… Duceam un ou și pe oul ăla ne dădea… era de valoare. Cu ăsta cumpăram. N-aveam bani.”

A venit apoi ziua în care evreii din sat au fost adunați. „Mi-aduc aminte cum i-au adunat pe bieții evrei la școală,” spune doamna Agafia. Vecina lor evreică, simțind pericolul, a venit într-o zi la mama sa cu o pungă plină de lucruri personale, în special obiecte ale fetelor. „Că dacă o duce, să i le țină maică-mea, dacă poate mai vine înapoi să aibă de unde.” Mama doamnei Agafia a primit lucrurile, dar în scurt timp au început verificările în sat. „Dacă te prindea că i-ai ajutat pe evrei, îți făcea și ție dosar.” Așa că a ascuns totul, în taină. „Mama le-a pus în desagi și le-a dus… Nu știu unde le-a ascuns, dar s-a dus cu ele și le-a ascuns.” Aceasta povestește că ani mai târziu, unul dintre copiii evreicei s-a întors și a primit înapoi obiectele. „M-am gândit, Doamne, că n-am întrebat-o niciodată pe mama, că oare unde le-o fi ascuns atâta vreme?”

La întrebarea despre legionari, doamna Agafia relatează o întâmplare dramatică legată de masacrul de la Treznea: „La Treznea am fost numită în învățământ prima dată. Era o familie cu mulți băieți… s-au dus într-o noapte la Zalău și au spart butoaiele de vin… au dat drumul la vin să curgă. Ungurii s-au organizat și au venit în sat. Au dat foc la sat, i-au omorât pe învățători și pe alții.” Doamna Agafia a fost martoră indirectă la incendiu: „Eram cu tata la plug și am văzut focul, flăcările… nu știam ce se întâmplă.” În timp ce priveau flăcările, au fost atacați de o colonie de viespi sălbatice: „Tata a zis: «Fugi, fugi!» și s-a umplut de înțepături, iar caii au luat-o la fugă.”

Își amintește de un incident tragic care a zguduit întreaga comunitate. Aceasta povestește: „O familie le-o dat rușilor prima dată, i-a servit… și pe urmă au venit alții să le dea și lor și nu le-au mai dat. Și i-au împușcat, i-au omorât atunci pe loc.” Frica a devenit generalizată.Între 5 și 9 ani, doamna Agafia mergea deja la școală, în clasele primare. Primele două clase le-a făcut în limba maghiară, în contextul ocupației ungare: „Mai citesc, mai aud, mai înțeleg… dar așa de vorbit cursiv limba maghiară, nu. Dacă rămâneam în Ardeal, probabil că mai vorbeam.” Bombardamentele din vremea aceea i-au rămas întipărite în memorie doamnei Agafia: „Bombardamentele alea au fost groaznice.” Rușii trăgeau spre pozițiile germane, iar nemții răspundeau. Satul Agrij era prins la mijloc. „Populația era între ei. Stăteam în apă, erau sălcii… ne ascundeam, nu ne vedeau de sus”, spune aceasta.

III. Dictatura militară (1941–1944): război, deportări, obuze și copilăria în tranșee

Apoi, războiul a venit cu toată forța lui. Satul doamnei Agafia a fost ocupat mai întâi de armata germană. Comandamentul local fusese stabilit chiar în casa lor. „Părinții se duceau la lucru… și pe noi, eu și sora mea, eram două copilașe… Și ne lăsa cu ei. Ei ne îngrijeau, ei ne dădeau de mâncare, până veneau părinții.” Această „normalitate” fragilă a fost curmată brusc când s-a aflat că vin rușii. Germanii au plecat, iar armata sovietică a intrat în sat în valuri uriașe: „Nu vă zic, parcă și acum îi văd, cum au mers pe drum. Unii lângă alții erau așa, că nu încăpeau și prin șanț mergeau… cum se zice, câtă frunză și iarbă. Așa erau de mulți.”

