Comisia Europeană a publicat miercuri, 28 mai, ceea ce numește drept „abordare strategică a Uniunii Europene pentru regiunea Mării Negre”. Acest document, realizat la presiunea guvernului român, ar trebui să reprezinte un pas important pentru creșterea rolului UE în ecosistemul strategic din Marea Neagră. Însă relevanța și eficacitatea acestui document depinde de alinierea la standardele unei strategii solide.
Având în vedere interesul strategic al României pentru realizarea și implementarea unei strategii pentru Marea Neagră, este important să analizăm critic această „abordare strategică” a UE pentru regiunea noastră. Un astfel de document trebuie analizat, așadar, din perspectiva intereselor de securitate și politică externă ale României, dar și prin prisma standardelor consacrate privind elaborarea unei strategii.
Ce ne arată o astfel de analiză critică este că deși documentul prezentat de Comisie oferă un cadru cuprinzător, din punctul de vedere al României, aceasta prezintă carențe semnificative în ceea ce privește prioritizarea, angajamentul de resurse și adaptabilitatea, toate acestea fiind elemente cruciale pentru securitatea și influența regională a țării noastre în regiunea Mării Negre.
Ambițiile și structura strategiei UE
Viziunea UE pentru regiunea Mării Negre, așa cum reiese ea din documentul publicat de Comisie, este ambițioasă: „un spațiu sigur, interconectat și prosper ancorat în valori comune și cooperare regională”. Această viziune este susținută de recunoașterea Mării Negre ca „o poartă pivotală care leagă Europa de Caucazul de Sud, Asia Centrală și dincolo de acestea”.
Pentru a materializa această viziune, documentul articulează trei piloni majori de cooperare:
- Consolidarea securității, stabilității și rezilienței.
- Promovarea creșterii durabile și a prosperității.
- Promovarea protecției mediului, a rezilienței la schimbările climatice și a pregătirii, precum și a protecției civile.
Pentru fiecare pilon, sunt propuse inițiative menite să „abordeze provocările imediate ale conflictului și securității și să deblocheze potențialul de creștere al regiunii”. Printre acestea se numără Hub-ul de securitate maritimă la Marea Neagră și Agenda de conectivitate. Documentul subliniază, de asemenea, că „războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei… necesită un răspuns robust și coordonat din partea UE”, indicând urgența și gravitatea contextului în care ne găsim.
Documentul își propune să reunească „instrumentele interne și externe ale UE într-un cadru unic” și să utilizeze o „abordare de tipul Team Europe”, semnalând o intenție de coerență și sinergie. Din punctul acesta de vedere, caracterul cuprinzător al strategiei este evident, acoperind o gamă largă de domenii, de la securitatea dură la dezvoltarea economică și protecția mediului.
Evaluarea obiectivelor strategice
Un principiu fundamental al unei strategii bune este definirea clară, concisă și ierarhizată a obiectivelor fundamentale, cu securitatea națională sau regională având întâietate, evitându-se diluarea prin obiective multiple și făcând distincția între scopuri și mijloace.
Din perspectiva României, accentul pus de document pe securitate, stabilitate și integritatea teritorială a Ucrainei și a vecinilor săi se aliniază perfect cu interesele naționale ale României. Obiectivul unui „spațiu sigur” este și el vital pentru România.
Totuși, viziunea UE, deși lăudabilă, este extrem de largă. Multitudinea de obiective, mergând de la securitate, economie, valori, mediu, și până la conectivitate riscă să dilueze atenția și concentrarea pe ce este cu adevărat esențial. Pentru România, un stat de frontieră, primatul securității armate în fața agresiunii ruse directe trebuie să fie central și neechivoc, nu doar unul dintre multele obiective considerate egale.
Așadar, se pune întrebarea dacă elemente precum „conectivitatea” sau „valorile comune” sunt obiective fundamentale în sine sau mijloace pentru atingerea securității și prosperității. Pentru România, o conectivitate sporită, în special în domeniul energetic și al transporturilor, reprezintă un mijloc strategic de consolidare a securității și rezilienței economice. Documentul, însă, pare uneori să le prezinte ca scopuri în sine. Ambiția UE de a fi un „furnizor de securitate” este de salutat din perspectiva României, dar documentul nu este foarte precis în ceea ce privește modalitățile și amploarea acestei contribuții ce ar urma să fie „furnizate”, mai ales în ceea ce privește distincția dintre contribuțiile directe la securitatea militară și măsurile mai largi de consolidare a rezilienței prin metode mai… soft.
Identificarea amenințărilor și riscurilor
O strategie bună prioritizează amenințările și riscurile în funcție de importanța lor, în referință directă cu gradul în care amenință interesele fundamentale sau existența însăși a UE sau a statelor membre, precum și o diagnoză a cauzelor, factorilor determinanți și actorilor responsabili.
Documentul Comisiei identifică corect „războiul de agresiune al Rusiei împotriva Ucrainei” ca fiind amenințarea centrală, ceea ce corespunde viziunii strategice românești. Totodată, menționarea amenințărilor hibride, a manipulării informațiilor de către actori străini și a ingerințelor externe (FIMI), precum și a problemelor de securitate maritimă rezonează, de asemenea, puternic cu percepțiile de la București.
Cu toate acestea, deși Rusia este clar nominalizată, diagnoza altor provocări nu este suficient de substanțială pentru a satisface așteptările românești, cel puțin așa cum le văd eu. De exemplu, strategia menționează „presiunea geopolitică”, dar nu este suficient de explicită cu privire la natura specifică și sursele acestei presiuni dincolo de Rusia, inclusiv potențialele vulnerabilități interne din țările partenere pe care Rusia le exploatează.
Deși „crima organizată” este listată, legăturile sale cu instabilitatea regională și potențialii actori statali (dincolo de generalități) puteau fi explorate mai amănunțit. Pentru România, aceasta este o preocupare directă de securitate, așa cum ne arată SNAp 2020.
Cea mai mare problemă este, însă, legată de faptul că documentul Comisiei enumeră numeroase provocări fără o ierarhie clară a urgenței sau a amenințării directe la adresa securității UE, dincolo de războiul din Ucraina. Este degradarea mediului, deși importantă, la același nivel de urgență strategică cu contracararea amenințărilor militare directe pentru un stat de primă linie precum România? Această lipsă de ierarhizare clară duce la diluarea importanței celor mai importante amenințări și nu ne permite să avem o bază solidă pentru a stabili cum alocăm resurse și atenția oricum limitată pe care o avem.
Logica internă a abordării strategice a UE
Documentul prezentat de Comisie își structurează cadrul intelectual pe trei piloni (securitate, prosperitate, mediu), ceea ce asigură un grad important de coerență internă. Însă îmi este foarte neclar dacă acești trei piloni constituie ceva mai mult decât o formă de organizare tematică a politicilor propuse de document. Din punctul de vedere al României, interconectivitatea acestor piloni este crucială, dar documentul Comisiei îi prezintă oarecum paraleli, fără să se întâlnească prea des. Pentru România, prosperitatea economică și stabilitatea ecologică în regiune sunt și trebuie să fie direct legate de propria noastră securitate.
Totodată, pentru România, o logică strategică mai explicit orientată spre securitate, cu celelalte elemente sprijinind-o, ar fi fost preferabilă în contextul actual. Asta nu înseamnă, desigur, că securitatea nu este centrală în documentul strategic al Comisiei, în special în ceea ce privește războiul din Ucraina, dar o articulare mai explicită a acestei priorități prin subordonarea celorlalți doi piloni pilonului central, cel securitar, ar fi fost mai conformă cu interesele românești.
De la vorbe la fapte este un drum lung
O strategie bună trebuie să transpună cadrul intelectual pe care îl propune în măsuri și politici specifice. Totodată, un astfel de document strategic ar trebui să asigure un angajament de resurse, identificând ce este necesar, unde și când, asigurând o coordonare și coerență în alocarea resurselor.
Multe dintre acțiunile propuse în documentul Comisiei sunt concrete, iar concretețea lor este un mare avantaj intelectual al documentului, și benefice României: Hub-ul de securitate maritimă la Marea Neagră, consolidarea mobilității militare, agenda de conectivitate (în special legăturile de transport și energie, cum ar fi coridorul de energie verde prin Caucaz și cablurile submarine).Sprijinul pentru deminare este, de asemenea, vital și o recunoaștere a eforturilor trilaterale ale României, Bulgariei și Turciei.
Preocuparea majoră pentru România vizează însă angajamentul de resurse. În această privință, documentul afirmă că implementarea „va depinde de instrumentele de finanțare existente și de disponibilitatea bugetară pe parcursul Cadrului Financiar Multianual 2021-2027”. Aceasta este o limitare semnificativă, care ne face să credem că existe șanse bune ca aceste idei și propuneri să rămână doar pe hârtie.
Este complet neclar dacă, în acest moment, aceste „instrumente existente” despre care vorbește documentul vor fi suficiente pentru amploarea ambițiilor asumate de Comisie, mai ales din perspectiva un stat aflat pe linia flancului estic, precum România, care necesită sprijin tangibil de securitate și pentru dezvoltarea infrastructurii militare.
Documentul enumeră numeroase fonduri (NDICI, IPA III, CEF, FED etc.), dar lipsește claritatea cu privire la resurse noi sau specific reprioritizate pentru agenda Mării Negre. Acest lucru creează o situație de tipul „instrumente bogate, resurse incerte”, în care nu avem nicio siguranță că vor exista fonduri adecvate pentru ce ne propunem. România are nevoie de o asigurare că strategia nu este doar o reambalare a fondurilor existente, ci implică și o creștere reală a angajamentului european pentru regiunea Mării Negre.
