Recenzie: Ciprian Mihali, Curajul de a spune NU. Forme ale supunerii voluntare, Editura Trei, București, 2026
Nu am curajul să spun puțină metafizică[1] (precum, probabil, s-ar cuveni). Și nu am curajul din cel puțin trei motive: Nietzsche, un secol de teorie critică și rizomul. E ca și cum n-aș fi înțeles „cum a ajuns în sfârșit «lumea adevărată» o fabulă” sau, poate mai clar, n-aș fi înțeles „noua percepție a lucrurilor”. Într-un cuvânt, e ca și cum nu i-aș fi deloc „recunoscător” lui Nietzsche[2]. Or, recunoscători lui Nietzsche îi suntem cu toții. Și în primul rând Adorno[3], și Deleuze[4] … și șamd. șamd. șamd. Din toate aceste motive, îndrăznesc, totuși, dacă pot spune astfel, mai moalele, ontologie.
De altfel, precauțiile mele sunt profund justificate nu atât datorită „noii percepții asupra lucrurilor”, veche de un secol și jumătate, nici măcar de aerul, cum să-i spun?, ușor vetust a unor cuvinte precum metafizică și ontologie[5], ci de o frază pe care Ciprian Mihali o scrie la pagina 26 a cărții sale. „Se prea poate ca filosofia să fi îmbătrânit forând vreme de secole în străfundurile lumii sau inventându-și aripi pentru a zbura cât mai sus, pentru a găsi fie sursa răului neobosit, fie izvorul sensului veșnic și poate ajunsă la senectute după acest efort epuizant, să fi descoperit, cu înțelepciunea-i proprie, că adâncurile și înălțimile erau doar în mintea ei, că locul în care sensul și răul se îngemănează este chiar la suprafața lucrurilor și în spațiul plat al întâlnirii dintre oameni. Iar dacă este așa, filosofia se face modestă și socială. Modestă pentru că renunță la a mai fi medicul culturii[6] și socială, pentru că orice împlinire și orice neîmplinire a omului se întâmplă tocmai printre oameni și nicidecum dincolo de ei.”[7]
Să o spunem cu toată tăria – nu am nicio îndoială că „sensul și răul se îngemănează la suprafața lucrurilor și în spațiul plat al întâlnirii dintre oameni”, că „orice împlinire și orice neîmplinire a omului se întâmplă tocmai printre oameni și nicidecum dincolo de ei”, că etc. În schimb, filosofia nu poate fi, niciodată, nici modestă[8] și, aș îndrăzni să spun, nici socială (voi reveni). Apoi, „adâncurile și înălțimile” nu sunt, orice s-ar spune și oricum s-ar spune, „doar în mintea ei” (oricât de multă înțelepciune ar fi acumulat, ea, filosofia, datorită bătrâneții desigur; ceea ce, și filosofia o știe cel mai bine, nu e, de fapt, nicicând o garanție). De altfel, precum o să vedem, Ciprian Mihali arată tocmai înspre acele „adâncuri” și „înălțimi” ce se petrec, evident, „în spațiul plat al întâlnirii dintre oameni”. În fine, nu am apucat să spun de ce filosofia nu poate fi, niciodată, socială. O voi face mai încolo. Să revenim la text.
Ceea ce este izbitor în cartea lui Ciprian Mihali sunt tocmai structurile ontologice pe care deliberat le ignoră[9] și care fac posibilă, de altfel, atât așezarea temei cât și functorii pe care îi analizează. Numesc structuri ontologice acel ceva prezent în ființa umană (pentru clarificare sau ușurare am putea să-l numim, deși altceva am în vedere, dorință -sau segmentaritate – în sensul lui Deleuze[10]) ce-i permit lui Ciprian Mihali să vorbească atât despre „patologii ale socialului”, ca temă, cât și despre „post-adevăr”, „ignoranță voluntară”, „economia atenției”, „sine antreprenorial”, „dezvoltare personală” și „fantasma autenticității” ca functori operaționali ce confirmă tema pe care, de altfel, din capul locului, și-o asumă. E limpede că toți acești functori (numiți astfel din rațiuni de simplitate) sunt „produse” sociale vandabile specifice contemporaneității. Evident, e la fel de limpede și că îi putem numi functori patologici ai vieții sociale contemporane tocmai datorită calității lor de marfă (profit). Și e meritul absolut al cărții lui Ciprian Mihali că-i numește, în marginea lui Axel Honneth, cu numele lor adevărat – patologii. Însă, altceva mi se pare important, și anume miza cărții – toate aceste forme patologice sunt, de fapt, asumate voluntar (de aici, de altfel, subtitlul cărții – forme ale supunerii voluntare). Or, tocmai această supunere voluntară m-a împins să adaug vocabula „puțină ontologie.” Poți să spui NU supunerii numai pe temeiuri ontologice (temeiuri ontologice ce, de fapt, condiționează, precum vom vedea, și supunerea ca atare). Dar înainte de a vedea NU-ul să vedem supunerea.
