marți, octombrie 20, 2020

Acordarea doctoratului „pe puncte” şi o analiză succintă a problemelor create de învăţământul din România (ianuarie 1955)

Un duet: educaţie şi medicină. Nu ştim care dintre aceste domenii de activitate trebuie să fie enumerat primul, aşa că vom menţine ordinea de mai sus dintr-un motiv subiectiv: timpul relativ limitat pe care îl avem la dispoziţie pentru analizarea şi punerea la dispoziţia publicului a câtorva documente inedite aflate în fosta arhivă a Comitetului Central al P.C.R. În acestea sunt descrise mai multe probleme majore cu care s-au confruntat, la un moment dat, politicienii comunişti din România şi soluţiile aplicate pentru înlăturarea deficienţelor constatate sau pentru a diminua pagubele.

Intenţia noastră este de a publica, în mod separat şi consecutiv, două materiale: unul despre educaţia din România la mijlocul anilor ’50, iar altul despre tehnica medicală care urma să fie fabricată în România, în a doua jumătate a anilor ’70 din secolul trecut şi eşecurile înregistrate atunci. Legătura dintre acestea este simplă: fără o educaţie adecvată nu se pot concepe, proiecta şi realiza produse de tehnică medicală şi nu numai atât.

În seara zilei de 20 iunie 2012, fostul prim-ministru Adrian Năstase a încercat să se sinucidă cu un pistol în propria casă din Bucureşti, înainte de a se preda poliţiei pentru a ispăşi o pedeapsă de doi ani de închisoare.

La prima vedere, această informaţie nu are o legătură cu subiectul nostru de astăzi: educaţia din România la mijlocul anilor ’50. De aceea, este necesar să menţionăm faptul că profesorul universitar Adrian Năstase a fost conducătorul ştiinţific al lui Victor-Viorel Ponta şi i-a promovat teza de doctorat – care, după mulţi ani de la susţinerea sa publică, s-a dovedit a fi un plagiat ordinar.

Prima informaţie asumată oficial, referitoare la plagiatul săvârşit de prim-ministrul Victor-Viorel Ponta (în perioada în care ocupa o funcţie de secretar de Stat în guvernul condus de Adrian Năstase), a fost publicată în revista „Nature”. La 18 iunie 2012, Quirin Schiermeier (corespondent german al publicaţiei americane, stabilit la München şi care se ocupa de subiecte privind politica şi ştiinţa din Germania, Uniunea Europeană, Europa de Est şi fosta Uniune Sovietică) a semnalat acel caz în articolul „Romanian prime minister accused of plagiarism”.

Două zile mai târziu, opinia publică era informată despre tentativa lui Adrian Năstase de a se sinucide. Acel act nu a avut probabil legătură cu regretele care trebuiau exprimate public de fostul prim-ministru pentru faptul că a promovat un discipol care, cu ajutorul plagiatului respectiv, a devenit doctor în ştiinţe şi l-a ridiculizat pe mentorul său în comunitatea ştiinţifică din care făcea parte.

O altă victimă, deloc inocentă, a prim-ministrului plagiator Victor-Viorel Ponta, în aceeaşi vară a anului 2012, a fost Liviu Nicolae Dragnea. Acesta a fost condamnat, la 22 aprilie 2016, la doi ani de închisoare cu suspendare pentru că a uzat de influenţa şi autoritatea sa în Partidul Social Democrat (condus, la acea vreme, de Victor-Viorel Ponta), îndemnând 74 de preşedinţi şi membri ai unor secţii de votare să comită fraude în cursul referendumului desfăşurat la 29 iulie 2012, pentru demiterea preşedintelui Traian Băsescu. Ulterior, Liviu Nicolae Dragnea a mai fost condamnat definitiv într-un alt proces şi, obligat de împrejurări, a renunţat la funcţia de preşedinte al Camerei Deputaţilor în favoarea statutului de deţinut de drept comun la penitenciarul Rahova.

Punctul care îi uneşte pe cei trei foşti preşedinţi ai Partidului Social Democrat este selecţia greşită a activiştilor şi a membrilor de partid. La întrebarea „Cine pe cine a înşelat, în relaţiile personale?”, răspunsul este evident. Ceea ce ne interesează însă în acest moment este îmbogăţirea analizei politice româneşti cu alte subiecte care provin din realitate. În acest sens, apelăm la cazurile cu care s-au confruntat liderii Partidului Comunist/Muncitoresc Român. Teoretic, asemenea descrieri au şansa să fie incluse în scenariile unor filme care se vor realiza la Hollywood, în scopul obţinerii unui premiu „Oscar” în anii viitori, deoarece îndeplinim criteriul „proletar” din regulile impuse în arta cinematografică de noii creatori de corectitudine politică: persoană de culoare, femeie, necreştin, proletar, membru al comunităţii LGBTQ+ sau persoană cu dizabilităţi. În plus, ignorarea, fie şi din greşeală, a ideilor promovate de sexo-marxişti şi ecologişti în analizele politice actuale (chiar dacă ne referim la perioada Războiului Rece) poate să fie considerată o adevărată blasfemie de către admiratorii adolescentei Greta Thunberg, un sex-simbol al activiştilor de tipul „Salvăm Planeta” şi al culorilor roşu şi verde – afişate consecutiv la semafoare şi folosite emblematic în România de comunişti şi de legionari, în secolul trecut.

Problemele privind selecţia activiştilor şi a membrilor de partid şi pregătirea acestora au existat încă de la începutul instaurării dictaturii proletariatului în România. Iosif Chişinevshi a menţionat câteva exemple la şedinţa din 29 ianuarie 1946 a Plenarei C.C. al P.C.R., în condiţiile în care liderii partidului încercau să impulsioneze activitatea de propagandă în întreaga ţară, în scopul câştigării alegerilor parlamentare care urmau să aibă loc în acel an:

Tovarăşii au cerut material de popularizare, adică articole asupra diferitelor probleme. Comitetul Central, Biroul Politic au dat un ajutor efectiv şi educaţia politică centrală, de asemenea, editurii de partid pentru ca să poată să aprovizioneze partidul cu material necesar educaţiei fiecărui membru de partid şi educaţiei noastre. Noi ne mândrim că în această privinţă, în privinţa tipăririi, a editării operelor clasicilor marxism-leninismului, a lucrărilor conducătorilor partidului nostru, a materialului de propagandă, ocupăm un prim loc în Europa. Dar mi-e tare teamă că, în ceea ce priveşte difuzarea acestui material, ocupăm un ultim loc în Europa. Sunt cazuri nenumărate, şi atrag în special atenţia asupra acestei chestiuni în campania electorală, când materialul trimis zace luni de zile în dulapurile comitetelor regionale. Tovarăşii spun uneori când sunt întrebaţi de ce nu au achitat la timp banii la editură: „Ne-am plictisit. Nu există săptămână să nu ne bombardeze de la editură, şi e unul Grişa acolo, care mereu ne bombardează pe chestia banilor”.

