Războiul permanent nu e ceva specific mediului nostru politic, şi nici nu este neapărat ceva rău. Problema pe care o are România este că combatanţii de partid folosesc instituţiile pe post de arme în acest război, ignoră legi, regulamente, cutume; lasă la o parte şi bunul simţ şi responsabilitatea.
Ultimul exemplu este ce s-a întâmplat în parlament la votarea legii pensiilor. Reţeta pentru abuz nu e deloc nouă: înlocuirea lui “a trebui” cu “a putea”; a considera că a avea puterea formală de a lua o decizie este echivalent cu a fi îndreptăţit să iei decizia respectivă. Cândva, demult, am atras atenţia asupra acestei probleme, consecinţă a unui act iresponsabil.
Camerele parlamentului adoptă decizii doar în prezenţa a peste jumătate din membri săi. Aşa scrie textul constituţional. Teoria cu alte cuvinte. Practic, însă, *cine* stabileşte formal prezenţa? Conducerea camerelor, secretarul prezent în şedinţă. Dl Voinescu a numărat 170 de deputaţi prezenţi. Sigur, în realitate erau prezenţi cam jumătate din acest număr, deci nu exista cvorum şi parlamentarii puterii nu aveau dreptul să adopte nicio lege. Dar realitatea, se pare, nu contează; puterea bate îndreptăţirea. Conducerea Camerei poate să decidă că au fost prezenţi majoritatea, poate să valideze votul. Dacă iese cu scandal, poate eventual să pună la vot chestiunea, şi parlamentarii puterii pot să voteze că sub 90 e egal cu peste 170, deci legea rămâne adoptată.
Iar din partea opoziţiei nu vedem altceva. Nu mă refer la precedentul pomenit mai sus. Chiar în acest episod se comportă la fel. Cvorumul e obligatoriu, dar la fel de obligatorie e prezenţa deputaţilor la lucrări, conform Regulamentului. Există o întreagă discuţie dacă şi în ce condiţii boicotul ar fi îndreptăţit; e îndeajuns să spun că blocarea lucrărilor parlamentului în felul acesta nu este îndreptăţită. Oricum, discuţia asta nu se poartă deloc. Parlamentarii opoziţiei nu-şi justifică absenţa de la lucrări în astfel de termeni, e de la sine înţeles cum stă treaba: pot să o facă, nimeni nu îi poate obliga să participe la şedinţele plenului, mai ales când au posibilitatea de a-l bloca prin absenţă. Iar dacă pot să o facă atunci, nu-i aşa?, sunt şi îndreptăţiţi.
Nici soluţiile disputei nu se caută în domeniul la ce ar fi drept, corect normal să se întâmple după legi, regulamente, cutume şi bun-simţ. Din acest punct de vedere, Camera ar trebui să-şi reia lucrările cu o altă conducere decât cea a dnei Anastase&Voinescu, ar trebui să reia inclusiv votul la legea pensiilor; opoziţia ar trebui să rezerve boicotul pentru situaţii grave şi excepţionale, în niciun caz pentru o lege pe care o resping pe fond. Iar dacă are pretenţiicontra vot, ar trebui să le facă publice şi să le justifice îndreptăţirea. (Ca paranteză, Alina Mungiu-Pippidi nota foarte pertinent lipsa unui termen românesc pentru “colluding”, termenul s-ar traduce ca înţelegere secretă şi oneroasă; în consecinţă nu putem diferenţia cazurile şi judecăm mereu la exteme: fie orice înţelegere politică este valabilă şi îndreptăţită, fie ele sunt invariabil ceva condamnabil.)
În schimb, soluţiie se caută tot în domeniul la ce necaz poate face fiecare tabără celeilalte, şi implicit instituţiei. Cum spuneam, puterea poate să voteze că legea pensiilor a fost adoptată valabil, pot să denunţe “şantajul” opoziţiei. Opoziţia poate continua să blocheze lucrările parlamentului, refuzând să ia parte la Birourile Permanente. Poate să încerce şi suspendarea de la lucrări a dnei Anastase, primul pas e la Comisia Juridică, care va da un aviz favorabil cu vot pe linii partizane; apoi în plen care va respinge cererea, cu acelaşi tip de vot. Pierdere de vreme.
În fine, opoziţia caută să implice şi alte instituţii în dispută. Pentru modul în care a condus şedinţa, dna Anastase şi dl Voinescu s-au ales cu o plângere penală. Din fericire, până acum procurorii au refuzat să se implice în astfel de cazuri. E limpede că nu sunt îndreptăţiţi să o facă, funcţionarea parlamentului nu e treaba poliţiei şi a procuraturii, e doar treaba instituţiei în sine. Dar ar putea să o facă? Păi, cine îi poate împiedica, mai ales că li se cere insistent asta şi formal şi public chiar de către parlamentari? Ce ar fi dacă Parchetul ar considera că are dreptul să incrimineze modul în care preşedintele Camerei îşi îndeplineşte mandatul? Mâine ar putea incrimina şi votul fals al dlui Ponta (iresponsabilitatea e de ambele părţi, răspunsul puterii la iniţiativa opoziţiei nu a fost să spună că Parchetul nu e îndreptăţit să intervină… ci să ceară şi ei acelaşi lucru împotriva adversarilor politici). Poimâine procurorii ar putea să ceară condamnarea penală a chiulangiilor (boicot sau nu), iar apoi ar putea să considere că pot aduce parlamentari în faţa justiţiei şi pentru modul în care se votează. Ştiu, scrie pe undeva că e interzis, dar cu ajutorul unei majorităţi parlamentare şi a unor procurori se poate face şi asta.
Nici recursul la Curtea Constituţională nu stă diferit, în principiu. Şi judecătorii de aici au fost reţinuţi până acum în a se implica în activitatea parlamentului, şi bine au făcut. Ar putea să facă altfel de data asta, să respingă legea pe motiv de lipsă de cvorum. Repet, în realitate e limpede că într-adevăr nu a fost cvorum. Explicaţia pe care am auzit-o ieri de la dna Anastase, că de fapt erau parlamentari şi în colţul care nu era filmat, e penibilă şi atât. Însă Curtea Constituţională trebuie să lucreze pe actele formale, nu pe filmări. Altfel mâine judecătorii constituţionali ar putea bloca orice lege care nu le convine apreciind că nu exista cvorum, în ciuda oricăror acte formale şi a realităţii. Că doar şi ei pot face asta…
