vineri, februarie 23, 2024

Adamica lume a proștilor sub clar de lună

Într-un volum colectiv coordonat de profesorul Liviu Malița (cf. Să nu privești înapoi. Comunism, dramaturgie, societate, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2022) un număr consistent de contributori au fost solicitați să spună ce piese și ce autori din perioada comunistă cred că ar mai trece ceea ce eu numeam cândva teste de rezistență. Adică cât și ce din ceea ce s-a scris până în decembrie 1989 ar mai putea interesa publicul de astăzi.

Dincolo de unele confuzii evidente, de necunoaștere, de atitudini de frondă sau  de erori de gust, toate detectabile de la o poștă, s-au putut trage totuși câteva concluzii. Printre care și aceea că ar putea fi salvate fără (mari) probleme scrieri de Dumitru Solomon, Iosif Naghiu, Marin Sorescu, poate chiar și de D.R.Popescu. Și, firește, de Teodor Mazilu.

În studiul introductiv al cărții, Liviu Malița face vorbire despre experiența cu totul aparte, după părerea mea extrem de lăudabilă, a regizorului Victor Ioan Frunză, care și-a făcut, la un moment dat, un program estetic de revizitare a marilor succese de odinioară. Spectacole cu texte precum Identități de la Teatrul Maria Filotti din Brăila, care a valorificat o parte din Parabolele dramatice ale lui Dumitru Solomon, Fata Morgana a aceluiași dramaturg (Teatrul Dramaturgilor Români), Șeful Sectorului Suflete  de Alexandru Mirodan (Teatrul de Comedie) sau Mobilă și durere de Teodor Mazilu (Centrul Cultural pentru UNESCO) mi se par și mie realizări de referință.

Mă bucur să consemnez acum notabilul spectacol cu Proștii sub clar de lună montat de Felix Alexa la Teatrul Alexandru Davila din Pitești. Un spectacol bun, percutant (da, recunosc, e mult prea uzitat cuvântul!) cu multe reflexe nicidecum forțate în actualitatea noastră imediată. Spectacol ce are semnificativa însușire că, în pofida faptului că regizorul, în calitatea lui de autor al versiunii scenice, a tăiat textul poate nițeluș prea drastic, rămâne esențialmente unul mazilian. Mai concret. Felix Alexa surprinde în spectacolul său de la Pitești faptul că Teodor Mazilu a practicat un realism de o cu totul factură decât cea obișnuită. În cele mai bune piese ale sale, Mazilu nu redă pur și simplu și terre à terre o epocă. Escrocii săi, fie ei sentimentali, fie somnoroși, fie ei sub clar de lună, cu toții amorali prin definiție, formează un univers în sine. Ei se inter-condiționează, se hrănesc unii pe alții, trăiesc printr-o aventură a limbajului, au plăcerea de a se auto-defini, vorbesc cu evidentă voluptate despre sine. Practic, își adoră, își exaltă hibele. Pe care nu le consideră hibe, ci din contră. O fac recurgând adesea la limbajul de lemn al epocii pe care pur și simplu îl sărbătoresc. Au și obsesia, și plăcerea unor sintagme sau fraze precum câmpul muncii, controlul financiar, sunt cinic, n-am caracter, dispețuiește-mă și lasă-mă dracului în pace!, nu sunt nici salariată, nici fericită, mă frământ și vă răspund. Tocmai acest specific face să fie o o eroare surprinderea lor pe scenă în cheie realistă. Personajele din piesele lui Mazilu trebuie observate, prezentate de parcă ar fi exemplare scoase dintr-un insectar. În plus. Specificul personajelor maziliene nu rezidă în diferența dintre aparență și esență. Cel mai adesea la Mazilu esența și aparența coabitează.

E ceea ce înțelege de minune Felix Alexa, e ceea se sugerează perfect în spectacolul de la Pitești decorul Mariei Miu. Peste tot vegetație,  de fapt, o grădină adamică (luxe, calme et volupté, ce mai? Toate subminate de iminența venirii controlului financiar) o grădină a plăcerilor, indiferent de cât de amorali ar fi cei și cele pe care le vedem pe scenă.