Tovarăşii de la editură sunt oameni politici, pe ei îi preocupă difuzarea materialelor şi încasarea banilor ca să poată edita alt material de propagandă. Datorită acestor slăbiciuni ale regionalelor C.C. al Partidului s-au pierdut peste 100 milioane lei, care ar fi putut fi vărsaţi în editarea de zeci şi sute de alte broşuri. Şi în tipografiile noastre stau azi lucrări pe care n-am putut să le scoatem datorită faptului că tovarăşii nu s-au grăbit cu difuzarea şi achitarea materialelor trimise. Sunt, între noi fie vorba, cazuri când s-a vândut materialul, dar banii se cheltuiesc pentru alte chestiuni. E vorba doar de Comitetul Central şi suntem în familie, deci putem lua mai mult şi da mai puţin, aşa gândesc unii tovarăşi. N-aş fi vrut să ating tocmai exemplul acesta, pentru că e o regională bună şi care lucrează binişor în munca de educaţie politică, dar totuşi o ating tocmai pe ea, fiind o regională care lucrează bine. Aici şi tovarăşii din secretariatul politic vor afla unele lucruri care până acum m-am ferit oarecum să le spun (subl.n.)”.

O altă problemă gravă, care pornea de la selecţia activiştilor şi a membrilor de partid, a fost menţionată de Gheorghe Gheorghiu-Dej la reuniunea din 6 decembrie 1949 a Secretariatului C.C. al P.M.R., astfel:

Una din cele mai grosolane greşeli pe care le-am făcut este aceea pe care tovarăşul [Alexandru] Moghioroş a adus-o în discuţie, şi anume felul cum am recrutat membrii de partid. Nu este vorba de a nu deschide porţile partidului. A fost just că s-au deschis porţile partidului? Da. Dar cum? Cine a venit în partid? Cum s-a procedat că am ajuns la întrecere? Au fost înscrişi oameni în partid care s-au dus să se înscrie pentru mălai etc. (subl.n.)”.

Şase luni mai târziu, un alt lider comunist, Constantin Pârvulescu, a afirmat că oamenii respectivi s-au înscris în Partidul Muncitoresc Român pentru a primi porumb şi gaz (lampant, probabil) de la autorităţile locale.

Cauzele care au generat situaţiile descrise sunt multiple, însă patru dintre acestea ies în mod clar în evidenţă din toate documentele studiate până în prezent: ocupaţia militară sovietică, nivelul foarte scăzut de trai al majorităţii cetăţenilor români, educaţia precară a lor şi lipsa de autoritate a politicienilor comunişti. În acel context extrem de dificil, Vasile Luca (ministru de Finanţe) nu a ezitat să declare, la reuniunea din 7 februarie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., faptul că „tovarăşul Vasilichi (ministrul Învăţământului Public – nota P. Opriş) are un liberalism cu totul nepermis, vede că am scos prea mulţi profesori din învăţământ dar nu vede că învăţământul este încă plin cu elemente duşmănoase (faţă de regimul politic comunist – nota P. Opriş) […] O altă problemă este aceea a reducerii numărului şcolilor maghiare pe motiv că sunt mai multe şcoli decât şcolile româneşti. În loc să creezi mai multe şcoli pentru populaţia românească (sic!), desfiinţezi şcoli maghiare, fără ştirea partidului. Noi nu putem aproba împingerea înapoi a culturii populaţiei maghiare pentru că ea a fost altă dată privilegiată (subl.n.)”.

O altă constatare a ministrului de Finanţe a fost dezvăluită public la şedinţa plenară din 15 mai 1950 a Comitetului Central al P.M.R., astfel: „Azi, după Codul nostru Penal, omul când fură e mai puţin pedepsit dacă ia din banul public decât dacă fură de la particular. Legea sabotajului nu este aplicată. Se dau pedepse împotriva legii; aşa s-a obişnuit justiţia să facă. Noi trebuie să apărăm serios patrimoniul public cu legea justiţiei (subl.n.)”.

Despre respectarea legii au amintit, după aproximativ cinci ani, atât Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât şi Emil Bodnăraş, la şedinţa din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Pe ordinea de zi a reuniunii s-au aflat, printre altele, două propuneri privind educaţia în România. Prima a avut ca scop facilitarea acordării rapide a titlului de doctor unor activişti ai P.M.R., fără a respecta legea învăţământului aflată în vigoare. A doua propunere avea ca obiectiv organizarea şcolilor profesionale de ucenici, a şcolilor tehnice şi a şcolilor medii tehnice de maiştri. Gh. Gheorghiu-Dej a explicat ce anume dorea să obţină: „Este vorba de a pune învăţământul tehnic pe teren, legat de întreprindere (subl.n.)”.

Deoarece în titlu am menţionat sintagma „pe puncte”, este necesar să explicăm acum sensul ei. Penuria de bunuri de strictă necesitate din a doua jumătate a anilor ’40 a determinat autorităţile comuniste de la Bucureşti să aprobe un plan general de distribuire a acestora cu ajutorul bonurilor „cu puncte”. Astfel, se permitea cumpărarea cu preţuri reduse a unor produse – practic, o subvenţionare directă realizată de statul român. În momentul achiziţiei se numărau punctele acumulate de cetăţeanul care solicita marfa respectivă. Aceasta putea să fie încălţăminte, îmbrăcăminte, stofă etc. Calitatea acelor produse era, în general, foarte scăzută, însă era de preferat să se utilizeze soluţia propusă de autorităţile comuniste pentru a economisi banii necesari achiziţionării de alte bunuri, de pe piaţa liberă, la preţuri nesubvenţionate.