De ce s-ar supune cineva voluntar „post-adevărului” sau „ignoranței voluntare” sau „dezvoltării personale” sau etc? De ce cineva, oricine, ar concede neadevărului, neștiinței? De ce cineva, oricine, ar încuviința să-și comodifice propria viață? De ce cineva, oricine, ar îngădui să-și predea viața dezvoltării personale? De ce cineva, oricine, ar accepta să-și depună, fantasmatic, viața în slujba autenticității? Întrebările acestea nu-și propun, prin redundanță, să ne zgârie timpanele (prea mulți cineva, oricine) ci să arate banalitatea cerinței. Cineva, oricine, își dorește ceva. Iar acel ceva pe care și-l dorește are un nume precis pe care Ciprian Mihali ni-l spune din primele paginii ale cărții: „o viață bună” (sau, în terminologia ușor uitată a vechilor greci, o viață fericită). Post-adevărul, ignoranța voluntară, dezvoltarea personală etc., răspund, ca patologii desigur, dar acest lucru nu este important, acestei cerințe sau (dacă vrem, pentru un plus de poetizare) chemări. Pentru că e limpede, cineva, oricine își dorește o viață bună sau, în spiritul propoziției anterioare, este chemat să aibă o viață bună. Altfel spus (deși îmi dau prea bine seama că spațiul acestei recenzii nu-mi permite să dezvolt, pe cât s-ar cuveni, ceea ce aș vrea să arăt) patologiile vieții cotidiene nu sunt decât un răspuns, otrăvitor desigur, al acestei chemări. Iar chemarea cu pricina nu are nimic social în sine (sau dacă are, îl are de la începutul umanității) și poate fi oricând numită (precar, imperfect dar cert) ontologică[11]. De altfel și NU-ul pe care, pe bună dreptate, și-l cere (patologia), poate purta același nume.
Dar nu e ca și cum Ciprian Mihali nu ar ști toate acestea, iar atunci când, în partea a doua a cărții sale, vorbește, împreună cu Edgar Cabanas, despre psytizen spune lucrurilor pe nume: „Definesc noțiunea de psytizen ca un tip de subiectivitate neoliberală și consumeristă care transformă cetățenii în clienți a căror deplină funcționalitate ca indivizi este strâns legată de urmărirea, dezvoltarea și consumul de fericire, unde fericirea este înțeleasă ca leitmotiv universal al acțiunii omenești.”[12] Aici, atât supunerea cât și (quasi)imposibilitatea NU-ului sunt arătate în goliciunea lor exemplară. Post-adevărul, ignoranță voluntară, economia atenției, sinele antreprenorial, dezvoltarea personală și fantasma autenticității au atât un nume cât și o explicație. Căutarea fericirii exploatată de neoliberalism. Care din noi nu s-ar supune căutării proprie-i fericiri? Mai brutal, care din noi ar spune NU fericirii? Supunerea e aici, prin mecanismele sale insidioase și explicate pe larg în ambele părți (și acesta mi se pare a fi meritul absolut al cărții) insuprimabilă.
Dar dacă temeiurile ontologice (sau, dacă preferăm, în limbaj post metafizic – căutarea fericirii exploatată de neoliberalism) ale supunerii îmi par clare[13], care ar fi temeiurile ontologice ale NU-ului? Pentru că, să nu uităm, cartea aceasta se numește curajul de a spune NU. Cum, cum spui nu unei instanțe ce îți aparține și căreia îi aparții?[14]
Pe de o parte, Ciprian Mihali răspunde direct prin propria-i carte: producând o diagnoză[15]; arătând ce merge și ce nu merge în plinul zilei[16]; întreprinzând, în cuvinte puțin mai prețioase, o critică socială acerbă a societății contemporane[17]; punând punctul pe i; făcând vizibilul și mai vizibil sau făcând „vizibile relațiile de putere în care suntem prinși, acelea pe care le-am interiorizat, acelea cărora ne-am supus, de bunăvoie sau prin uzură (…)”[18]; etc.
Pe de altă parte, Ciprian Mihali nu ne dă niciun răspuns[19], ci doar un „excurs despre curaj”[20]. Și în excursul acesta despre curaj sunt două instanțe, îngemănate, ce mi-au atras atenția[21]: finitudinea[22] și parresia[23]. Ca să spui NU te expui și-ți pui în joc propria-ți viață. Or, a te expune (biată ființă finită fiind) și ați pune viața-n joc (cu consecințe, fără nicio îndoială, teribile) nu sunt dintre cele mai la îndemână lucruri cu putință. Ai nevoie, ca să spunem așa, de o bună înșurubare în tine însuți (ca nu cumva să te absoarbă forța gravitațională, de netăgăduit, a patologiilor), o înșurubare (în care Celălalt e profund prezent) ce scapă, cred, oricărei posibile filosofi sociale și care încă cere, după mai bine de două milenii de filosofie, o explicație adâncă, înaltă și deloc modestă.
