Alt+0216. Spionajul românesc în SUA, 1989

La 12 aprilie 1989 , gral.-lt. Epifanie A. [1], temutul inspector-șef al CIE (Centrul Informații Externe – indicativ UM 0544), semna nervos Raportul 0094268 (Strict Secret).  Documentul era rezultatul controlului de fond la una dintre cele mai importante unități ale spionajului românesc – Sectorul 1 din Secția a II-a (UM 0201) a CIE. Verificarea urmărise să evalueze  activitatea secretă a acestui departament, iar sentimentul trăit de general era departe de o luminoasă epifanie. Situația care se contura era de-a dreptul sumbră,  tocmai în perioada în care tectonica Istoriei rearanja dramatic plăcile geopolitice. România regimului Ceaușescu atinsese nadirul în relațiile cu Statele Unite, iar statul român bâjbâia fără să poată anticipa ritmul și direcția vremurilor …

ORGANIZAREA SPIONAJULUI ROMÂNESC ÎN SUA

            Raportul 0094268/12.04.1989[2] poate fi găsit (spre necazul unora) în arhiva CNSAS și ne deschide, prin fumul greu, de mit și secret, o fereastră spre mecanismul de funcționare a spionajului ceaușist. Astfel, Secția a II-a răspundea de spionajul pe întreaga Emisferă Vestică, America de Nord și cea de Sud. Sectorul 1, din componența ei, avea drept zonă de responsabilitate SUA și Canada. Postul de șef de sector era vacant. Cu câțiva ani înainte (1985- 1987), poziția fusese ocupată de maiorul Liviu Turcu, un intelectual fin, cu un doctorat în filozofie. În ianuarie 1989 însă, pe când se afla la Viena, acesta cere azil politic în SUA, unde se stabilește.

            În Sectorul 1, de spionajul anti-american se ocupau 25 de ofițeri – 13 în Centrală ( la sediul din București), 2 la instituțiile de acoperire ( MAE – Ministerul Afacerilor Externe, respectiv MCECEI – Ministerul Comerțului Exterior și al Cooperării Economice Internaționale)[3] și 10 „la post”, adică integrați, sub acoperire, în reprezentanțele diplomatice ale României (6 la Secția economică din New York, 3 la Misiunea Permanentă a României la ONU, 1 la Ambasada României de la Washington)[4]. Pe lângă ofițeri, mai erau angrenați în activitățile „specifice” 3 colaboratori cu plată[5] și 1 referent[6] (aflat la post).

            În Centrală, ofițerii erau organizați în două „colective”: primul, condus de cpt. Magheru George (nume real Macri Victor[7]) , coordona activitatea ofițerilor de la Washington și de la Misiunea permanentă a României la ONU/New York, și se ocupa de spionajul politic, politico-militar și de „problematica de apărare”. Al doilea (șef lt.col. Tudoreanu Ion – nume real Tudor Ion) îi coordona pe ofițerii de la Secția economică/New York și era axat pe spionaj economic, promovare economică, AVS (Acțiuni Valutare Speciale) și TS (spionaj tehnico-științific).

            Pe lângă UM 0201, „unitatea de spațiu”, ai cărei ofițeri operau sub acoperire diplomatică, mai exista o unitate responsabilă de aceeași zonă geografică: UM 0102, Sectorul special. În sarcina lui stăteau recrutarea și dirijarea cadrelor „S”[8]. Mai cunoscuți ca ilegali sau fantome, aceștia erau un tip aparte de ofițeri de informații. Pregătiți în case conspirative, nu în școli/centre specializate, ca ceilalți ofițeri, ilegalii erau infiltrați în țările-țintă unde, sub identitate reală sau falsă, ar fi trebuit, la comanda Centralei, să spioneze, să influențeze, să saboteze sau să ucidă[9]. În cadrul UM 0102 exista o grupă (câțiva ofițeri) care conduceau activitatea „fantomelor” din SUA.

 Figura 1 Schema organizării spionajului românesc în SUA, 1989 (Sursa: autorul)

TEORIA. CUM AR FI TREBUIT SĂ FIE…

            Rolul principal al spionului (ofițerul operativ) este să culeagă informații secrete. Țintele lui sunt oameni (surse umane), deținători de secrete. Totalitatea surselor umane alături de elementele de sprijin (gazde case de întâlniri, deținători de adrese poștale, etc) constituie o rețea informativă (sau agentură). În „munca de informații externe” (spionaj), rețeaua informativă avea anumite particularități, care o diferențiau de cea folosită de Securitatea internă. Elementele componente cele mai importante ale unei agenturi, după metodologia CIE, erau: „relațiile operative”[10], „informatorii”[11] (agenții), „persoanele de influență”[12] și „persoanele luate în studiu organizat”[13].

