duminică, octombrie 17, 2021

„Abenomics”, revigorarea Japoniei şi tulburarea mărilor Asiei

După o prelungită stagnare a economiei şi influenţei sale geopolitice, într-o perioadă supranumită de experţii zonei „cele două decenii pierdute” (anii ‘90 şi 2000), având drept epicentru criza economică est-asiatică din 1997 (vezi, pentru detalii, diagnoza de atunci a FMI[1]), Japonia se revigorează astăzi sensibil, pe toate planurile de analiză. La fel de evident este însă faptul că această revenire în forţă nu rămâne lipsită de consecinţe semnificative în sistemul relaţiilor internaţionale, în special în regiunea Asiei.

Instalarea guvernului conservator-naţionalist condus de premierul Shinzo Abe a fost urmată, în 2013, de o serie de măsuri eficiente de stimulare a investiţiilor şi de încurajare a companiilor locale în direcţia exporturilor, măsuri care au relansat spectaculos economia japoneză. Devalorizarea rapidă a yenului a făcut exporturile japoneze competitive şi a crescut totodată consumul pe piaţa internă[2]. Încrederea investitorilor străini dar şi a japonezilor în potenţialul ascendent al propriei lor ţări avea să inspire curând un nou tip de atitudine, respectiv noi (sau resuscitate) ambiţii naţionale, precum şi un nou discurs politic pe plan intern şi extern.

Abenomics, cum a fost alintată în presa locală politica premierului Abe, care readuce în memorie „miracolul economic japonez” din deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, nu înseamnă însă numai creşterea bursei la Tokyo, profitul companiilor şi entuziasmul investitorilor. Mai înseamnă şi altceva.

Istoria Japoniei în secolul XX a parcurs, probabil, cele mai dramatice şi mai radicale schimbări de situaţie care i-au fost date unei singure generaţii, în întreaga istorie a umanităţii. Unele pe lângă care, păstrând proporţiile, chiar şi căderea comunismului poate părea o uşoară schimbare de anotimp. Acum câteva zile a murit, la 91 de ani, Hiroo Onoda, ultimul militar japonez care a refuzat să se predea în urma capitulării Japoniei, care a trăit ascuns timp de 29 de ani în jungla din Filipine şi care a fost primit ca un erou naţional la întoarcerea în patrie, în 1974[3]. Onoda a fost ultimul dintre japonezii care nu au respectat ceea ce împăratul Hirohito le-a cerut, armatei şi poporului său, pe 2 septembrie 1945: „să îndure ceea ce este de neîndurat”, adică să accepte înfrângerea şi să predea armele aliaţilor, oriunde s-ar afla.

Japonezii au trecut astfel, în mai puţin de o sută de ani, de la gloria şi fanatismul regimului imperial la masacrele inimaginabile comise în timpul războaielor şi colonizării Asiei, între 1895-1945 (Taiwan, Coreea, China, Manciuria), de la practica asimilărilor culturale forţate şi a impunerii conceptului Sferei de Co-Prosperitate a regiunii extinse a Asiei de Est[4] (practic, colonizarea şi supunerea Asiei intereselor imperiului nipon) la tragediile bombardamentelor atomice de la Hiroshima şi Nagasaki, de la regimul de ocupare americană (1945-1952) la succesul Olimpiadei de la Tokyo (1964) şi apoi la miracolul economic din anii 1970 şi 1980, în fine, de la o ţară învinsă, autoizolată şi reticentă la statutul de soft power şi la deviza guvernamentală de diplomaţie culturală „cool Japan” de la începutul anilor ’90, pentru a încheia secolul în recesiune economică şi dezamăgire.

Astăzi, Japonia pare că doreşte să redevină o mare putere regională (nu numai soft power, ceea ce este oricum, de câteva decenii bune, ci inclusiv politic şi militar), desigur în termenii unei democraţii şi a unei economii libere, integrate în sistemul global al relaţiilor internaţionale. Fireşte, nicio comparaţie cu aspiraţiile Japoniei de dinainte de 1945 nu este astăzi sustenabilă. Dar nuanţele coloristice mai tari ale guvernului de la Tokyo merită, totuşi, observate. Simbolic, pe 26 decembrie 2013, la un an de la preluarea mandatului, Shinzo Abe a vizitat şi s-a rugat la Yasukuni, sanctuarul controversat al războinicilor japonezi, gestul fiind criticat oficial de China, Coreea de Sud şi de alte state din regiune, precum şi de ambasada Statelor Unite, pentru rezonanţa dureroasă pe care a avut-o în fostele colonii ale imperiului japonez.