[1] Deși nu mă mai satur, ori de câte ori am prilejul, să trimit spre cartea aceasta, cum să o numesc!?, de neocolit, Metafizica noastră de toate zilele (București, Humanitas, 2008) scrisă de Ștefan Afloroaei.
[2] Să cităm aici măcar prima teză, din cele patru, datorită cărora lumea îi este, într-adevăr, recunoscătoare lui Nietzsche: „Temeiurile pentru care «această» lume a fost calificată drept aparentă, dimpotrivă, îi întemeiază realitatea – o altă realitate e absolut nedemonstrabilă.” Friedrich Nietzsche, Amurgul idolilor, traducerea de Alexandru Al. Șahighian, Humanitas, București, 2012, p. 34.
[3] Acest «în primul rând», se înțelege, sper, de la sine, nu are rațiuni temporale (până la Adorno mai sunt mulți alții ce-i sunt datori lui Nietzsche). Ele, rațiunile, aparțin, cum se întâmplă de obicei, celui ce construiește texte și vrea, așa zicând, în logica textului, să arate ceva.
[4] Aș renunța totuși la rizom, concept-tubercul suficient de complicat, și aș păstra atât de legitima schimbare a întrebării: de la ce este? la cine? cât? cum? unde? când? A se vedea Gilles Deleuze, Metoda dramatizării în Gândirea Nomadă. Texte și interviuri 1953 -1955, traducerea de Ciprian Mihali și Andreea Rațiu, Idea Design & Print, Apahida/Cluj, 2025, pp. 19-31.
[5] „Aer”, desigur, constatat, în primul rând, de filosofia analitică ce pare, totuși, „înaripată” atunci când vorbește despre metafizică și ontologie . E, orice s-ar spune, cel puțin straniu cum filosofia analitică preia mărcile absolute ale filosofiei continentale contestându-le legitimitatea intrinsecă și, în mod paradoxal și în același timp, transformându-le în functori epistemici.
[6] Aici Ciprian Mihali nu face decât să preia critica pe care atât Nietzsche cât și Foucault o aduc filosofiei (deși …, până la urmă, filosofia socială nu asta se dorește a fi? Poate nu chiar medicul culturii, dar, în orice caz, medicul societății).
[7] Ciprian Mihali, Curajul de a spune NU. Forme ale supunerii voluntare, Editura Trei, București, 2026, p. 26.
[8] De altfel, e suficient să citim câteva pagini din Deleuze pentru a ne lămuri cât de „modestă” poate fi filosofia. A se vedea Gilles Deleuze, Ce este filosofia ?, traducerea de Magdalena Mărculescu-Cojocea, Pandora M., Târgoviște, 1999.
[9] Deliberat, deși Ciprian Mihali nu face decât ceea ce face orice filosof – pune cele mai cumplite și generale întrebări cu putință: „Dacă e să-i găsim practicii filosofice o rațiune de a fi, un înțeles aparte printre celelalte înțelesuri, atunci ea ar putea fi așezată în despicătura dintre rău și sens, pe linia firavă care separă și ține laolaltă ceea ce nu merge, ceea ce produce suferință și ceea ce se petrece ca împlinire, adică depășire a răului, reușită, fericire, sens deplin.” Ciprian Mihali, ed.cit., p. 14.
[10] A se vedea excelentul articol scris de Adrian Costache – Micropolitica fitnessului și Curajul de a spune NU, în Observator cultural – https://www.observatorcultural.ro/articol/micropolitica-fitnessului-si-curajul-de-a-spune-nu/
[11] E adevărat, banalitatea structurii ontologice pe care o am în vedere (omul își dorește să fie fericit sau, ceea ce aici e același lucru, să trăiască o viață bună) nu poate fi ignorată, dar asta nu o face mai puțin ontologică. Pentru un plus de intangibilitate să o numim, împreună cu Aristotel, pe cea mai mare dintre fericiri ce-i poate fi dată omului să o trăiască – viața conformă spiritului. O viață, cum spune același Aristotel, supraomenească: „Căci nu ca om va putea omul să trăiască astfel, ci în măsura în care este prezent în el un element divin.” Aristotel, Etica Nicomahică, X, 1177 b 27 (traducerea de Stella Petecel, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988)
[12] Edgar Cabanas, apud Ciprian Mihali, ed.cit., p. 192.