În spectacolul regizat de Felix Alexa, personajele se comportă, cum bine observa cu ani în urmă Doina Modola,’’ ca niște roboți dereglați încercând zadarnic să învețe alfabetul pierdut‘’.  Excelentă, de pildă,  scena în care, Camelia (Ramona Olteanu) și Ortansa (Ada Dumitru) încearcă să îl învețe pe Gogu (Adrian Titieni) să fie ceea ce nu este și, până la urmă, se dovedește ceea ce nu vrea să fie. Un om cinstit. Excelent, de asemenea, finalul. Însă până acolo mai trebuie observată evoluția de-a dreptul exemplară a lui Gogu Preda în Emilian (cred chiar că pentru Gogu Preda preda distribuirea în spectacolul cu Proștii sub clar de lună înseamnă șansa de a se revela ca un foarte bun, ca un rarissim actor mazilian) ca și eforturile lui Adrian Titieni de a nu cădea în imitarea felului în care a făcut rolul la vremea premierei absolute (Teatrul Bulandra, stagiunea 1962/1963, regia: Lucian Pintilie) marele Octavian Cotescu. Foarte adesea citarea intonațiilor acestuia era detectabilă chiar și în jocul unor interpreți care, în primul rând din motive de vârstă,ca și pentru faptul că premiera absolută s-a jucat extrem de puțin, un rol aparte în scoaterea ei de pe afiș revenindu-i cumplitului articol publicat de Dinu Săraru în Scânteia tineretului) nu au avut cum să îl vadă în respectivul rol pe Cotescu. Numai că vocea, intonațiile marelui artist înseamnă nu un mit, ci un tezaur al teatrului românesc. Cresc realmente sub ochii noștri, ai spectatorilor, dobândesc consistență rolurile Clementina (bine jucată de Ramona Olteanu) și Ortansa, în care, în ciuda unui început mai timid, am apreciat-o pe Ada Dumitru. Trec rampa Mirela Popescu și Cătălin Mirea (părinții Ortansei), își face bine datoria Adrian Duță (Un chelner).

Bună ilustrația muzicală aleasă de același Felix Alexa. Tema muzicală din Superman  servește drept cortină muzicală, Dansul săbiilor de Haciaturian și fragmente din  beethoveniană Simfonie a destinului completează ori comentează percutanța scenelor.    

Teatrul Alexandru Davila din Pitești

PROȘTII SUB CLAR DE LUNĂ de Teodor Mazilu

Regia: Felix Alexa

Versiunea scenică, lighting design, ilustrația muzicală: Felix Alexa

Cu: Adrian Titieni (Gogu), Ramona Olteanu (Clementina), Ada Dumitru (Ortansa), Gogu Preda (Emilian), Mirela Popescu (Mama Ortansei), Cătălin Mirea (Tatăl Ortansei), Adrian Duță (Un chelener)

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Nu am vazut spectacolul analizat, dar profit de ocazie ca sa-mi exprim uimirea că piesele lui Teodor Mazilu
    au putut fi jucate sub ochii caraghiosilor de dinainte , care pur si simplu erau desfințați de fiecare frază și fiecare cuvant ale dramaturgului. Nu-i vorbă, au mai fost autori care contrau sistemul, dar la Mazilu ”răutatea” e prezenta chiar în fiecare vorba, iar umorul & talentul dialogurilor nu le lăsa victimelor nici o gură de oxigen. Sigur ca piesele lui sunt pe deplin valabile , dar miracolul e că ele au existat public pe vremea călușului.

    • Mihai, voi răspunde uimirii tale cu tonul impersonal care caracteriza epoca „pe vremea călușului”: dacă SE dorea, SE putea…

      • Asa crezi mata ? DA ! Se putea … muri intr-o puscarie comunista, intr-un “Gulag romanesc” cum era CANALUL ! sau intr-o “an beta” la Securitate -si asta DOAR pentru un singur cuvant ! Doar ASA se putea ! Am uitat ? Sau ne facem “a uita” ?

  2. Ca părere, din literatura din perioada comunistă Istoria va reține foarte puțin spre deloc. Din dramaturgie poate va rămâne ceva, de genul farsei, căci și comunismul a fost o farsă…dar tragică…

  3. Ma provocati.
    In dramaturgie raman Dimineata pierduta a Gabrielei Adamesteanu si punerile in scena ale Catalinei Buzoianu, Cerul instelat cu Iordache si Valeria Seciu , Sorescu…
    …Maestrul si Margareta s-a jucat la Sala Palatului. Cadrele de partid erau paralizate de consternare. Mii de spectatori umpleau templul congreselor PCR pentru a aplauda un autor sovietic care scrisese dumnezeieste de bine o piesa de teatru despre iadul totalitarismului stalinist si Mantuirea prin adevar si iubire.
    Ramane filmografia lui Daneliuc – Glissando, Iacobul cu Dorel Visan…
    Cat despre literatura, sunt atat de multe scrieri remarcabile, multe uitate.
    „Jurnalul unui jurnalist fara jurnal”- Ion D.Sarbu
    „Cartea de la Metopolis „- Stefan Banulescu
    „Cafeneaua subiectelor”- Ovidiu Genaru
    Galeria cu vita salbatica- Constantin Toiu
    „Morometii” – Marin Preda
    „Ingereasa cu palarie verde”-Adina Cheneres
    „Glorie” – Eugen Uricaru
    Mai ma bantuie fro 10, 15 titluri dar este miezul noptii .
    Sa nu uit. Cronicile lui Radu Cosasu, ale lui Zigu Ornea , ale lui Suchianu, proza scurta a lui Fanus Neagu, critica doamnei Zoe Dumitrescu Busulenga. Si in cronica plastica am avut critici exceptionali. Numerele revistei „Secolul 20″ erau retinute in avans la ” punctul de presa” in complicitate cu vanzatorii, astazi fiind exemplare de colectie.

