A fi sau a închipui

La început a fost imaginea.

Una dintre cele mai frumoase amintiri din copilărie e concediul de vară al părinților mei,
când, preț de o săptămână, ne strecuram cu toții din perfida rutină și mergeam la mare. Cred că am bifat de câteva ori „pământeștile” Mamaia și Năvodari, dar și „cosmicele” Jupiter, Neptun, Saturn, Venus.

Mergeam cu trenul la mare, Craiova-Constanța, pe canapele moi, vișinii și peticite și, cum
ne apropiam de litoral, deschideam geamul, să simt miros sărat de mare. Îmi plăcea uneori să stau între vagoane, la graniță, în tărâmul tuturor posibilităților. Acolo îmi părea că se anulează toate restricțiile, și oricine putea călători, indiferent dacă are sau nu bilet; important era să se țină bine și să nu se teamă că îl trage curentu’. Trenul era portalul meu către altă lume, o lume răsturnată, în care fetița conștiincioasă, cuminte, care nu deranja pe nimeni și nimic, deodată își tatua steluțe pe mâini, speria copiii mai mici că vine rechinu’, dansa cu alți părinți și mesteca gumă de adulți. Pe scurt, devenea liberă la mare.

Și mai era ceva ce făceam doar atunci, doar în vacanța la mare, care venea ca un bonus
peste toate celelalte: poze. Ai mei aveau o cameră pe film, de plastic, nu prea știam când și de ce merge, sau când și de ce nu merge. Pentru că ei erau reticenți să întrebe alți turiști, se făcea că, în fiecare concediu, eu deveneam fotograful oficial al părinților mei. Țin minte și acum emoția aproape mistică pe care o resimțeam când priveam lumea prin aparatul de fotografiat. Mă concentram ca un atlet la olimpiadă să nu greșesc, să încadrez fără să tai mâinile și picioarele, să țin imaginea dreaptă, să nu îi prind pe ai mei cu ochii închiși, eram mai ceva ca Eminem (You only get one shot, do not miss your chance to blow/ This opportunity comes once in a lifetime, yo). Și apăsam, apăsam cu toată forța degetul arătător ca să declanșez aparatul – probabil cu aceeași satisfacție pe care o are un puști care încearcă pentru prima oară un pistol cu bile. Ceea ce aveam să aflu însă, mai târziu, după developarea filmului, e că 90% dintre poze păstrau, la propriu, amprenta fotografei. Cum-necum, nu puteam să nu apar și eu pe-acolo, lângă mama și tata, așa că aveam grijă (neintenționat, de altfel) ca marginea stângă a fiecărei imagini să fie decorată cu
roșeața degetelor mele.

Anii au trecut, a venit școala peste mine și am renunțat, vrând-nevrând, la rolul de
fotografă. La 13 ani însă, am avut o epifanie – pesemne că mă măcinau multe întrebări existențiale încă de pe atunci. M-am pus în pat seara și am adormit cu greu. Pe măsură ce mintea se învârtea în cercul unor întrebări precum „Cine sunt eu?”, sau „De ce trăiesc?”, am simțit cum îmi crește pulsul și ceva în capul meu răsuna a descoperire, a noutate, a certitudine. „Evrika!”, am zis, și m-am culcat la loc. A doua zi dimineața, am dat buzna în bucătărie peste părinții mei, care sorbeau din ultimele guri de cafea, și, cu un zâmbet imens pe buze, am făcut anunțul: „Mama, tata, știu ce vreau să mă fac în viața asta!”. Nici nu am apucat să las nedumerirea să crească pe fețele lor, și am continuat: „…fotografă!”. Nu-mi amintesc cu claritate reacția părinților mei – probabil pentru că nu a existat nimic „clar” în ea. Știu doar că urmarea a fost asta: două luni mai târziu, când am împlinit 14 ani, țineam în mână primul meu aparat de fotografiat digital – un Canon 400D, care avea să mă scoată ulterior din orice canon.

Toată adolescența – și tinerețea – mea a fost puternic marcată de pasiunea pentru
fotografie. Fotografia a influențat felul în care îmi petreceam timpul, oamenii pe care alegeam să îi am în preajma mea, identitatea mea (precum în real, așa și în virtual), modul în care priveam lumea, năzuințele și strădaniile mele. Eram fata-cu-aparatul-la-gât, căreia îi tremurau mâinile când voia să facă o fotografie pe stradă, de teama de nu a fi văzută, dar care își exersa o libertate transfiguratoare când fotografia în natură. În spatele camerei, eram invincibilă. Tot ce nu reușeam să fiu în contextele sociale de zi cu zi deveneam atunci când făceam poze – spider-woman (pronunțat la fel ca spider-roumaine), mi s-a spus într-un an, la Deauville, când primarul mi-a înmânat premiul juriului și premiul publicului la un festival de renume. La școală, stăteam în banca mea și ceream teme extra. Nu reușeam să-mi depășesc frica de a merge singură pe stradă, frica de doctori, de preoți, de directori, sau frica de a vorbi cu străinii în vacanțele în afara țării – deși eram olimpică la engleză, îl trimiteam pe tata la înaintare, care nu studiase niciodată limba.