Luptele au început imediat. „Nemții trăgeau cu tunurile pe Meseș, peste sat, pe ruși. Rușii trăgeau către nemți peste sat cu ăsta…” O parte dintre săteni, în special femeile cu copii, au fost evacuați. „Mergeam pe lângă râu, prin apă, ca să ajungem… să ieșim de sub frontul ăsta. Și obuzele treceau peste noi.” Atunci, în haosul fugii, a fost martoră la o tragedie: „Vis-a-vis, pe malul celălalt, a căzut un obuz și unui biet țigan i-a tăiat picioarele. Și noi eram dincoace de el.” Tatăl doamnei Agafia a fost luat de soldații ruși. „Încărcau în căruțe tot ce găseau: porci, viței, haine, băutură, mâncare. Și așa l-au dus pe tata.” A scăpat fugind prin pădure, abandonând căruța pe Meseș. „A intrat în pădure și apoi prin pădure a luat-o și a venit la noi…”, povestește doamna Agafia.

Tatăl doamnei Agafia a fost prevăzător și a ascuns proviziile în porumb, săpând tranșee și acoperindu-le cu cucuruzul netăiat: „De aia n-o tăiat cucuruzul până a trecut războiul… ca să aibă unde să se ascundă și el.” În acea perioadă, rușii nu au mobilizat bărbații localnici, spune acesta: „Nu i-au luat pe oameni. Numai ei între ei se băteau.” Zilele din cătun erau pline de activități. Copiii se jucau, iar adulții ajutau la adunatul fânului: „Țin minte că aveau mulți stupi și au tăiat un stup și ne-au umplut o covată din aia mare, de lemn, cu faguri. Dacă n-am mâncat miere, noi, copiii…” Noaptea dormeau în podul șurei, pe fân, acoperiți cu țoale groase și perne. „Fiecare familie era ca la cabană, fiecare într-un colț.” Comparând comportamentul trupelor germane și sovietice, doamna Agafia rememorează clar diferențele: „Nemții aveau lucruri bune, margarină în cutii speciale, erau oameni educați… nu erau brute. Rușii erau niște bădărani, needucați, duri… când zici «rus», ți-l și imaginezi cum e.”

Apoi continuă, era toamnă: „Țiuiau așa, când treceau peste tine obuzele, făceau un zgomot infernal…” Oamenii se ascundeau cum puteau; prin porumbul netăiat, prin grădini, printre copaci. Mai ales femeile se temeau de soldații ruși: „Femeile se ascundeau de ruși, pentru că era prăpăd. Le violau. Da, da, da. Se ascundeau care pe unde puteau.” Nemții, în schimb, erau percepuți altfel: „Erau foarte cinstiți, nemții. Ei nu făceau lucruri urâte. Ajutau sătenii… ne ajutau și pe noi, copiii, ne dădeau de mâncare și aveau grijă de noi.” Tatăl doamnei Agafia, avertizat de nemți că se apropie trupele sovietice, a decis să ascundă tot ce aveau de valoare: „A adunat ce a avut prin casă; slănină, brânză, haine, pălincă, și le-a ascuns în beci.” Aveau casă nouă, cu beci dedesubt, unde au zidit intrarea astfel încât să nu se mai vadă. „Și-au mai adus și vecinii lucruri și le-au băgat acolo… și așa am scăpat, am rămas cu mâncare.” Dar nu totul a putut fi ascuns. În șură, unde era grajdul de vite, aveau mari căzi de lemn pline cu prune, pregătite pentru pălincă: „Căzi mari, mari, unde încăpeau câteva tone de prune.” Nu apucaseră să le folosească: „Mergeau rușii și dădeau drumul la robinet… și umpleau bidoanele cu zeamă din aia de pe prune și aia o beau.” Au distrus toată producția: „Erau foarte dornici de alcool și de băutură… și le-am pierdut. Le-au distrus.”

Doamna Agafia își amintește cum nemții, în loc să urmeze șoseaua principală care mergea spre Zalău sau Oradea, au ales un drum greșit: „Ei în loc să o ia la stânga și la dreapta, au luat-o drept înainte pe vale… ori valea dădea în vârful Meseșului, unde nu erau drumuri, nu era drum să meargă cu mașini, cu căruțe… și până au reușit ei să treacă Meseșul… ăștia au dat pe ei acolo. Mulți, pe mulți i-au omorât acolo, pe nemți.” În acele săptămâni, familia doamnei Agafia s-a refugiat într-un cătun retras, aflat în pădure, unde rușii nu pătrundeau: „Acolo am stat… am stat parcă trei săptămâni. Bunica a venit de vreo două ori cu desagii plini; ne făcea pâine, ne aducea slănină, lapte, ce aveau acasă, că aveau de toate.”