O altă sintagmă care provine din epoca respectivă este „făcut la apelul bocancilor” şi are legătură cu armata română. După ce se dădea semnalul „Stingerea”, militarul stabilit pentru a face pază în cursul nopţii (planton) prelua de la sergentul de serviciu toţi bocancii militarilor care se odihneau într-o încăpere. Preluarea se făcea prin numărarea încălţămintei respective, bucată cu bucată. Sintagma are un sens peiorativ şi îi viza pe cetăţenii care au fost numiţi în diferite funcţii de conducere din armata română, pe criterii politice şi fără a se respecta evoluţia normală în cariera militară.

Utilizarea în titlu a sintagmei peiorative „pe puncte” se potriveşte cu sensul referatului pe care Leonte Răutu l-a semnat la 30 noiembrie 1954, la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. Pentru a obţine aprobarea conducerii superioare a partidului s-a invocat „nevoia urgentă de a avea cadre propagandistice cu titluri ştiinţifice (subl.n.)”. În acelaşi timp, Leonte Răutu, János Fazekaş, Mihai Dalea, Nicolae Ceauşescu şi Gheorghe Apostol au ignorat cu desăvârşire faptul că numeroşi membri ai elitei intelectuale româneşti din perioada interbelică, posesori de titluri ştiinţifice, erau deţinuţi în închisorile din România, din motive ideologice.

Drept urmare, la 8 decembrie 1954 s-a aprobat ca, pentru o serie de activişti din nomenclatura Partidului Muncitoresc Român, să se acorde facilităţi pentru obţinerea rapidă de către aceştia a titlurilor ştiinţifice pe care le doreau, deşi nu erau îndeplinite condiţiile din legea învăţământului – modificată la începutul anilor ’50 chiar de autorităţile comuniste de la Bucureşti. În acea lege, Comitetul pentru Învăţământul Superior a impus, printre altele, termenul de „candidat în ştiinţe”, în locul celui tradiţional, de „doctorand” (considerat „burghez”), conform modelului care exista în U.R.S.S.

În referatul întocmit la 30 noiembrie 1954, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. a solicitat aprobarea conducerii P.M.R. pentru „reducerea termenului de depunere a examenului minim de candidat [în ştiinţe] de la 2 ani la 1 an” pentru următorii propagandişti de partid:

– directorul Institutului de Relaţii Internaţionale, Adam Iacob;

– Tiberiu Petrescu, profesor la Institutul de Relaţii Internaţionale;

– Sara Suhaia, de la Editura de Stat pentru Literatură Politică;

– 11 lectori de la Şcoala superioară de ştiinţe sociale „Andrei A. Jdanov” (Elisabeta Sugar, Mircea Radian, Gheorghe Dolgu, Ion Vesa, Paraschiva Folticica, Ileana Mironescu, Ştefan Erdely, Nicolae Huscaru, Ladislau Simandan, Honorica Cazacu şi Alexandru Ianculescu);

– 10 lectori de la Şcoala superioară de partid „Ştefan Gheorghiu” (Nicolae Kovaci, Vasile Silea, Florian Balaure, Ladislau Redlinger, Ion Roşu, Eugen Godeanu, Teodor Iorgu, Gheorghe Paloş, Berman Falcon şi Petre Pruneanu);

– Radu Cernea, secretar regional;

– Gheorghe Badrus şi Petre Lucaci (doi activişti de partid care erau încadraţi chiar în Secţia de Propagandă şi Agitaţie, unde a fost întocmit referatul respectiv).

În acelaşi timp, Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. a solicitat aprobarea pentru ca Leonte Tismăneanu, Paul Niculescu-Mizil, Grigore Cotovschi şi Constantin Borgeanu „să prezinte dizertaţia fără examenul minim de candidat”, etapa examenelor prevăzute în legea învăţământului urmând să fie ignorată.

Propunerile de încălcare, cu bună ştiinţă, a legii învăţământului nu s-au oprit la acel stadiu. În referatul respectiv s-a solicitat „să se aprobe următorilor tovarăşi să prezinte teza de doctorat fără a îndeplini cerinţele titlului de candidat în ştiinţe (subl.n.)”: Barbu Zaharescu, Ştefan Voicu, Mihai Frunză, Silviu Brucan şi Ion Rachmuth.

Spiritul care domină documentul întocmit la Secţia de Propagandă şi Agitaţie a C.C. al P.M.R. se regăseşte şi în protocolul şedinţei din 8 decembrie 1954 a Secretariatului C.C. al P.M.R. Cu acel prilej, Leonte Răutu a susţinut propunerile secţiei, iar Gheorghe Apostol (prim-secretar al C.C. al P.M.R.), Nicolae Ceauşescu şi Mihai Dalea (secretari ai C.C. al P.M.R.) le-au acceptat în întregime, astfel:

„4. Aprobă în principiu reducerea termenului de depunere a minimului de candidat de la 2 ani la 1 an pentru un grup de 27 tovarăşi care sunt lectori şi profesori la şcolile superioare de partid, urmând ca să se anexeze cererile scrise ale tovarăşilor respectivi.

5. Aprobă în principiu ca un număr de 5 tovarăşi să prezinte dizertaţia fără a da examen de minim de candidat, urmând a se supune nominal spre aprobare Biroului Politic.

6. Aprobă în principiu ca un număr de 5 tovarăşi să prezinte teza de doctorat fără a îndeplini cerinţele titlului de candidat în ştiinţe, urmând a se supune nominal spre aprobare Biroului Politic al C.C. al P.M.R. (subl.n.)”.

Deciziile care s-au adoptat la 8 decembrie 1954, privind eludarea participării de către anumiţi activişti de partid la examenele prevăzute în legea învăţământului pentru obţinerea statutului de candidat în ştiinţe, respectiv a titlului de doctor în ştiinţe, nu au fost acceptate la reuniunea din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. În protocolul acelei şedinţe s-a consemnat în felul următor: „Se respinge propunerea de a se acorda dreptul unor activişti de a se prezenta la examen de candidat în ştiinţe la doctorat, fără a se prezenta la examenele legale anterioare pentru obţinerea titlurilor solicitate. Aceşti activişti se vor prezenta la toate examenele prevăzute de lege.