    • Câteva observații. Dimineață pierdută e un roman, adaptat pentru scenă de Cătălina Buzoianu. S-a jucat la Teatrul Mic. În Sărindar.Ca și Maestrul și Margareta. Tot o adaptare. Cerul înstelat deasupra noastră e o piesă a Ecaterinei Oproiu. Bună regia Cătălinei Buzoianu, bune interpretările Valeriei Seciu și Ștefan Iordache. Doar că piesa mai conținea și o critică a Occidentului.

  4. Teatrul a fost, cred, in per comunista unul dintre locurile care s-au bucurat de cea mai mare libertate de exprimare. Se rosteau adesea replici savuroase, aluzive, care faceau deliciul publicului. Nu era mare lucru, dar ne confirma ceea ce stiam, ca traiam in doua lumi paralele. La piesa „Mobila si durere”, la Cluj, s-au fluturat cartelele de alimente pe scena, la piesa „Comedia de moda veche ” cu Mihai Fotino si Carmen Stanescu de la TNB (jucata tot la Cluj), una dintre replici a fost „Asta-i hal de medic sovietic?”, la „A cincea lebada” s-a dat replica „Proletari din urbea noastra, asezati-va!”, replica pe care apoi o foloseam in camin cu colegii (astea sunt insemnari din jurnalul meu de student din 1983, il am inca). La fel, piesa „Timp in doi” de D R Popescu fusese anuntata ca interzisa sub 16 ani, fapt rar pe vremea aceea. Cu un an inainte aparuse „Podul de Gheata” si devenise cartea mea de capatai prin ce gasisesm in ea. Stiam de piesa „Maestul si Margreta”, se vorbise la Europa Libera de prezentarea ei la Bucuresti, dar eu fiind student la Cluj n-am avut ocazia sa o vad. Pentru teatrul din anii aceia doar timpul va reusi sa decanteze ce a fost bun sau memorabil. Merci pentru cronica.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Pagini

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Poarta de acces aleasă pentru a pătrunde în lumea mănăstirilor o reprezintă ceea ce denumim generic „economia monastică”. Autorul vizitează astfel cu precădere mănăstirile românești care s-au remarcat prin produsele lor medicinale, alimentare, cosmetice, textile... Cumpara cartea de aici

Carti noi

În ciuda repetatelor avertismente venite de la Casa Albă, invazia Ucrainei de către Rusia a șocat întreaga comunitate internațională. De ce a declanșat Putin războiul – și de ce s-a derulat acesta în modalități neimaginabile până acum? Ucrainenii au reușit să țină piept unei forte militare superioare, Occidentul s-a unit, în vreme ce Rusia a devenit tot mai izolată în lume.
Cartea de față relatează istoria exhaustivă a acestui conflict – originile, evoluția și consecințele deja evidente – sau posibile în viitor – ale acestuia. Cumpara volumul de aici

 

Carti

După ce cucerește cea de-a Doua Romă, inima Imperiului Bizantin, în 1453, Mahomed II își adaugă titlul de cezar: otomanii se consideră de-acum descendenții Romei. În imperiul lor, toleranța religioasă era o realitate cu mult înainte ca Occidentul să fi învățat această lecție. Amanunte aici

 
„Chiar dacă războiul va mai dura, soarta lui este decisă. E greu de imaginat vreun scenariu plauzibil în care Rusia iese învingătoare. Sunt tot mai multe semne că sfârşitul regimului Putin se apropie. Am putea asista însă la un proces îndelungat, cu convulsii majore, care să modifice radical evoluţiile istorice în spaţiul eurasiatic. În centrul acestor evoluţii, rămâne Rusia, o ţară uriaşă, cu un regim hibrid, între autoritarism electoral şi dictatură autentică. În ultimele luni, în Rusia a avut loc o pierdere uriaşă de capital uman. 
Cumpara cartea

 

 

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro