Constantei, consistenței creații în spațiul a ceea ce se numește îndeobște literatură de gradul întâi (adică roman și, uneori, și piese de teatru), scriitorul de origine peruviană Mario Vargas Llosa le-a asociat o susținută activitate jurnalistică. Între anii 1963 și 2020, el a fost un tenace, un pasionat scriitor la ziar, așa că o serie de autor, cum este cea ce i-a fost dedicată de editura Humanitas fiction, nu putea face abstracție de creația sa jurnalistică. Semnalez, așadar, acum apariția primului volum din selecția acestui gen de scrieri, selecție intitulată Focul imaginației, editat în traducerea mereu inspirată a Tudorei Șandru Antonescu.
Cititorii care au urmărit cu o anumită perseverență aparițiile din respectiva serie de autor nu au putut să nu observe continuitatea preocupărillor lui Llosa vizând elucidarea sensurilor complexe ale conceptului de literatură, a relației dintre ficțiune și realitate, lămurirea a ceea ce înseamnă adevăr în creația literară ori dinamica scriiturii. În cărți precum Conversație la Princeton, în cercetărilor sale cum nu se poate mai serioase asupra scrierilor lui Flaubet sau Borges, în convorbirile lui cu Gabriel Gárcia Márquez ori în cele, avute la București și Cluj-Napoca cu Gabriel Liiceanu, și ele editate, în volumul Scrisori către un tânăr romancier Vargas Llosa a reflectat asupra literaturii și a profesiei de scriitor. Indubitabil, aceste reflecții au fost intim legate de dinamica gândirii social-politice a autorului, de convingerile lui la un moment dat apăsat de stânga și de despărțirea lui de socialism, comunism, implicit de practica politică a lui Fidel Castro.
Un concentrat al acestor preocupări ne oferă în fapt primul volum din Focul imaginației. În a cărui întâie parte intitulată Arta ficțiunii. Dezbateri și aproximări, parte cu caracter apăsat teoretic, găsim reflecții despre specificul literaturii, despre esența și misiunea acesteia, în vreme ce în cea doua ne întâmpină pagini de o prospețime cuceritoare despre trei mari literaturi ale lumii. Literatura franceză, pentru care Vargas Llosa a dovedit o atenție. o dragoste și o pasiune mereu reînnoite, literatura anglo-saxonă și, desigur, cea latino –americană .
Pentru Vargas Llosa literatura este foc. Susține asta chiar în întâiul text din prima parte a cărții, text datat din anul 1967. Literatura, subliniază viitorul mare romancier, înseamnă ‘’non-conformism și revoltă”, iar “protestul, contradicția și critica sunt felul de a fi al scriitorului”. Sigur, aceste text este marcat de concepțiile socialiste de atunci ale scriitorului, de atașamentul lui față de revoluția din Cuba. În altă parte, Vargas Llosa susține că “pe lângă mărturie, literatura a fost întotdeanu a o provovocare a realității, o tentativă de a-i umple golurile”. În opinia romancierului, scriitorul realist trebuie să recurgă la exemple, iar găsirea acestora se dovedește un pic mai dificilă în cazul scriitorilor din exil. Vargas Llosa se apleacă asupra avatarurilor acceptării genului romanului în spațiul literaturii latino-americane. Cum-necum, de o acceptare cu dificultăți a avut parte romanul și în secolul al XVIII lea francez. De unde și bogăția prefețelor.
Firește, cea de-a doua parte a cărții m-a interesat în primul rând datorită relativ masivului interes arătat literaturii franceze. Vargas Llosa se întoarce curajos în timp, scrie despre parcursul, despre incipit-ul cu hopuri al lui Balzac care, înainte de a descoperi trufandaua numită roman s-a rătăcit în poezie și dramaturgie, se ocupă de controversata persoană a lui Victor Hugo și de imensul succes cunoscut de Mizerabilii. În vreo trei sau patru rânduri scrie mereu empatic și nesmintit pround despre creația favoritului său Gustave Flaubert, despre Madame Bovary, subliniind revoluția reprezentată de acestea în literatură. Pătrunde în abisurile vieții și creației lui Louis- Ferdnand Céline, scriind despre cele două mari capodopere ale acestuia. Călătorie la capătul nopții și Moarte pe credit. Vargas Llosa nu evită să intre și în ceea ce francezii numesc les enfers de la bibliothèque¸adică în grozăvia înspăimântătoare a scrierilor antisemite ale aceluiași Céline. O face în contextual în care un fost ministru al Culturii din Franța (Frédéric Mitterrand) voia plasarea sub obroc nu doar a acestora, ci a întregii creații a scriitorului, Pune în oglindă Antimemoriile lui Malraux cu Condiția umană, afirmând că ele, Antimemoriile, nu ar lămuri deloc cum s-au putut împăca în persoana lui Malraux aventurierul și creatorul. Autorul Mătușii Julia… nu dă semne că i-ar fi agreat prea mult pe Nathalie Sarraute sau pe Alain Robbe- Grillet. Corifeii noului roman, despre care astăzi nu mai vorbește nimeni, Devine cu adevărat mânios atunci când abordează tehnicismele obositoare și agresive ale noii critici. Cred însă că aici s-ar fi impus nuanțe. După o pauză de frecventare a cărților premiate cu premiul Goncourt are surpriza unui roman al lui Laurent Binet. Se ocupă iarăși și iarăși de Proust, analizează atent un roman al lui Irène Némirovsky. Îl omagiază pe Romain Gary, Ș.a.m.d.
În subcapitolul dedicat literaturii anglo-saxone, găsim texte despre Dickens sau Faulkner, despre mărturiile lui Arthur Koestler și – cum oare nu?- despre Orwell și al său 1984.
Probabil că Mario Vargas Llosa a citit tot sau aproape tot din literature sud-americană. Scrie despre marii săi autori, despre Borges, despre Asturias, despre Carlos Fuentes, despre Jorge Amado, ca și despre alții încă necunoscuți mie.
Clar. Mario Vargas Llosa a fost și un mare cititor. Iar cartea apărută acum la editura Humanitas fiction are marele merit de a ne învăța pe toți ceea ce înseamnă arta lecturii.
Mario Vargas Llosa- FOCUL IMAGINAȚIEI. Opera jurnalistică. Editura Humanitas Fiction, București, 2025