Concluzie
Abordarea strategică a UE pentru Marea Neagră se vrea a fi un semnal al unui angajament sporit al Uniunii față de o regiune de o importanță critică. Din perspectivă românească, acest document oferă un cadru pentru abordarea provocărilor noastre strategice la Marea Neagră, însă documentul vine cu suficiente carențe și ambiguități încât să ridice multe semne de întrebare.
Pentru România, este esențial ca implementarea strategiei să implice o prioritizare mai clară a securității, prin alocarea de resurse concrete și predictibile. Acest document prezentat de Comisie este un prim pas, decent dar nu extraordinar, către o creștere a importanței regiunii pentru decidenții de la Bruxelles. Bucureștiul, însă, nu ar trebui să fie satisfăcut de ce a produs Comisia, mai ales că ce s-a prezentat diferă de ce era așteptat. Von der Layen a promis o strategie, dar până la urmă am primit doar o „abordare strategică” fără promisiuni bugetare și cu ambiguități și carențe importante.
Faptul ca pina acum UE nu a avut o strategie la MN spune muilte.
Iar acum, este o strategie de forma.
MN poate fi un mare producator de gaze. Lucru ignorat pina acum de UE.
MN are ca vecini Rusia, un dusman declarat al Occidentului, in razboi cu U, Turcia, o tara care vrea sa adere si U.
Probleme spinoase, care trebuie rezolvate.
Nu in ultimul rand, nivelul de trai in zona este cel mai scazut din UE. Ceea ce provoaca migratii intregi de cetateni romani spre Occident. Problemele se rezolva de aici!
Orice strategie a UE la Marea Neagră este o aiureală dacă nu este implicată Turcia care controlează Bosforul și Dardanelele. Turcia este membră NATO, dar nu este membră UE. Fără acceptul Turciei accesul navelor de luptă al NATO/UE pentru apărarea statelor UE și neutralizarea Rusiei nu se poate face( cum este acum). România ar face bine să inițieze discuții diplomatice pentru ca Turcia să fie membru în TOATE strategiile la Marea Neagră.
O strategie independenta a UE la Marea Neagra nu este o aiureala, ci o necesitate pt UE si una stringenta pentru Ro, Marea Neagra marcând granița estica a UE. In același timp, NATO este marcata azi de suspecta echilibristica a lui Trump in relația cu Putin, politica MAGA clar contravenind celei a Turciei, tara care si-a făcut deja publica hotărârea de a respinge orice încercare de schimbare a granițelor Ru in urma invaziei Ucrainei începuta in 2014 (inclusiv Crimeea). Sigur ca UE si Turcia pot colabora punctual pe politica fata de Marea Neagra Lac Rusesc, dar in privința colaborării general-militare, cadrul potrivit este deocamdată NAFO (adica NATO fără US).
Rămân la părerea că UE este departe și Turcia este aproape de Frontul de Est. Plus că politica „de extindere” a UE mă neliniștește. După ce și-au pierdut imperiile acum marile puteri europene vor extindere spre Est și tot târcolesc pe aici. Politica de extindere a UE poate fi periculoasă pentru țări ca Polonia, România, Basarabia, Țările Baltice, etc. Nu mai amintesc de ticăloșiile istorice ale marilor democrații europene….
Ro este UE. Departe e mintea ta.
„…România, care necesită sprijin tangibil de securitate și pentru dezvoltarea infrastructurii militare”
Despre ce sprijin vorbim? Despre „epopeea corvetelor”? Promisiuni către partenerii României din UE și NATO, licitații făcute și anulate, contracte rupte…
România nu are nevoie de o dezvoltare a infrastructurii militare la Marea Neagră. România are submarinul Delfinul, cu care se poate apăra.
România are, de asemenea, lotul național de canotaj, printre cele mai valoroase din lume, care poate lupta cu vâsla, padela și pagaia împortiva inamicului.
Despre ce vorbim? Despre corupție ca vulnarabilitate majoră la siguranța națională? Știm asta de 35 de ani, ce putem afla nou pe această temă? Că nu poate fi înlăturată?
Iar la Marea Neagră apărarea se face mai puțin cu UE și mai mult cu NATO. Și Turcia este un actor deosebit de important în regiune, membru însemnat al NATO.
Experiența ne arată că în acest moment, chiar dacă UE ar da României bani „fără număr” (ceea ce nu este cazul), ei ar fi sifonați, iar apărarea nu s-ar consolida. Poate fi vorba la modul serios doar despre o strategie pe termen lung a cărei implementare este supravegheată direct de la Bruxelles. Și în acord cu Turcia.