[13] Pe cât e posibil să-mi pară, deși, lăsând puțin fericirea la o parte, de ce să nu-l aducem și pe Hegel în joc? Dorința de recunoaștere n-ar putea subsuma, în totalitate și pe deplin, toate patologiile societății contemporane? Oare o conștiință (oricare) cedând neadevărului, sinelui antreprenorial, dezvoltării personale, fantasmei autenticității, nu cere, de fapt, recunoaștere? Cineva să o vadă, să o recunoască, să o aprecieze, prețuiască, admire etc. Nu-și dorește orice conștiință să devină, cum ar spune același Hegel, cu adevărat o „conștiință de sine”? Că cedează neadevărului, sinelui antreprenorial, dezvoltării personale, fantasmei autenticității nu e nimic altceva decât un răspuns firesc în bătălia aceasta, pe viață și pe moarte, a conștiinței.
[14] Să nu uităm nicio clipă, oricum nu ne-ar lăsa Ciprian Mihali să o facem, „omul este de la bun început, dintotdeauna, ființă socială și ființă de relație.” Ciprian Mihali, ed.cit., p. 29.
[15] Cu vorbele lui Michel Foucault „de a diagnostica, fără a asculta un cuvânt mai profund, fără a urmări un rău invizibil”. Ciprian Mihali, ed.cit., p. 26.
[16] Merită să redăm aici întregul fragment: „Încercat de tot felul de întrebări, om al lumii și din lume, om printre atâția alți oameni, am încercat și eu să detectez «evenimentul care țipă printre zgomotele pe care nu le mai auzim, într-atât ne-am obișnuit cu ele.» Am căutat, de nenumărate ori, fără nicio garanție de succes, să spun «ceea ce se dă vederii în ceea ce vedem zi de zi.» Am încercat să smulg cenușiul înconjurător semnele a ceea ce se poate să ne lumineze înțelegerea devenirii noastre comune. Din ce anume se compune prezentul a ceea ce suntem? Care sunt aluviunile ce compun humusul din care se hrănesc gândurile și aprehensiunile celui care își ia, neforțat de nimeni, misiunea de a diagnostica actualitatea? Care sunt intensitățile care te străbat și care îți schimbă direcția când cauți să deosebești lumina de cenușiu, vederea de supraexpunere, vocea evenimentului de zgomotul înconjurător?”. Ciprian Mihali, ed.cit., pp. 13-14.
[17] Aș relua aici distincția pe care Adrian Costache o face în articolul citat puțin mai sus: „dacă etica este căutarea «vieții bune», iar filozofia politică, a «binelui comun», filozofia socială este principalul scut pe care-l avem pentru a ne ține la distanță de lungul șir de vieți rele dintre care suntem puși să alegem în zilele noastre.”
[18] Ciprian Mihali, ed.cit., p. 27.
[19] Las la o parte promisiunea unui volum viitor, anunțată de două ori, atât la începutul cât și la sfârșitul cărții, ce ar avea în vedere „sensurile curajului de a spune nu, adică formele de nesupunere civică, virtuților democratice și morale, dar și dificultăților ieșiri din inerție, conformism și subordonare.” Ciprian Mihali, ed.cit., p. 15.
[20] Ciprian Mihali, ed.cit., pp. 37-41.
[21] Nu am nici cea mai mică tresărire (mobilizatoare, desigur) la „proiectul unei lumi viitoare mai drepte și mai bune pentru cât mai mulți”. Ciprian Mihali, ed.cit., p.41. De altfel singurele locuri (puține, e drept) în care cartea aceasta „alunecă” sunt tocmai locurile în care ni se cere (dinăuntrul spiritului civic clamat, până la urmă, nu-i așa?, de orice bun cetățean) vreo adeziune (fie și una pur ideatică).
[22] „Curajul este gestul unei ființe muritoare, care știe că moare și care poate muri chiar în urma deciziei de a trece la acțiune. El este o ruptură în ordinea timpului, o întrerupere a cadenței sale monotone. Omul curajos face un pas în față prin care introduce dezordine în ordine, tulburarea în limpezimea lucrurilor date, așa cum sunt rânduite, perplexitatea printre cei care lasă ca totul să fie așa cum a fost. Curajul nu există decât în prezent, aici și acum, fără promisiune și fără nostalgie.” A se vedea (ori de câte ori Ciprian Mihali se predă filosofiei) și continuarea fragmentului. Ciprian Mihali, ed.cit., pp. 38-39.
[23] Cu excepția Cuvintele(lor) și lucrurile(or), Curajul adevărului mi s-a părut, mereu, cea mai bună scriere a lui Foucault (poate și pentru că parresia e locul neloc ce poate defini, până la urmă, firescul lumii ce-i îngropat, întruna, de mii și mii de patologii).