Secretariatul C.C. al P.M.R. va lua măsuri de revizuire a listei acelor tovarăşi care au obţinut titluri de profesori, conferenţiari, asistenţi, şefi de lucrări, lectori, fără a avea studiile şi examenele prevăzute de lege şi va face propuneri în legătură cu aceasta (subl.n.)”.

Discuţiile de la reuniunea din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., privind modul de obţinere a titlului de doctor în ştiinţe de către diverşi activişti ai P.M.R., le prezentăm în documentul anexat. Este uşor de remarcat faptul că Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş au formulat argumente pentru a respinge propunerile elaborate la Secţia de Propagandă şi Agitaţie. Gheorghe Apostol nu a îndrăznit să îl contrazică pe cel care i-a pus pe tavă funcţia şi l-a uns prim-secretar al C.C. al P.C.R. (după două zile de la executarea, în închisoarea de la Jilava, a liderului comunist Lucreţiu Pătrăşcanu – în noaptea de 16 spre 17 aprilie 1954, ora 03.00).

Cu acelaşi prilej, membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. au aprobat proiectul legislativ privind organizarea şcolilor profesionale de ucenici, a şcolilor tehnice şi a şcolilor medii tehnice de maiştri. Acela a fost momentul de sinceritate în care Gheorghe Gheorghiu-Dej a descris situaţia dificilă apărută în învăţământul românesc de tip comunist şi, apoi, în întreprinderile din România: „Aici avem de-a face hârtii şi dincolo cu oameni. Hârtia o mai poţi tăia, dar oamenii nu-i poţi schimba într-o zi. Am planificat birocratic, ne-am luat după un sistem care lasă afară din câmpul muncii zeci de mii de oameni şi am produs zeci de mii de oameni care nu sunt capabili să ia parte la producţie. Iată sistemul ultracentralist. Prin repartizarea forţelor de muncă de la centru am luat iniţiativa întreprinderilor. În întreprinderi n-avem lucrători şi maiştri calificaţi. Când elevii termină şcolile nu sunt prevăzuţi în schemă şi începem discuţii. Dacă întreprinderile ar fi răspunzătoare pentru cadrele lor, şi-ar califica atâţi[a] oameni câţi au nevoie şi răspund pentru aceasta.

Acum sigur că vor fi plânsete şi ţipete, dar mai bine acum decât când va fi prea târziu.

În ce priveşte formularistica, ministerele le fac de capul lor. Este posibil ca Min[isterul]. Gosp[odăriei]. Comunale să le fi dat. Nu îmi închipui că C.S.P. (Comitetul de Stat al Planificării – nota P. Opriş) să fi dat aceasta (subl.n.)”.

În paralel cu descrierea sinceră făcută de Gheorghe Gheorghiu-Dej se poate reliefa şi o altă chestiune. Din documentele descoperite până în prezent rezultă faptul că, în prima parte a Războiului Rece, activiştii de partid aflaţi la eşaloanele intermediare şi inferioare se străduiau să înveţe „Istoria Partidului Comunist al Uniunii Sovietice” şi să-i menţioneze în discursurile lor pe Karl Marx, Friedrich Engels, Vladimir Ilici Lenin şi Iosif Stalin, pentru a convinge masele populare să urmeze ideile enunţate de grupul de foşti deţinuţi instalat la vârful puterii politice de la Bucureşti cu ajutorul Armatei Roşii. În acea epocă se utiliza sintagma „muncă de la om la om” pentru descrierea discuţiilor care se desfăşurau între membrii organelor locale de conducere şi cetăţenii care trebuiau să aplice planurile concepute la Bucureşti. Activiştii comunişti se bazau atunci pe principiul „Propunerile se fac de jos în sus, pe baza indicaţiilor venite de sus în jos”.

Politicienii actuali din România apelează la grupuri de specialişti în comunicare politică, fără a le înţelege întotdeauna sfaturile deoarece nu au timp, sunt indolenţi, leneşi şi/sau nu sunt suficient de inteligenţi pentru a le pricepe. Pentru asemenea politicieni există doar două scopuri clare: câştigarea puterii şi îmbogăţirea instantanee, chiar şi prin mijloace ilegale. De aceea, grupurile de specialişti în comunicare politică aflate în contact cu partidele suplinesc în mod parţial sau total lipsa de experienţă şi de înţelegere de către politicieni a fenomenelor complexe care se manifestă în societatea românească – fără însă a reuşi să ascundă în întregime toate greşelile săvârşite de politicieni. Banii cu care sunt plătiţi aceşti specialişti provin, în mod teoretic, de la partidele din România care i-au angajat, însă decontările sunt efectuate, în principal, din sumele alocate direct de la bugetul de stat pentru fiecare partid în parte. Contractele sunt încheiate deoarece politicienii se bizuie mai curând pe propagandă şi manipularea maselor, nu pe comunicarea reală şi rezolvarea problemelor cetăţenilor.

Aceasta este doar una dintre nenumăratele metode de risipire a banilor statului român, imaginea publică a politicienilor fiind mult mai importantă decât activitatea lor concretă în serviciul public, pentru care sunt plătiţi din fondurile statului. Iar de la acest punct până la apariţia unor organizaţii sexo-marxiste, ecologiste, salvatoare ale culorii pielii sau interesate de expunerea publică a unei orientări sexuale nu mai este decât un pas. Criza prelungită de autoritate a politicienilor, indolenţi multă vreme faţă de nevoile sociale ale cetăţenilor şi faţă de mişcările anarhiste, se răsfrânge în cele din urmă împotriva intereselor tuturor membrilor societăţii – acest aspect fiind uşor de identificat în zilele noastre din cauza pandemiei coronavirusului.

În aceeaşi ordine de idei, lipsa de conştiinţă a unor persoane care propagă informaţii politice neadevărate prin intermediul mijloacelor de comunicare clasice i-a determinat pe unii cetăţeni români să „migreze” spre diferite reţele de socializare (Facebook, Twitter, Instagram etc.). Astfel, mass-media electronică a intrat în competiţie cu cea tradiţională şi a devenit o arenă de dezbatere pentru subiectele politice controversate.