            Ofițerii de informații primeau de la Centru listele cu nevoile de informații (organizate pe tematici  politice, politico-militare, economice,  tehnico-științifice, etc). În funcție de „lista de cumpărături”, spionii se orientau spre obiectivele (instituțiile) unde puteau fi găsite răspunsuri (informațiile secrete). În cazul în care aveau surse în obiectiv, le “exploatau”. În caz contrar, încercau să recruteze „elemente” noi. 

            O altă categorie de misiuni era influențarea deciziei politice, politico-militare sau politico-economice (în guvernele sau parlamentele țărilor-țintă), economice (în interiorul unor companii-țintă) sau a opiniei publice (de asemenea din țările-țintă), prin așa-numitele „acțiuni de dezinformare și influență”[14]. 

            Spionii români mai aveau și alte atribuții, în domeniul comercial: unele absconse – operațiuni AVS[15] , altele benigne – de promovare economică.

… ȘI CUM A FOST

            Asta ar fi teoria. Să urmărim acum punerea în practică, la sfârșitul anilor 80, în SUA, așa cum e reflectată în raportul menționat.

            1) Pe linie politică, spionajul românesc trebuia să „penetreze” 6 obiective:

                        – Casa Albă și departamentele federale (codificat CENACLUL), Congresul SUA (codificat CABANA) și partidele politice americane (codificat GEORGIA) – în nici unul din aceste obiective nu existau surse. Existau doar 3 elemente în studiu, într-o fază incipientă.

                        – Departamentul de Stat (în special biroul responsabil de România), Corpul diplomatic din SUA și Ambasada SUA în București (toate constituiau obiectivul codificat DIRECTORATUL) – nu exista rețea informativă

                        – redacțiile principalelor ziare, reviste și agenții de presă americane (codificat SARMIS). Pentru „publicarea sub control a unor articole” puteau fi folosite 3 surse de influență, cu posibilități periferice, alături de  „angrenarea unor oameni de afaceri (2 – n.a.) sau a unor evrei (tot 2 – n.a.)”. „Rezultatele colectivului SUA e mult sub necesități” preciza raportul, reușita majoră în domeniu limitîndu-se la editarea, în 1988, a unei „lucrări consacrate activității și operei Comandantului Suprem”.

                        – „principalele organizații evreiești din SUA”(codificat SINAGOGA) – în document se constata că spionarea acestora depășește „sfera de interese ale țării noastre […] , deoarece nu toate grupările acestora prezintă utilitate […] pentru România”. Agentura pe această problemă era formată din „16 surse de influență și 12 elemente în studiu”. Dar rețeaua aceasta „nu era folosită pentru lucrarea obiectivului“. De ce? Pentru că „majoritatea sunt oameni de afaceri” iar „disponibilitatea acestora de a ne sprijini, s-a dovedit, de regulă, în dependență doar de propriile lor interese personale și de grup”.

            2) În domeniul politico-militar, țintele principale erau CIA și Departamentul Apărării (împreună constituiau obiectivul denumit codificat CLANUL). Nici aici „unitatea nu dispune de rețea, de elemente în studiu sau de relații operative”. Așadar, zero surse secrete.„Informațiile sunt slabe sub aspectul conținutului și se bazează, aproape exclusiv, pe date publice, dar nici acestea nu sunt urmărite și exploatate cu consecvență”, mai scrie în raportul CIE.

            Atașată problematicii politico-militare era acțiunea de  „lucrare a trădătorilor din rândul fostelor cadre și surse ale organelor de securitate”. Erau deschise 6 dosare, “în mod practic, nelucrate”. În dosarul Pacepa (codificat CÂRTIȚA), poate cel mai dureros, „nu s-a reușit stabilirea domiciliului și nici date (sic!) despre editarea și difuzarea cărții ostile cunoscute (Red Horizons, apărută în 1987 – n.a.)” .

            3) Pe linie economică

                        – Departamentul Comerțului, Oficiul reprezentantului pentru negocieri comerciale și Camera de Comerț erau țintele din cadrul dosarului denumit codificat DOMUL. Nici una dintre instituțiile menționate nu era „penetrată informativ, neexistând rețea, elemente în studiu și nici, cel puțin, relații operative cu posibilități directe”. În consecință, „cunoașterea și anticiparea tendinței de evoluție a situației … a fost extrem de redusă și s-a bazat exclusiv pe datele obținute cu prilejul audiențelor la 2 persoane din Departamentul Comerțului”, presupuse surse CIA de intoxicare/dezinformare.

                        – mai existau 15 activități denumite pretențios „acțiuni de influență”, de fapt acțiuni de promovare comercială, fără rezultate notabile.