Împreună cu alte familii, au căutat refugiu într-un cătun cunoscut. „Erau câteva case numai, dar noi cunoșteam că erau vecini de-ai noștri, înrudiți. Și ne-au primit… Am stat la ei mai bine de o săptămână.” Doamna Agafia, își amintește noaptea în care au plecat, copiii în spate, pe drumuri nesigure, prin pădure și peste dealuri. „Doar eram copii mici… Și sora mea și o verișoară de-a mea și-au uitat păpucii… și s-a dus tata după ei și i-a găsit. Mi-aduc aminte noaptea, când stau… știți prin câte am trecut? Și uite unde am ajuns. Am ajuns la 90 de ani.”

În cătunul numit Peț au stat copiii împreună cu mama, tatăl și alte rude; „familia noastră, maică-mea cu tata și două fete, frate-meu încă nu era, și soția lui unchiul meu, fratele tatălui cu două fete… și încă o rudă de-a noastră cu o fată.” Femeile tinere se ascundeau de frica soldaților: „Le era frică… se ascundeau pe unde puteau, prin pod, prin șure… sau mergeau în sate mai lăturalnice.” Frica de violențele trupelor ruse era generalizată. Cu toate acestea, copil fiind, doamna Agafia mărturisește că foame nu au simțit: „Pentru că ne aducea bunica și am avut noroc că ne-au spus nemții să avem grijă că rușii vin și ne iau toată mâncarea.”

Această perioadă a fost, fără îndoială, una dintre cele mai grele din viața doamnei Agafia. Dar felul în care povestește nu e al unui om înfrânt, ci al unei femei care a văzut, a înțeles și a rămas în picioare: „Nici nu îmi dau seama cum au trecut și cum am fost capabilă să rezist”, spune dumneaei. Dar a rezistat, și a trăit o viață întreagă, cu toate greutățile și schimbările unei istorii zbuciumate.Trecerea rușilor prin sat și luptele care s-au dus între trupele germane și cele sovietice au durat doar câteva săptămâni, dar pentru locuitori acea perioadă a fost una de maximă tensiune.

IV. Regimul comunist timpuriu (1947–1965): frică, colectivizare și un drum forțat către alfabetizare

Fiind apropiată de tatăl ei, doamna Agafia își amintește cu afecțiune și mândrie de felul în care acesta o lua cu el peste tot: „Eu eram mâna dreaptă a lu’ tata… cu mine… și eu ascultam și eram cuminte și mă ducea la toate lucrurile cu el, că avea nădejde în mine.” Fratele tatălui, în schimb, știa carte și se ocupa de partea administrativă și juridică a gospodăriei. Pe numele acestuia fuseseră înregistrate toate bunurile mai valoroase ale familiei; batoza, cazanul de țuică, actele de proprietate. Asta a avut însă consecințe dramatice odată cu venirea regimului comunist: „Când au venit comuniștii, i-au făcut chiaburi… și pe el, că el era cu actele și cu hârtiile. L-au scos afară din casă, iar copiii lui nu au avut voie să meargă la școală…”

În această situație, tatăl doamnei Agafia a scăpat, tocmai pentru că, nefiind trecut nimic pe numele lui, nu figura oficial ca proprietar: „Tata așa a scăpat de asuprirea comunistă. Și am scăpat și eu, că am putut să merg la școală, că altfel nu mă primea la școală, știți?” Această perioadă a lăsat urme adânci în conștiința sa. Ideea de a fi fost aproape de a fi privată de educație doar din cauza unui sistem politic care penaliza inițiativa și bunăstarea. Vocea sa se umple de o tristețe reținută, dar și de un soi de recunoștință tăcută pentru faptul că, printr-o coincidență birocratică, a avut acces la un parcurs educațional care altfel i-ar fi fost blocat încă din copilărie.