După 68 de ani de discreţie, Japonia îşi afirmă din nou interesele strategice în zonă. Nu e vorba aici numai de minusculul arhipelag Senkaku/Diaoyu din Marea Chinei de Est, cumpărat recent de guvernul Abe de la o persoană fizică (cetăţean japonez) şi trecut practic în proprietatea statului, teritoriu aflat de multă vreme în dispută cu China, asupra căruia Beijing-ul a impus o „zonă de control, apărare şi monitorizare aeriană”, criticată la rândul ei de guvernul Statelor Unite şi de ţările din regiune. E vorba de un joc strategic mai amplu al guvernului Abe, care vizează consolidarea alianţelor şi colaborărilor politico-militare cu Statele Unite dar şi cu celelalte puteri ale Asiei (de exemplu, India) pentru întărirea profilului regional al Japoniei în regiune. Nu e greu de înţeles că această ţesătură de acorduri şi aranjamente tactice iniţiate de Tokyo pentru creşterea prezenţei în bazinul Asia-Pacific şi Oceanul Indian (aplicaţii militare cu India, tatonări cu Filipine, cu Malaezia etc.) sugerează o anumită contracarare a puterii tot mai vizibile a Beijingului şi dorinţa de limitare a ascensiunii militare a Chinei în mările Asiei, începută cu ani în urmă.

Într-o recentă analiză Stratfor, se afirmă explicit că „Washingtonul este tot mai îngrijorat că o Japonie din ce în ce mai asertivă ar putea exacerba tensiunile în Estul Asiei, în special cu China şi Coreea de Sud”[5]. Tot recent şi tot pe aceeaşi linie a simbolisticii militare, guvernul Abe a organizat cu mult fast lansarea la apă, pe 6 august (oare de ce tocmai pe 6 august?) 2013, a „celui mai mare şi mai puternic distrugător” şi portelicopter de fabricaţie internă, Izumo[6].

Cine este însă, pe scurt, Shinzo Abe? Născut în 1954, nepot al fostului prim-ministru Nobosuke Kishi din perioada 1957-1960, acelaşi bunic pe linie maternă fiind, cu doar 12 ani înainte de a deveni premierul Japoniei democratice, ministru în controversatul guvern Tōjō din timpul războiului, acuzat în anii ocupaţiei americane de a fi fost „criminal de război clasa A”[7] (chiar întemniţat, până în 1948, pe acest motiv), dar reabilitat ulterior, tânărul Shinzo Abe a fost la rândul său atras de conservatorismul politic japonez, încă din adolescenţă.

După licenţierea în ţara natală, la 23-25 de ani studiază politici publice la Universitatea Californiei de Sud. Are o ascensiune politică treptată, nu foarte rapidă dar totuşi constantă, ce pare multora programată cu minuţiozitate. Conduce prima dată guvernul de la Tokyo între 2006-2007, fiind cel mai tânăr prim-ministru din istoria postbelică a ţării sale. În septembrie 2012 este reales lider al Partidului Democrat Liberal, actualmente de guvernământ. La 26 decembrie 2012 devine premier pentru a doua oară, surprinzând din primele zile ale mandatului prin declaraţiile sale contondente la adresa Chinei, de genul „(n.a.: în relaţia cu Beijing-ul) Japonia începe să-şi piardă răbdarea”, cu referire la pretenţiile Chinei asupra insulelor Senkaku şi la spionajul economic tot mai agresiv al chinezilor.

În faţa noului context tensionat din mările Asiei, Statele Unite preferă în mod evident poziţiile echilibrate şi temperarea spiritelor, fără să-şi încurajeze aliatul postbelic să devină prea asertiv în relaţia cu o Chină aflată, la rândul ei, în plin proces de ridicare a tonului. Cu angajamente istorice de securitate într-o parte şi cu datorii colosale în partea opusă, Washingtonul doreşte să evite o criză sino-japoneză în care ar trebui să aleagă, şi mai ales să acţioneze concret împotriva intereselor uneia dintre marile rivale.  „Surescitarea” principalelor puteri asiatice pare însă, de la un an la altul, tot mai clară şi mai acută, iar posibilităţile Americii de a ţine lucrurile sub control absolut sunt de domeniul istoriei. Creşterea economică în regiune nu atenuează rivalităţile istorice, aşa cum s-ar fi crezut, ci pare că alimentează aceste falii cu mai multă forţă şi oportunităţi de manifestare. Japonia, de pildă, dă semne clare că nu va accepta hegemonia Chinei asupra economiei şi mărilor Asiei.

Asia va deveni astfel un spaţiu al tensiunilor imense, divizat pe multiple aliniamente (politice, economice, militare, culturale, istorice etc..), tot mai greu de gestionat diplomatic, pe măsură ce Japonia şi China se vor afirma ca jucători energici în politica internaţională, lucru care, din fericire pentru stabilitatea marelui continent, nu s-a întâmplat prea des după 1945. „Trezirea politică” a Asiei este încă un semn că lumea se schimbă.

_________________________


[1] http://www.imf.org/external/pubs/ft/fandd/1998/06/imfstaff.htm

[2] http://www.nytimes.com/2013/05/19/your-money/japan-starts-to-recharge-after-two-lost-economic-decades.html?_r=0

[3] http://www.washingtonpost.com/world/asia_pacific/hiroo-onoda-japanese-soldier-who-hid-in-philippine-jungle-for-29-years-dies-at-91/2014/01/17/7016d806-7f8b-11e3-93c1-0e888170b723_story.html

[4] Nissim Kadosh Otmazgin, “Geopolitics and Soft Power: Japan’s Cultural Policy and Cultural Diplomacy in Asia”, Asia-Pacific Review, 19:1, 2012, 37-61

[5] http://www.stratfor.com/analysis/japans-naval-ambitions-indian-ocean

[6] http://world.time.com/2013/08/08/japan-unveils-ithe-izumo-ts-largest-warship-since-wwii-amid-tensions-with-china/

[7] http://www.japantimes.co.jp/news/2012/12/26/national/formed-in-childhood-roots-of-abes-conservatism-go-deep/#.UtqBIbSxXDc

Distribuie acest articol

3 COMENTARII

  1. „Abenomics, cum a fost alintată în presa locală politica premierului Abe, care readuce în memorie „miracolul economic japonez” din deceniile şapte şi opt ale secolului trecut, nu înseamnă însă numai creşterea bursei la Tokyo, profitul companiilor şi entuziasmul investitorilor. ”

    Abenomics readuce in minte miracolul japonez?? I-ati depasit in optimism cu mult si pe cei mai entuziasti dintre suporterii lui Abe. In limba japoneza concomitent cu „Abenomics” a aparut si un alt termen – „Ahonomics” (Aho = prost, in dialectul kansai), termen preluat si de FT.

    http://www.ft.com/intl/cms/s/0/c4cc2de6-2f2d-11e3-ae87-00144feab7de.html#axzz2r0pd2qW9

    „Critics of Abenomics see it as little more than a con-trick based on cheap talk and printed money. It will, they say, fizzle out. Worse, it could end in high inflation, falling real wages or default. One of the biggest sceptics is Noriko Hama, an economist and professor at the Doshisha University Graduate School of Business. She has coined the term “Stupidnomics” – in Japanese “Ahonomics”, a mildly offensive play on Mr Abe’s name – to describe his reflationary policies. “Abenomics is just bad economics,” she says. “I think it is intentionally to cause a bubble – and all bubbles end in crises.”

  2. „Devalorizarea rapidă a yenului a făcut exporturile japoneze competitive şi a crescut totodată consumul pe piaţa internă”

    Sunteţi sigur că devalorizarea unei monede creşte consumul intern? Devalorizarea scade puterea de cumpărare a populaţiei locale, deci scade şi consumul intern.

    • ei de 20 de ani se lupta cu deflatia, care face cumparatorii sa amane cheltuelile mari si sa tina banii cash chiar si la dobanda aproape de zero. in sensul asta economistii se asteapta ca devalorizarea sa mareasca consumul. un comentariu de ieri:

      http://on.ft.com/1dqp5qG

      „The Bank of Japan wants headline inflation to hit 2 per cent by 2015.

      That is because falling prices make people delay big purchases, which in turn saps companies’ earnings and stops them expanding.

      Credit Suisse argues, though, that the BoJ can’t reach its goal unless the yen stays weak, saying:

      The BoJ may ultimately find it very difficult to achieve its +2% inflation target without sequential devaluations of the yen sufficient to keep driving up import costs. „

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Valentin Naumescu
Valentin Naumescu este profesor de relaţii internaţionale la Facultatea de Studii Europene a Universităţii Babeş-Bolyai Cluj şi preşedintele think tankului Iniţiativa pentru Cultură Democratică Europeană (ICDE). Din 2015, expert independent al Comisiei Europene în domeniul relaţii internaţionale. A fost secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007) şi consul general al României la Toronto (2008-2012). Printre cele 17 cărţi publicate: The New European Union and Its Global Strategy: From Brexit to PESCO (Cambridge Scholars Publishing, 2020), Politica marilor puteri în Europa Centrală şi de Est: 30 de ani de la sfârşitul războiului rece (Humanitas, 2019), România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018 (Polirom, 2018), Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în Era Trump (Trei, 2017), Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World (Cambridge Scholars Publishing, 2014).

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Va ieși sau nu Polonia din Uniunea Europeană? Ultima decizie a Tribunalul Constituțional din Polonia reanimă această dezbatere

,,Nu există o tiranie mai crudă decât cea care se exercită la umbra legilor și cu culorile dreptății” Montesquieu

Cum tac universitățile din România despre vaccinare

Vaccinarea anti-COVID reduce de ~5 ori riscul de a transmite boala și de ~10 ori riscul de simptome grave sau de deces....

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Ce înseamnă AUKUS?

Pentru a înţelege contextul semnării pactului AUKUS, este necesar a înţelege contextul relaţiilor dintre Australia şi China. În 2020 relaţiile dintre cele...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.