            Raportul consemnează:  „aparent, potențialul informativ pe profil este numeros: 1 informator cetățean străin, 29 surse de influență (dintre care 13 evrei) și 23 elemente în studiu (11 evrei).“  În realitate, calitatea surselor era precară, „dar creează o impresie falsă asupra activității desfășurate de ofițeri (din țară și din exterior) și a volumului lor de muncă“. Membrii rețelei informative erau „în exclusivitate oameni de afaceri, în general cu poziție medie, aflați în relații comerciale cu întreprinderi românești”, fără posibilități informative și motivați doar de interesele comerciale cu România.

            În concluzie, în domeniul economic, activitatea de spionaj era evaluată ca „necorespunzătoare”. Vinovați se făceau ofițerii de informații din exterior, mai ales cei 6 aflați sub acoperire la Secția economică  din New York. Aceștia erau acuzați că „dovedesc, în mod nepermis, o atitudine de indiferență față de executarea sarcinilor din ordinele de misiune, pe fondul unei atmosfere de automulțumire și a lipsei de inițiativă”.

            4) linia AVS

            În urma acțiunilor s-au realizat venituri în valoare de 1.125.000 de dolari (1987) și 900.000 de dolari (1988), fără a se menționa profitul.

            5) linia TS, adică spionajul tehnologic – țintele erau firme și institute de cercetare americane (cuprinse în dosarul codificat GALAXIA), deținătoare de secrete tehnologice din domeniile de interes pentru București: electronică, chimie, construcții de mașini, metalurgie etc. Controlul a evidențiat că „s-a acționat mai mult în sectoare cu accesibilitate relativ ușoară, edificator în acest sens fiind faptul că din cele 21 de tematici rezolvate total în 1987 și 1988, un număr de 10 au fost cataloage de modă”. S-a  mai constatat că “rezultatele slabe […](erau) urmarea firească a numărului mic și a calității reduse a elementelor de rețea, pe profil”: 3 informatori cetățeni străini (unul nefolosit de peste 6 ani) și 2 surse de influență.

            6) linia organizații internaționale

            – la Centrul ONU de la New York (codificat TRIBUNA) – cei 3 ofițeri care lucrau sub acoperire la Misiunea permanentă a României de pe lângă ONU aveau „o contribuție slabă”. Potențialul rețelei informative era „relativ satisfăcător ca număr, în realitate însă […] insuficient”: 1 informator străin (cu care se reluase de curând legătura după 8 ani de pauză), 8 surse de influență (cu „posibilități limitate”) și 12 elemente în studiu (din care 6 necontactate de peste 4 ani). Nici în acest dosar, eforturile spionilor noștri „nu asigurau cunoașterea situației operative”.

            – organismele financiare internaționale cu sediul în SUA (dosar codificat BANCNOTA) , adică FMI – Fondul Monetar Internațional și BIRD – Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare, erau esențiale pentru interesele de atunci ale României. Spionajul românesc nu avea surse secrete de informații (nici rețea, nici relații operative). În raport situația e descrisă astfel „Obiectivul BANCNOTA, practic nu este lucrat”.

            7) “Contribuția la problematica de apărare”. Contribuție, pentru că „sediul problemei” se afla la Secția a IV-a (UM 0225) din CIE. „Problematica de apărare” era un eufemism care se referea, în principal, la „lucrarea” emigrației[16] Dacă ar fi să identificăm nucleul poliției politice ceaușiste, nu ar trebui să lipsească 2 structuri: Direcția I în Securitatea Internă (responsabilă de supravegherea societății românești din interiorul țării) și Secția a IV-a din CIE (pentru societatea– dacă se putea numi astfel – românească de pe alte meleaguri, pentru Emigrație). Principala acțiune a acestor unități a fost să „dezmembreze” societatea, să o atomizeze, ca mai apoi pasta rezultată să fie ușor de modelat într-o formă utilă celor interesați. 

            . Ca orice regim autoritar, România comunistă încerca să supravegheze, dar mai ales să operaționalizeze diaspora. Pe scurt, se urmărea organizarea și susținerea „emigrației loiale”, dezmembrarea „emigrației ostile” și, eventual, atragerea la colaborare a emigrației indecise. Raportul preciza că, la acea dată,în SUA„s-au stabilit circa 800.000 de persoane originare din România, dintre care 550.000 români, 100.000 germani, 60.000 evrei, 50.000 unguri, 20.000 greci etc.”