Cu emoție povestește cum a mers pentru prima dată cu trenul, împreună cu o verișoară și un „unchi”, nepot de-al tatălui, pe care îl ajutase să ajungă la Cluj. În timpul comunismului, munca de dascăl însemna nu doar predare, ci și alfabetizare, activități culturale și muncă voluntară cu elevii: „Ne trimiteau seara sau duminica să ținem conferințe la căminele culturale, cu program artistic. Și nu puteai să refuzi. Dacă ziceai că nu mergi, te chema la raport.” Clasele erau suprapopulate, povestește aceasta: „Aveam 40 și ceva de copii în clasă. Și trebuia să răspund de ei. Ne trimiteau cu copiii la CAP, sau să adunăm hârtii de pe marginea drumului. Dacă sărea unul în fața unei mașini, intrai la pușcărie.”

După război, doamna Agafia și-a continuat studiile în Zalău, dar frica era prezentă și în școală: „Când să trec în clasa a șasea, părinții nu au mai vrut să mă lase să merg la școală, că au auzit că rușii îi duc pe copii și pe oamenii înstăriți în Rusia.” Frica de „eticheta” de chiabur sau moșier era omniprezentă. „Soțul meu n-a putut da examenul de stat pentru că era considerat nepot de moșier. O secretară i-a arătat hârtia care i-a venit și i-a zis: «Nimeni nu știe de ea. Fii atent că vine comisia». Și a doua zi l-au exclus.”

Așadar, după război, părinții nu au mai lăsat-o să meargă la școală de frica deportărilor. „Au auzit că rușii duc copiii cu carte în Rusia, și nu m-au lăsat să mai merg la școală.” A ajuns însă să are cu plugul singură, la doar 11 ani. „Mi-a fost frică că se încurcă în hamuri, și ce credeți? Am luat plugul și am început să ar cu ei, singură.” Efortul a fost prea mare și s-a îmbolnăvit. „Medicul le-a spus că dacă nu îi găsiți medicamentele astea, poate să moară.” A supraviețuit, iar după două zile, fără să spună nimănui, și-a făcut bagajul și a plecat singură cu cursa de dimineață la Zalău, ca să revină în clasa a șasea, la liceul unde urmase și clasa a cincea: „A fost prima dată când am făcut ceva fără știrea lor, a părinților… am tras o minciună directorului, că am stat acasă să-mi îngrijesc frații. M-a primit și așa am rămas la școală.”

Despre anii adolescenței, care s-au suprapus cu regimul Gheorghe Gheorghiu-Dej, spune simplu: „A fost frumos…”. Pentru Agafia, trecerea de la regimul monarhic la cel comunist nu a fost doar o schimbare politică, ci o ruptură profundă în modul de viață al comunităților rurale. În acea perioadă, ea era o copilă în clasele primare, dar amintirile despre anii de început ai regimului comunist sunt încă vii și marcate de suferință și nedreptate: „A fost greu pentru că atunci începeau să se facă colhozurile”, își amintește dumneaei. „Se făcuse ăștia cu chiaburimea… erau asupriți ăștia care erau mai înstăriți și apăi le luau lucrurile, le-au luat pământul, trebuiau să se înscrie… toți… nu le plăcea să se înscrie și atunci le lua asta și rămâneau fără.”

Doamna Agafia, povestește că pe durata studiilor urmate la Zalău, după câteva gazde mai puțin primitoare unde a locuit, „ne dădea mâncare, ce ne dădea? felul doi dovleac, felul întâi ciorbă acră”, a fost primită în gazdă de o altă familie din Zalău, care a avut grijă de ea până la terminarea liceului: „M-au luat la ei și am stat acolo până am terminat liceul. Părinții veneau sâmbăta cu găină, lapte, brânză.” În vacanțe mergea acasă, unde muncea alături de părinți: „Pe noi părinții nu ne-au pus să muncim până la epuizare, dar ne-au învățat orice lucru.” Mama dumneaei era o gospodină desăvârșită, blândă, harnică, „semănam cu dânsa”, spune aceasta, iar tatăl era om de ajutor pentru toți, un fel de veterinar al satului: „Îl strigau noaptea: «Hai, Gherasime!» și el mergea, chiar dacă nu avea carte, dar le rezolva pe toate.”