Efectele globalizării au apărut şi aici, iar rezultatul schimbărilor din România se manifestă prin „de-teritorializarea politicii”: evenimentele politice sunt analizate şi comentate pe internet de toţi cetăţenii, indiferent de vârstă, gen, religie, pregătire profesională etc. Acest aspect poate să conducă la apariţia unei „democraţii electronice” şi există multe semnale privind încercările unor autorităţi politice de a impune respectarea unor reguli de conduită cetăţenilor care comentează evenimentele politice. În plus, în România au apărut, în urmă cu câţiva ani, organizaţii private care se ocupă în mod special de monitorizarea reacţiilor faţă de ideile politice exprimate în mass-media electronică. Rezultatele analizelor sociologice sunt oferite apoi partidelor interesate, în schimbul unor sume de bani.

În cazul nostru, vom continua să publicăm, după puterile noastre, analize istorice şi conţinutul unor documente pe care le-am găsit în arhive deoarece suntem interesaţi să înţelegem ce anume s-a întâmplat în anii Războiului Rece, în România şi în lume. După cum am menţionat în introducere, ar trebui să urmeze un articol (însoţit de un document inedit şi relevant) referitor la tehnica medicală care a fost planificată pentru fabricaţie în România, în a doua jumătate a anilor ’70 din secolul trecut şi eşecurile înregistrate atunci. Spunem „ar trebui” deoarece, în această toamnă, se vor desfăşura alegeri locale şi, apoi, parlamentare, problemele politicienilor din România sunt nenumărate, iar crizele politice ar putea să schimbe inclusiv agenda noastră de cercetare – aşa cum s-a întâmplat după emiterea celebrei Ordonanţe nr. 13/2017 de către guvernul condus de Sorin Mihai Grindeanu. Atunci, neavând încredere în miniştrii care au adoptat un act legislativ imoral, ne-am hotărât să renunţăm temporar la urmărirea activităţilor politice din România şi să finalizăm rapid volumul „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)”. Drept urmare, în anul 2017 nu am mai avut timp suficient pentru a elabora noi analize în domeniul istoriei, dedicate platformei on line Contributors.ro.

Stenograma şedinţei din 22 ianuarie 1955 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., în cursul căreia s-a discutat şi despre modul de obţinere a titlului de doctor în ştiinţe de către diverşi activişti ai P.M.R. (extrase).

Stenograma şedinţei Biroului Politic al C.C. al P.M.R. din 22 ianuarie 1955

Şedinţa a început la ora 10.

Au fost de faţă tovarăşii: Gh. Gheorghiu-Dej, Gh. Apostol, M. Constantinescu, Chivu Stoica, E. Bodnăraş, C. Pârvulescu, P. Borilă, N. Ceauşescu, D. Coliu şi Al. Drăghici.

Tov. Gheorghiu-Dej: […]

*

Tov. Apostol: Mai este o propunere de la Secţia de Propagandă şi Agitaţie şi pe care o susţine Secretariatul, ca 4 tovarăşi: [Leonte] Tismăneanu, [Paul] Niculescu-Mizil, [Grigore] Kotovschi şi [Constantin] Borgeanu să poată să-şi ia titlul de candidat, dând dizertaţia fără a fi trimişi la examen. Ei sunt profesori în ştiinţe economice.

Tov. Bodnăraş: Unde să dea examene?

Tov. Apostol: Examen de stat. E vorba să nu meargă la examenul minim de candidat pentru că ei sunt profesori şi să prezinte numai dizertaţia.

Tov. Pârvulescu: De ce să facem această excepţie?

Tov. Apostol: Tovarăşii nu au putut s-o ia de la capăt. Aceştia dau lecţii studenţilor.

Tov. Gheorghiu-Dej: La mine a mai venit propunerea aceasta. Eu nu pot să privesc formal obţinerea unei diplome.

Tov. Bodnăraş: Şi Biroul Politic să ridice un regim stabilit pentru toată ţara?

Tov. Apostol: Şi mai sunt 5 tovarăşi care se propune ca, fără să dea teze de doctorat, să devină doctori în ştiinţe: [Mihai] Frunză, [Ştefan] Voicu etc. (Barbu Zaharescu, Silviu Brucan şi Ion Rachmuth – nota P. Opriş).

Tov. Bodnăraş: Părerea mea este să se respecte legile şi toţi să dea examenele.

Tov. M. Constantinescu: Nu este chestiunea să nu prezinte dizertaţia, ci să nu li se ceară minimum de candidat. Ei sunt profesori universitari şi minim de candidat se cere unui student.

Tov. Borilă: Dizertaţia o scrie acasă, dar la examen se prezintă în faţa unei comisii.

Tov. Bodnăraş: Aici e vorba de două categorii: unii care vor să devină candidaţi în ştiinţe fără examen, alţii să devină doctori fără dizertaţie. Eu nu sunt de acord.

Tov. Gheorghiu-Dej: Eu mi-am exprimat temerea că se creează un precedent. Tovarăşii merită, au capacitatea, s-au ridicat, dar de ce să urmeze altă lege decât ceilalţi? Şi apoi se creează un precedent după care vor veni şi alţii. Şi astfel se creează o situaţie pentru aceştia, că au intrat pe altă uşă decât ceilalţi. Şi eu zic să dea examen.

Mai este încă un fenomen. Într-un şir de institute sunt trimişi oameni, elemente mic burgheze, care au profitat de poziţia lor şi s-au făcut profesori. Este o pleiadă de profesori, conferenţiari, asistenţi, tot ce vrei. Au obţinut aceasta. Acum vor să devină doctori în ştiinţe.

Tov. Bodnăraş: Dacă vom aproba această propunere, vom coborî autoritatea titlului de doctor şi candidat în ştiinţe.

Tov. Gheorghiu-Dej: Eu am stat de vorbă cu Răutu, că de ce vrea să le facem un rău oamenilor şi ce o să se spună despre aceasta.

Tov. Drăghici: Este şi o lipsă de seriozitate cu care se privesc titlurile.

Tov. Gheorghiu-Dej: Unul din argumente a fost că oamenii aceştia sunt într-o poziţie delicată, fiind în contact cu profesori, docenţi, cu oameni cu titluri şi ei, deşi predau în calitate de profesori, nu au aceste titluri.