În numele artei, în schimb, făceam orice era de făcut ca să iasă o fotografie reușită: mă
contorsionam pe stânci abrupte, intram în ocean iarna, cu apa până la genunchi, mă urcam în copaci, pe mașini, pe acoperișuri, înfruntam ploaie, fulgere și viscol, vorbeam cu mai-marii satelor, ca să documentez tradiții dispărute, intram în clădiri dezafectate și călătoream în țări în care prietenii mei nu s-ar fi dus niciodată. Fotografia m-a condus pe poarta cea strâmtă și m-a scos din dincoace în dincolo, în larg, în lume, deschizând calea către o eu pe care, altminteri, nu aș fi cunoscut-o niciodată.

Era o vreme când imaginea adevărată era greu de obținut. Era o vreme când munceai din
greu ca să faci o fotografie bună. Când a face o fotografie însemna a surprinde esența unui
moment dintr-un timp și spațiu anume, a-l captura nu ca să-l consumi, ci ca să-l cunoști, a învăța să privești dincolo de ceea ce se vede. O vreme când fotografia încă mai avea de-a face cu invizibilul, cu negrăitul, cu absența și cu absconsul.

Zece ani mai târziu, mă aflu în 2024, anul în care am făcut cele mai puține fotografii din
viața mea. Anul în care am dat imaginea pe cuvânt, am scris mai mult ca niciodată și, de
nenumărate ori, m-am abținut de la a face poze. Cu cât mai mult lumea din jurul meu pozează într-un mod aproape compulsiv, bagatelizând astfel însuși gestul fotografierii, apetitul de a fotografia a scăzut. Așa că am ales să mă abțin. M-am abținut de la a „imortaliza” (nimic-nu-maimoare-pentru-că-nimic-nu-mai-e-viu) momente tot anul, am avut doar o mână de colaborări, însă de durată mai lungă și mai sustenabile, am renunțat în mod voit să iau aparatul cu mine, deși existau prilejuri de fotografiere, am lăsat telefonul acasă în excursii, n-am pus mâna pe cameră vreo trei săptămâni la rând și m-am vindecat de excesul de pixeli prin apelul la literă. Am scris tot ce m-am abținut să fotografiez, pentru că da, la un moment dat, fotografia a devenit neîncăpătoare – chiar inutilă – în încercarea de a cuprinde atâta viață la un loc.

Tot anul ăsta a fost primul în care am mers la colindat. Trei seri a câte patru-cinci ore, două
mânăstiri, vreo cincisprezece case, patruzeci de colinde în repertoriu, Prigat și țuică fiartă, și
buzunarele pline de covrigi, clementine, pere și gutui. Când au văzut grupul de colindători –
treizeci de copii și adulți, îmbrăcați, dacă nu total, măcar parțial, în costume populare –
majoritatea celor care ne-au primit au scos din buzunare, într-un mod aproape instictiv, telefonul, și ne-au filmat. Nepoți, părinți, bunici, mătuși au privit și au ascultat colindele printr-un ecran de cincisprezece centimetri, limitând realitatea la un dreptunghi, abandonând privirea directă, față către față, pentru un simplu privit. Și tind să cred că, făcând astfel, au ratat clipa. În loc să surprindă momentul decisiv, l-au pierdut. Un singur privitor a găsit o „portiță” care să-i servească și lui Dumnezeu și lui Mamona: a filmat momentul artistic cu telefonul la nivelul burții, astfel reușind să stocheze amintirea și în creier, și în memoria telefonului.

Nu sunt în măsură să judec felurile în care accesul imediat și continuu la fotografie a
modificat percepția asupra realității sau calitatea actului artistic. Dar știu că, după șaptesprezece ani de fotografie, exersez acum privitul cu ochii goi, fără lentilele de rigoare care odată m-au ajutat să fiu un observator mai bun, mai atent, mai empatic. Nădăjduiesc că, acum, nu mai am nevoie de ele. Că aparatul de fotografiat a fost o cârjă pe calea devenirii mele, care a determinat un om șchiopătând să alerge la maraton. O cârjă pe care, din când în când – la nevoie sau la dor – o iau cu mine, fără să mai depind însă de ea.

La început a fost cuvântul, dar, plictisindu-se de el, oamenii s-au convertit la imagine…