V. Dictatura lui Ceaușescu (1965–1989): educație sub presiune și supraviețuire prin cultură

După perioada Gheorghiu-Dej a urmat dictatura lui Nicolae Ceaușescu, anii cei mai grei din punct de vedere al controlului ideologic și al lipsei de libertate pentru populația din România. Doamna Agafia afirmă clar: „Atunci am suferit mai mult, pentru că atunci ne făcuseră membri de partid și noi care nu aveam origine sănătoasă… Securitatea avea dosare cu toți.” Participarea la viața religioasă era o sursă de tensiune. Aceasta mărturisește: „Ne era frică să mergem la biserică… ne urmăreau și a doua zi ne chema la raport.” În mediul didactic, simțea constant că este urmărită: „Simțeam că suntem urmăriți și eu și soțul. Și apoi după aceea ne-au făcut și pe noi membri de partid… Dar până atunci eram urmăriți.”

Doamna Agafia povestește cum a fost încadrată în învățământ în contextul lipsei acute de cadre didactice. A predat la Treznea, o localitatea din Raionul Zalău, Regiunea Cluj, unde și-a cunoscut viitorul soț. Mai târziu, s-au mutat în județul Hunedoara, stabilindu-se la Hațeg. Acolo a predat în școli vechi, înființate încă din perioada austro-ungară, și a fost bibliotecară, laborantă și profesoară suplinitoare de fizică și chimie. „Nu vă zic cum era atunci… În clasa a zecea încă nu văzusem tren. Eram copii naivi. Nu eram emancipați ca acum.”

După desființarea postului de bibliotecar, doamna Agafia povestește că a urmat o nouă recalificare: chimia. „Am lucrat ca laborant, apoi am suplinit la o școală de șapte ani. Predam chimie și fizică. Se făceau lecții practice, copiii erau împărțiți pe grupe, fiecare grupă trebuia să facă o lucrare.” Înainte de asta, ca bibliotecară, a organizat activități culturale, dramatizări și programe artistice cu elevii din școală. „Făceam «Dumbrava Minunată», «Nunta Zamfirei»… Sala de sport devenea scenă. Aveam totul pe mână.” Ajunsă la pensie, doamna Agafia simte ruptura tehnologică a generațiilor: „Nu mai știu să manipulez un telefon ca lumea… e scris așa mărunt… Uite cum am ajuns, cât de depășit ești după ce ieși la pensie.”

Familia doamnei Agafia nu era înstărită, dar nici complet lipsită de mijloace. Tatăl său a fost un om cu principii ferme și nu a acceptat compromisuri cu sistemul: „Tata a zis: «Nu, nu luați voi grădina nimănui să vă înjure, să vă blesteme. Cere-i să-ți dea din grădinile noastre, să-ți dea acolo ție și nu lua de la ei».” Așa că, deși lucra în învățământ și ar fi avut dreptul la o grădină din partea colectivului, doamna Agafia a refuzat acel pământ, cerând în schimb să i se dea din terenurile propriei familii. Situația economică a țăranilor a devenit tot mai precară, mărturisește aceasta: „N-aveau, că n-aveau unde să lucreze… dacă el ți-a luat pământul, ți-a luat… N-aveai cu ce să întreții o vacă sau un vițel… greu întrețineai… câte-o găină ce mai țineai pe lângă casă.” Copilă fiind, doamna Agafia își amintește cum primea câte un ou de la bunicul „să mă duc să îmi cumpăr… zahăr din ăla cubic”.

În ceea ce privește colectivizarea, doamna Agafia subliniază clar: „Pământurile le luau oamenilor, dar și animalele le luau. Aveau o vacă, dacă aveau prima dată. După aceea n-au mai putut să țină nicio vacă.” Nu doar pierderea bunurilor era traumatizantă, ci și frica permanentă instaurată în comunitate: „Era frică… da. Era pentru că dacă vorbeai ceva împotriva regimului sau se asculta Radio Europa Liberă… se făcea și pușcărie.” Despre Gheorghiu-Dej nu-și amintește multe detalii concrete, recunoscând că în acea vreme: „nu prea dădeam importanță la conducători și la politică”. Totuși, bănuiala că ar fi murit în condiții suspecte în URSS i-a rămas în minte: „Parcă pe Dej l-au dus în Rusia și l-au… Nu știu ce i-au făcut, că l-au adus mort.”

Viața profesională a doamnei Agafia s-a desfășurat în mare parte în domeniul educației și culturii, lucrând ca învățătoare, bibliotecară, laborantă și, ulterior, secretară într-o școală generală. Mulți ani a fost implicată activ în organizarea activităților culturale: „Nu se făcea nimic în școală să nu particip eu… făceam dramatizările operelor pe care le puneam în scenă. Eu le făceam.” Perioada anilor ’80 a fost marcată de lipsuri materiale, doamna Agafia spunând că: „Nu era mai nimic și televizorul… aveam numai o oră sau cât era.” Cu toate acestea, doamna Agafia și soțul ei încercau să-și facă meseria cu devotament, în ciuda presiunilor ideologice.

VI. Tranziția postdecembristă (1989–1990): confuzie și speranță

Revoluția din 1989 a prins-o la Hațeg, în plin haos: „Eram înconjurați de foarte multă armată… trăgeau cu armele și trebuia să ne adăpostim în casă… stăteam cu luminile stinse.” La școală, spune aceasta: „s-au aruncat pe geamuri pozele lor, a conducătorilor Nicolae și Elena Ceaușescu… oameni au intrat în școală, au făcut dezastru.” După 1990, speranța într-o schimbare reală era mare: „Am așteptat să se facă ceva mai bun… Noi, practic nu pe Ceaușescu îl acuzam, ci pe ea [Elena Ceaușescu] o acuzam.”

A votat la alegerile din 1990, dar privind retrospectiv, doamna Agafia are o notă de dezamăgire: „I-am tot votat și ei toți s-au îmbogățit fiecare, iar noi tot acolo am rămas.” Dintre președinții post-decembriști, cel mai aproape de inima Agafiei a fost Emil Constantinescu: „Mi s-a părut că e mai român, mai cu picioarele pe pământ… ceva simte pentru români.” Spre deosebire de ceilalți, despre care afirmă: „Au fost nimeni și cu… șenchi, cum zic ungurii… adică nimic.” Privind la România de azi, doamna Agafia constată un progres vizibil, dar și o ruptură morală: „România de astăzi totuși a avansat foarte mult. Atunci eram înapoiați, dar se trăia bine, erai liniștit.” În trecut, familia, comunitatea și educația aveau o altă consistență. „Noi eram tineri, în fiecare sâmbătă ne făceam bal… părinții nu ne lăsau să mergem singure. Veneau cu noi și stăteau cu noi acolo.” Pe tineretul de azi îl vede pierdut într-o societate lipsită de repere: „Copii ăștia care se dezlănțuie așa și cu droguri și cu toate, părinții sunt de vină… Dacă tu ca părinte nu știi să îți educi copilul… atunci ce rol ai tu acolo ca părinte?”

Își exprimă dezamăgirea și față de comportamentul unor lideri religioși. Deși fiind greco-catolică din familie, doamna Agafia a fost martoră a multor nedreptăți comise de alți clerici în regimurile trecute: „La Hațeg, nu ne-au lăsat să intrăm în biserică… nu ne-au dat voie să ne rugăm, că eram greco-catolici.” Își amintește cum un profesor de educație fizică, ginerele unui fost preot greco-catolic, i-a oferit o clasă din școală pentru a se ține slujbele religioase: „Ce preot ești tu, dacă nu-l lași pe altul să se roage la Dumnezeu?” Rugăciunea și speranța dumneaei rămân aceleași: „Doamne, dă-le minte să ne aducă cu picioarele pe pământ și să ne unească și să luptăm toți pentru biata țară.”

Trecutul dumneaei religios a fost marcat de persecuție. Spune cu emoție că ea și soțul ei au fost ultimii căsătoriți în biserica greco-catolică din sat, înainte ca preotul să fie deportat, în regimurile trecute, comuniste. Soțul, de origine cehă și romano-catolic, a fost nevoit să accepte căsătoria în rit greco-catolic, după cutumele de atunci. Familia lui, odinioară înstărită, a fost deposedată de zeci de hectare de pământ la Ilia, județul Hunedoara: „Toată valea aceea a Mureșului a fost a lor… până la urmă s-a împărțit, dar au făcut fermă de stat și le-au luat tot ce-au avut.” Unii dintre membri au fost deportați, cu excepția tatălui socru, care „a fugit cu nevasta și s-a dus la București”, scăpând astfel de munca silnică de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.Cu o voce caldă și ușor rușinată, doamna Agafia a adăugat: „Dar nu vă gândiți că mă țineți, că mie îmi face plăcere că mai am cu cine vorbi… Am vorbit atâta când poate n-am vorbit într-un an.”