Tov. Bodnăraş: Ajunge că am promovat în cadrele Academiei oameni care n-ar fi trebuit, nişte incapabili.

Tov. Gheorghiu-Dej: Şi [Mihail] Roller este academician. A făcut o muncă migăloasă, a strâns documente. Foarte bine. Partidul trebuie să-l felicite pentru aceasta. Tot aşa trebuie să-l critice că atunci când a scos „Istoria României” s-a semnat el „Acad. Roller”. Cum de nu-l duce capul să se gândească mai departe, e doar membru de partid, tovarăş bun, că ce atmosferă creează prin aceasta partidului?

Tov. Bodnăraş: Eu cred că şi această problemă trebuie s-o vedem.

Tov. Gheorghiu-Dej: Da. Mie mi s-a mai ridicat problema şi de alţii, printre care şi de Marinescu Voinea, ministrul Sănătăţii, om foarte serios, care-şi continuă activitatea ştiinţifică şi practică, un om foarte aşezat, echilibrat. El mi-a spus cu jenă despre lucrurile acestea, că la Ministerul Sănătăţii şi, poate, şi la alte ministere sunt profesori făcuţi peste noapte. Mie mi-ar crăpa obrazul să mă prezint în poziţia de profesor şi să nu cunosc problemele. De ex[emplu]. Dunăreanu, student neisprăvit, acum vrea să devină om de ştiinţă. Este normal să avem asemenea profesori?

Tov. M. Constantinescu: A fost şi politica Ministerului Învăţământului, care a promovat o serie de oameni, a căutat să umple golurile care le-a avut.

Tov. Bodnăraş: Ministerul a legalizat situaţia.

Tov. Chivu: Ar trebui să se facă examene.

Tov. M. Constantinescu: Trebuie făcută o triere şi cine nu corespunde, să fie scos.

Tov. Gheorghiu-Dej: Cu procedurile acelea ne-am ridicat în cap şi intelectualitatea, care comentează. Unii au ajuns profesori cu 3-4 clase primare, nu cunosc nimic din medicină, sunt nişte profani. Şi aceasta face o atmosferă foarte proastă între intelectualitatea noastră. E adevărat, ea s-a format cu educaţie burgheză, totuşi nu putem să ignorăm părerea ei.

Tov. Bodnăraş: Titlul de profesor universitar, de academician, este un titlu înalt. Omul trebuie să aibă facultatea absolvită, să ia titlul de doctor în ştiinţe, să aibă lucrări ştiinţifice, să fie promovat de un colegiu. Dar noi am făcut profesori fără toate acestea, începând cu [Lucreţiu] Pătrăşcanu.

Tov. Gheorghiu-Dej: Da, el a deschis seria. Pot să fie lectori, să ţină lecţii.

Tov. Bodnăraş: Chiar lector este un titlu ştiinţific care trebuie dobândit.

Cred că n-ar fi rău să facem o verificare a acestei situaţii, s-o cunoaştem.

Tov. Gheorghiu-Dej: Cred că chestiunea aceasta ar trebui luată de Secretariat. Eu am rugat să se facă o listă cu persoanele care au obţinut titluri fără cunoştinţe.

Tov. Apostol: O să facem.

Tov. Bodnăraş: Profesorii, academicienii, doctorii în ştiinţe, candidaţii în ştiinţe, va trebui să-i vedem.

[…]

Şedinţa a luat sfârşit la ora 14.

  • A.N.I.C., fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 6/1955, f. 22-25. Petre Opriş, Aprilie 1955: Partidul, „fabrica de diplome” şi evreii din armata R.P.R., în „Dosarele Istoriei”, an XI, nr. 12 (124)/2006, p. 30-32.

Distribuie acest articol

17 COMENTARII

  1. Comunismul a fost ” cea mai dreaptă dintre societăți” și în mod oficial. Pină la prăbușirea totala pe însăși continentul unde a apărut și crescut.
    In opinia mea personala ( confirmată inclusiv de articolele dvs. ) victoria finală a avut cauze profunde și implementate timpuriu.
    1- comunismul anulează concurenta. Motorul progresului universal valabil. Vine înlocuit pe plan economic cu planificarea . Cite șuruburi , strunguri , hârtie inclus igienica trebuie produsa. Planificat centralizat. Nu fiecare întreprindere de capul ei în funcție de cerere și prețul dat de sănătoasa concurenta.
    2- Pe plan politic concurenta e desfiintata. Cu glonțul , cu pușcăria ” că e suficient un singur partid tovarăși „.
    3-Concurenta intre persoane e și ea interzisa. Nu se promovează capabilul cu școala reală , cu capacități profesional organizative dovedite. Principiul general va fi pcr. Pile, cunoștințe , relații. Așa se umple tara cu muncitori categoria specială habarniști totali, ingineri , academicieni , economiști fara liceu. Și cum foamea de parvenire era colosala , se introduce ” școala la comasați” unde economistul dar și generalul promovati de școală de politruci ( civilă sau militară) vor obține în 6 luni diploma de școală elementară ( aia de 8 clase ) dar și diploma de liceu.
    Pină la apoteoza academicianului de renume mondial care citea public de pe hârtie codoi. O alta ” telectuala” ( și după zeci de ani ) a citit anul două mii douăzeci că 20 – 20.
    Deci se înțelege cît de arzătoare era și este dorința de parvenire. Și ce schimbări catastrofale a produs in mintea cetățenilor.

    Analfabeții funcționali din comunism au stat la baza democrației originale. Aceiași Marie dar cu altă pălărie.Rezultatul după 30 de ani e pe măsură.
    PS.
    Vă mulțumesc de articole. Din cît citesc eu , sunteți singurul care publică adevăruri inconfesabile . Care dor dar fără să pricepi trecutul , nu poți prevedea viitorul.
    Iar în cazul mioritic unde parvenirea , corupția sint politica de stat, viitorul va fi luminos.
    Conform sloganului din socialism : „in comunism, fiecăruia după nevoi”
    Adică salariu, pensie , funcții după dorințe tovarăși. Și dacă mai și furi , e clar că statul comunist, pardon democratic, nu reușește să asigure nevoile. 😃 Chiar daca încearca să sature cu bani de sus în jos , nu ajunge la toti. La opinca, talpa țării rămân aplauzele , găleata , șapca , malaiul , zahărul și uleiul. Ca ajutor , stimulent sa ști cu cine sa votezi cînd sunt alegeri. Că ultimele sint ajutoare de la UE, neimportant. Cum sa admiti ca politician cu mega diplome , cursuri și doctorate fara nici o valoare , că însăși UE are milă de prostul comunității ?
    Cum sa admiti cînd ai tocat 122 miliarde dolari ( date iunie 2020) ca datorie publică și fără să rezolvi nimic din subdezvoltarea economică și socială ?
    Saracii , necoruptii , au și o alternativa. Emigrarea. Măcar aici , la căpșunari, ștergători de cururi ( cum a debitat public o nulitate numit pompos ziarist dar foarte bine platit) am ajuns chiar primii . Nu doar din UE. Din intregul continent.

    • Vă mulţumesc pentru comentariul dumneavoastră, scris şi cu inima. Totuşi, să nu ne pierdem speranţa. Există oameni în România care pot ţine corabia pe linia de plutire. Important este să fie urmaţi.
      În privinţa plecării din ţară, vă pot da un sfat din perioada despre care scriu: „Raţa comunistă, chiar şi când e moartă, zboară / Fi’ndcă-i animată de dragostea de ţară!”
      Aseară am pus ultimul punct la articolul de mai sus şi intenţionam să încep în această dimineaţă partea a doua. M-am gândit însă că poate ar fi bine să iau o pauză de 24 de ore în prima mea zi de concediu din acest an.
      Mâine o luăm de la capăt cu documentele şi analiza. :)

      • Bancul era : cizmaru’ la vanatoare , impreuna cu oaspeti straini , dadea rateu dupa rateu , spre deosebire de ei . A intervenit poetul de CURte a paunescu care a crosetat rapid o oda , ca sa salveze situatia :
        ,,Priviti aceste rate,
        Si moarte parca zboara;
        In aer le mai tine
        Doar dragostea de tara ! ”

  2. Ca de obicei, excelent. Altfel, ma amuza faptul ca, treptat, Gheorghiu-Dej devine figura luminoasa a primelor doua decenii de comunism desi, printre altele, am mai spus-o, el este cel care l-a expediat pe tata la Canal pentru „sabotarea Stabilizarii” prin reprezentantul sau Teoharie Georgescu. Cat priveste urmarile acelor ani tulburi pentru sistemul de valori romanesc am un exemplu la indemana, poate mai putin politic dar la fel de nefericit: in urma cu putini ani am facut o conexiune intre modul in care doi profesori de limba romana, pe care i-am cunoscut direct, formati in acea perioada isi aminteau de anii de facultate cu formule de genul „eu am fost coleg de an cu Eugen Simion” sau ” l-am avut profesor pe George Calinescu”, mi-a picat fisa si am pus deschis intrebarea, intr-un cerc de prieteni, cum de una dintre figurile importante ale intelligentiei locale, desi e profesor si se spune despre el ca a predat de-a lungul vietii 62 (sic!) de obiecte nu povesteste niciodata despre anii de facultate. Mi-am luat pumnii in cap de rigoare plus observatia altfel sincera „Acu’ ce vrei sa facem? Tre’ sa avem si noi pe cineva”. N-aveti idee, insa, ce bine m-am simtit (asa sunt eu, neam prost) cand un ziarist de la Iasi, intr-un tarziu, intr-una dintre emisiunile sale a pus punctul pe i: „domnul… care a fost toata viata profesor suplinitor”. D’ aia spuneam ca exista riscul ca, treptat si in lumina povestioarei de mai sus, Gheorghiu-Dej sa devina figura luminoasa a constituirii noului sistem de valori din Romania de dupa 1945. :)

    • Aveți dreptate. Nu este cazul să îi privim pe oamenii politici de atunci doar în alb și negru. Sper să nu mă trezesc acum cu comentarii de corectitudine politică :)
      Din stenogramă răzbate și conflictul dintre Bodnăraș și Pătrășcanu, deși ultimul nu mai trăia în ianuarie 1955. Iar în 1969-1974, același Bodnăraș insista în fața lui Ceaușescu să mai fie verificate încă o dată niște documente sovietice pentru ca nu cumva să li se permită sovieticilor să intre în România neinvitați oficial. Povestea (citate din documente) este deja la București și așteaptă să fie publicată, dar mai întâi trebuie să termin cazul cu tehnica medicală.

      • Foarte ciudata pozitia lui Patrascanu, din cate stiu a reusit sa fie urat de toata lumea in timpul vietii si iubit de toata lumea dupa moarte :-).

        Oare Bodnaras urma la momentele expuse o directiva a Moscovei de renegare a lui Patrascanu, altminteri de un patriotism indubitabil (cel putin conform amintirilor lui Corneliu Coposu).

        In fine, cred ca e interesant parcursul lui Patrascanu.

        • Eu presupun că era vorba mai curând de ranchiună. Pătrășcanu era cunoscut și apreciat la Comintern încă de la începutul anilor ’30, chiar dacă originea sa socială nu corespundea cu dogmele comuniste. El și-a făcut mulți dușmani în momentul în care a colaborat cu Regele Mihai și le-a stricat jocul sovieticilor, care doreau să cucerească Bucureștiul și să îl captureze pe mareșalul Antonescu.

  3. Foarte interesant faptul ca Gherghiu Dej si Bodnaras nu erau de acord cu „promovarea pe puncte”. Probabil ca dupa disparitia lui Dej, nu au mai existat voci care sa incerce sa blocheze aceste actiuni de obtinere de titluri universitare si academice fara acoperire.

    Ceea ce e clar, este ca „promovarea pe puncte” e o meteahna a comunistilor, o magarie pe care numai ei au aplicat-o de-a lungul istoriei. Stim cu totii ce a insemnat Revolutia Culturala in China lui Mao, fenomenul cel mai relevant in privinta modului in care comunistii promovau impostorii.

    Un articol foarte bun, care ar trebui sa ne faca sa ne gandim foarte serios la ceea ce se intampla in Romania post dec 89. Metehnele comuniste nu au disparut din societatea romaneasca. Ba mai mult, fenomenul parvenirii prin mijloace tipice comunismului a luat amploare in Romania ultimilor 30 de ani. Si este in plina dezvoltare, iar reactia societatii este ZERO, Se pare ca o parte a natiei chiar apreciaza pozitiv astfel de mizerii si aceasta parte a natiei tine mortis sa ne arate cat de departe suntem in a scapa de obiceiuri si comportamente de tip comunist, si deci, cat de departe suntem de lumea civilizata.