VII. România democratică (1990–2025): o bătrânețe lucidă și alegeri cu teamă

Privind înapoi, întrebată care a fost cea mai grea perioadă din viață, a răspuns fără ezitare: perioada construirii casei la Hațeg, când dumneaei și soțul erau cadre didactice în învățământ, iar bătrânii nu aveau niciun venit, fiind excluși din colectiv: „Atunci o fost greu… că a trebuit să renunțăm la multe. Nu eram în stare să cumpărăm mai nimic și la un ciorap ne uitam.” În paralel cu greutățile, au existat și clipe frumoase. Cu ajutorul CAR-ului, au ridicat casa bucată cu bucată: „Într-o primăvară am făcut fundația, în altă primăvară am ridicat-o în roșu.” A urmat să-și cumpere o motocicletă Java, apoi o mașină, un Renault 10 care „ne-o ținut până după ce a murit soțul.” Întrebată care a fost cea mai frumoasă perioadă din viață, doamna Agafia a răspuns cu înțelepciunea celor care au știut să transforme greutățile în echilibru: „Toată a fost frumoasă în felul ei. Chiar și greutățile au avut frumusețea lor.”

Despre moartea soțului, în 2007, chiar în anul aderării României la Uniunea Europeană a vorbit simplu, dar cu durere reținută: „Nu țin minte anii… ce se întâmplă acum, la bătrânețe, mai greu le înregistrez. Tot ce e din tinerețe mi-aduc aminte…” Nu simte anii, decât prin uitare. În rest, o consideră o viață trăită „între oameni buni… Nu m-am lipit de oameni parșivi.” A ținut mult la prietenii adevărați, la legăturile de suflet. În casa lor din Hațeg veneau adesea colegi și cunoscuți: „Eram dotată cu paturi, cu tot ce trebuie, că îmi plăcea să-i primesc…”

Își amintește cu uimire diferențele enorme observate într-o vizită în Spania, când a mers la fiica ei, o renumită jurnalistă, redactor la Revista Occidentul Românesc, vizită care a lăsat-o „trăsnită” prin frumusețea orașelor Spaniei, nu doar prin infrastructură sau servicii, ci prin atitudinea oamenilor. Aceasta mărturisește: „În ce condiții trăiesc și în ce condiții se mișcă… e diferență de la cer la pământ. Pe stradă, oamenii sunt foarte amabili, deși nu te cunosc îți zâmbesc…” Dar dincolo de lipsuri materiale, pe doamna Agafia o doare mai ales răutatea care, în opinia sa, s-a înrădăcinat în societatea românească: „Măgarii ăștia care au băgat atâta răutate în noi și ne-au făcut așa de suntem în stare să ne dăm în cap unul la altul. Pentru ce?” Consideră că, deși astăzi „ai tot ce-ți trebuie, tot ce inima-ți dorește”, lipsește ceea ce era odinioară firesc: căldura umană, prietenia sinceră și spiritul comunitar.

Își exprimă nemulțumirea față de inechități, cum ar fi pensiile uriașe și pensionările la 40 de ani: „Cu ce au muncit mai mult decât mine sau decât matale?” Tinerilor de 18 ani, care votează pentru prima dată în 2025, le-ar spune cu o grijă maternă: „Să aibă grijă pe cine votează… Pentru că ei o să o tragă mai greu.” Nu-i are deloc la inimă pe politicienii zgomotoși, care nu fac decât să divizeze poporul: „Să nu se lipească de băiețașul ăla, Simion, care numai să organizeze demonstrații știe…” Dacă ar avea ocazia să-i transmită un mesaj viitorului președinte, doamna Agafia ar spune doar atât: „Să fie corec! Să nu se lase corupt. Să încerce. Azi un pic, mâine un pic… și până la urmă se face lucrul bun.” Apoi, cu modestia omului care a trăit mult și a înțeles multe, doamna Agafia încheie: „Toată viața mea, asta am urmărit. Cât am putut să fac bine la cineva, am făcut. Rău, n-am făcut la nimeni.”