    • Când am arătat la serviciu articolul unde am publicat pentru prima dată stenograma, mi s-a spus prietenește de comandantul meu: „Acum trebuie să dai o dezmințire”. Tocmai mă întorsesem din Italia, de la o conferință și am rămas tablou. Până la urmă n-am pățit nimic, dar a fost o învățătură de minte.

  4. Este ingrozitor si trist, demoralizant, sa vazi ca lideri comunisti , unii cu carte, dar cei mai multi fara ( Gheorghiu Dej, Chivu Stoica si Parvulescu ) sint in stare sa se opuna FURTULUI INTELECTUAL, pa fata, respectiv acordarea de titluri academice ” pe puncte „, in timp ce ditamai rectori de univeristati, academicieniu si intelectuali ” subtiri ” gen Adrian Nastase, patroneaza ASTAZI nepedepsiti plagiate oridnare !

    • In plus sa se infiinteze tot felul de „Academii”: de Inteligence, Oameni de Stiinta si altele care sa fie sursa de venituri pentru unii (mai egali ca altii) din taxele platite de toti !

  5. Da, e chiar demoralizant sa vezi ca in perioada aia, liderii stalinisti ai Romaniei se opuneau „doctorizarii” fortate a universitatilor romanesti iar astazi, din pacate, lucrurile stau cu totul altfel.
    Ce sa mai vorbim de ce se intampla in universitatile occidentului unde mai importanta decat competenta e, astazi, culoare pielii sau apartenenta la anumite grupari/ categorii etnice, sociale sau sexuale. Sa fie, oare, pur si simplu nevoia unora de ideologie, de lucruri simple care sa-ti dea iluzia apartenentei la ceva fara sa trebuiasca sa-ti bati capul? Sau razbunarea plebei pe elita intelectuala ?

    • „Ce sa mai vorbim de ce se intampla in universitatile occidentului unde mai importanta decat competenta e, astazi, culoare pielii sau apartenenta la anumite grupari/ categorii etnice, sociale sau sexuale.”

      Pe ce va bazati cand faceti o asemenea afirmatie? Dati macar un exemplu concret! In ce universitate de top din occident „mai importanta decat competenta e, astazi, culoare pielii sau apartenenta la anumite grupari/ categorii etnice, sociale sau sexuale”? Precizati va rog despre ce universitati este vorba si care sunt faptele care confirma ceea ce afirmati. Cu nume, cu liste de lucrari stiintifice care sa releve ca aveti dreptate in ceea ce spuneti!

      Una este sa exprimati o opinie, alta este sa colportati „adevaruri” nejustificate prin nimic! Nu sunteti in direct la Antena 3 sau RomaniaTV ca sa puteti face afirmatii fara acoperire!

  6. Nu ştiu când, dar codul penal a fost schimbat, astfel că până în 1989, furtul de la stat – din avutul obştesc – era pedepsit mai aspru decât cel din avutul privat.
    Nu ştiu dacă toţi cei care solicitau să fie scutiţi de anumite condiţii pentru a obţine titluri academice sau profesionale, le posedau pe cele obligatorii. Nu ma refer la Brucan şi la alţii despre care se ştie că nu aveau studii, dar nu am aflat dovezi că şi alţii din solicitanţi le aveau, de exemplu Niculescu-Mizil, dacă a avut studii economice.
    Mai târziu, pe la 1965 cam mulţi din eşaloanele superioare de partid şi din securitate şi-au făcut studii, de preferinţă economice la A. S. E., la fără frecvenţă sau la drept. Profitând de grupele acestea, acolo s-a reuşit acordarea de diplome unor persoane care nu au frecventat niciodată facultatea, dar pentru că printre ele erau şi persoane cu funcţii, profesorii implicaţi nu au fost condamnaţi ci trimişi în alte locuri. In presa a apărut un scurt comunicat. Pe la 1985 am întâlnit un astfel de profesor la Guban, cu funcţia de sef de compartiment, i se spunea domnu doctor, ceea ce era în economie. Aventurile unor prim-secretari ca studenţi mi le-a povestit, inclusiv cel cu Dăscălescu pe atunci prim-secretar la Galaţi, ale altui prim-secretar din secuime, care solicita notă mare fără să răspundă la niciun bilet.

    • Vă mulțumesc pentru comentariu. Subiectul este interesat, însă nu am găsit nici un document suplimentar.
      Am avut ocazia să discut cu cineva din eșalonul secund despre economia din anii 60, dar am primit informații doar despre o pereche de pantofi pe care o femeie in Polonia dorea să îi obțină din România. Trei ore pierdute de mine, deși mă așteptam să aflu mai multe informații despre colaborarea în CAER.

  7. Cele relatate mi-au lasat un gust amar: cum e posibil ca situatia Romaniei de astazi se fie la fel de lipsita de sperante ca si pe vremea lui Gheorghiu-Dej?

    Macar comunistii recunosteau ca manipulau educatia, astazi nici macar nu mai constientizam ca mintim.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Ultima sa apariţie editorială: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Ușurel cu autostrada americană pe scări

Săptămâna trecută, presa românească formală și informală ne-a umplut de “Breaking News” despre un Proiect de infrastructură uriaș: Americanii vor construi o cale ferată și...

Cu tancul în lanul imposturii educaționale

Nu am vorbit despre partea educațională a cazului Baranga până nu mi-am luat cele mai bune informații pe care cineva, cu excepția...

Lumea se schimba : let’s be smart

Un post de televiziune mi-a cerut părerea in legătura cu intenția autorităților de a conecta toata populația României la conductele de gaz...

Pelerinaje și epidemii

Haridwar, localitate aflată în nordul Indiei, pe malul Gangelui, este centrul celui mai mare eveniment religios din această...

Laurențiu Baranga, un Günter Guillaume de Dâmbovița

Să fim onești și să admitem că dl. Laurențiu Baranga nu este nici primul, nici ultimul individ care își construiește o miraculoasă...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.