În ziua alegerilor, Agafia, acum în vârstă de 90 de ani, a mers la vot împreună cu mine după care i-am propus interviul de tip povestea vieții, intuind o poveste de viață extraordinară care era păcat să nu fie auzită și de alții. În urma discuțiilor, pe baza interviului s-a creat o punte de gânduri și speranțe, legate de un viitor mai bun, dar mai ales de lecțiile unui trecut greu trăit. Întrebată ce așteptări are de la noul președinte al României, doamna Agafia a răspuns cu sinceritate și realism: „Sper că dacă îi dă Dumnezeu minte, să nu facă cum a făcut Johannis, să ne mănânce banii țării, să se îngrijească de țărișoara noastră.”

Despre liderii actuali, are o opinie fermă și lipsită de iluzii: „Dacă aș fi conducător, lui Johannis nu i-aș da casă de lux. Are șase case! La ce-i trebuie atâtea?” Atitudinea rece și disprețuitoare a unor conducători o revoltă: „Parcă ai fi un gunoi pe lângă ei… și ei cine sunt de fapt?” Doamna Agafia, încheie discuția cu o vorbă auzită de la o bătrână din satul natal: „Lăsați-l pe ăsta, că măcar s-a îmbogățit, până l-om îmbogăți și pe altul…” Cu alte cuvinte, dacă tot e rău, măcar să nu o luăm de la capăt cu alt rău nou.Când e întrebată ce înseamnă pentru dumneaei democrația, răspunde hotărât: „Democrația e grozavă, dar dacă o ții nu numai în teorie. Aici, ei sunt afaceriști, nu români care-și iubesc patria.”

Povestea doamnei Agafia, ajunsă la 90 de ani este o cronică personală a aproape unui secol de transformări, de la Dictatul de la Viena, la ocupația nazistă și sovietică, de la privațiunile postbelice, la școala făcută în timpul regimurilor comuniste și la marginalizarea profesională din motive politice. Dincolo de istorii mari, ceea ce transpare e reziliența unei femei dârze care „n-am avut de toate, dar am depășit cu bine fiecare etapă a vieții”, care „a învățat din mers”, și care a știut să găsească sens în muncă, în grijă față de copii, în cultură și în onoarea profesiei. Așa cum spune cu simplitate: „Și uite așa, am trecut prin toate. Și am ajuns la 90 de ani.”

Așadar, povestea de viață a doamnei Agafia nu este doar o rememorare a unei vieți întinse pe aproape un secol, ci o mărturie tăcută despre forța interioară a oamenilor simpli, care au știut să treacă prin istorie cu fruntea sus și cu mâinile muncite. Fără să fi cerut vreodată recunoaștere, fără să fi strigat suferințele, fără să-și fi cultivat vreo imagine, doamna Agafia rămâne o prezență morală profundă, o conștiință rurală românească în care valorile autentice, munca, credința, onoarea și cuvântul dat, au fost trăite, nu declarate. „Cât am putut să fac bine la cineva, am făcut. Rău, n-am făcut la nimeni”, rostește cu simplitatea celor care nu au nevoie să convingă, ci doar să fie.

Într-o lume grăbită, uneori confuză și din ce în ce mai gălăgioasă, o astfel de viață trăită cu sens, cu rost și cu grijă față de ceilalți, este nu doar un document de istorie orală, ci o lecție de tărie și echilibru. Demnitatea nu face zgomot, dar lasă urme adânci. Iar urmele doamnei Agafia merită să rămână scrise, ascultate și prețuite.

Material documentar realizat de subsemnatul, lector univ. dr. Sergiu-Lucian Raiu, cu ocazia aniversării a 90 de ani de viață a doamnei Agafia I., cadru didactic, martor al istoriei și simbol al demnității feminine românești.

*Notă autor: Mulțumesc, doamnei Kasandra, fondator și director editorial al publicației Occidentul Românesc din Regatul Spaniei, pentru punerea în legătură cu doamna Agafia. Acest material a fost realizat cu sprijinul Proiectului cu codul 9/31.01.2023 „Crearea și dezvoltarea Centrului de orientare, asociere și consiliere în cariera de cercetător pentru Regiunea de dezvoltare Nord-Est a României în cadrul Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (COACH USV).