            Dacă spionarea  instituțiilor SUA era un business pentru profesioniști adevărați, deținătorii de secrete fiind apărați de un halou contrainformativ, emigrația ar fi trebuit să intre în categoria soft-targets. Fără să beneficieze de o protecție specializată, emigranții români, mai vechi sau mai noi, individual sau organizați în diverse asociații, erau mult mai vulnerabili la acțiunile Securității. În realitate însă, raportul constată „slabul control informativ-operativ”, „situația necorespunzătoare existentă” la care se adaugă „slaba organizare a muncii și adaptarea greoaie la evoluția situației operative”. Se mai menționa că, deși toți ofițerii din exterior aveau sarcini în această problemă, aceștia „le-au tratat cu indiferență”.  Potențialul informativ era, și el, „insuficient numeric și slab cantitativ”. Calificativele „slab”, „foarte redus”, „inexistent”, în cel mai bun caz, „modest”, se regăsesc la toate capitolele supravegherii emigrației: „naționaliști- iredentiști maghiari”, legionari, culte- secte, etc. Până și activitatea „pe linia promovării adevărului istoric (era), de asemenea, slabă”.

            Pe linia ETERUL (posturile de radio “Europa Liberă” și „Vocea Americii”) activitatea era, cum altfel, „slabă în problemă”. Nici aici nu se dispunea de “rețea cu posibilități pe profil”.

            La evaluarea globală se evidenția și „calitatea redactării (care) lasă mult de dorit”, rapoartele fiind “întocmite neprofesional, confuz”. Calitatea scăzută a informațiilor culese de spionii noștri  era compensată însă de „excesiv de multe materiale fără valoare”: „aspecte minore, perferice”; “date generale […] raportate simultan și la factorii oficiali de resort din țară” (adică obținute pe cale diplomatică, oficială) „și chiar date publice, extrase din presă sau declarații oficiale” (dar prezentate ca informații secrete).

            Copleșit de rezultatele slabe ale activității analizate și de „atmosfera de automulțumire” descoperită în unitate, generalul Epifanie A. propunea 8 măsuri pentru remedierea situației, între care  una radicală: „retragerea de la post în mod eșalonat înainte de termen” pentru 5 din cei 10 ofițeri din unitatea de relaxare intensivă, dizlocată în SUA. Ultima măsură propusă prevedea ca „în luna martie 1990, UM 0517 să efectueze control-sondaj” în unitate. Dar Istoria a luat un alt drum decât cel anticipat de CIE.

LINIA „S” (Specială)

            Raportul consultat nu tratează activitatea ilegalilor („fantomelor”). Sectorul special (UM 0102)  se coordona cu Secția a II-a (UM 0201), unitatea de spațiu, dar lucra independent de aceasta, și se afla în subordinea directă a șefului CIE. . În arhive trebuie să existe rapoarte asemănătoare cu cel studiat, care să ne ofere o imagine asupra activității acestei structuri. Până la apariția acestora în domeniul public, să ne amintim că există un episod care explică, parțial, situația ilegalilor Securității din SUA. Povestioara, al cărei autor este Ioan Talpeș, fost șef al SIE (1992- 1997), de un grotesc înduioșător, ne poate oferi o aromă a funcționării celei mai secrete dintre structurile secrete.

            Astfel, la începutul anilor 90 ai secolului trecut, elita conducătoare a României mizase pe cartea sovietică și pierduse – URSS intrase în disoluție. Prin evitarea reformelor și după reprimarea mișcărilor civice, în special după Mineriade, statul român avea închisă și poarta Occidentului. Constrânsă de presiunea socio-economică internă și de dorința de a-și păstra puterea, nomenclatura momentului era nevoită să încălzească sufletul Vestului, congelat de abuzurile democraturii postceaușiste. În martie 1993[17], Președintele Ion Iliescu se afla în SUA, pentru a lua parte la inaugurarea Muzeului Holocaustului. S-a folosit acest prilej pentru a fi primit de preşedintele SUA, Bill Clinton, şi de alte oficialităţi americane. Din delegație făcea parte și dl Talpeș, care e invitat la o întrevedere cu Directorul FBI. Directorul SIE ne povestește cum acesta, în stil american, „direct, şi fără alte discuţii, mi-a spus că pentru a trece la negocieri şi stabilirea de relaţii de colaborare, trebuia să predăm listele cu ofiţerii acoperiţi de pe teritoriul SUA”. Acest ultimatum îl determină pe dl. Talpeș să replice cu o armă paralizantă:  „i-am spus interlocutorului că, pentru mine personal, o astfel de variantă era imposibilă, cu atât mai mult cu cât sunt de formaţie istoric.” Strategia românească se izbește însă de pragmatismul american:  „Bine domnule, eşti istoric, dar acum eşti ce eşti. Nu poţi să refuzi să iei o decizie de mare importanţă pentru ţara dumitale doar pentru că eşti istoric”. Directorul SIE mizează mai departe pe tehnica «pisicului plouat», iar întrevederea FBI- SIE se încheie cu stabilirea termenului de un an pentru livrarea de către români a listei cu ilegalii aflați în SUA.   Reproducem, în continuare, actul final al dramoletei:

            Şi acum îmi amintesc insomniile care mă bântuiau la gândul că aveam mari dificultăţi în rezolvarea obligaţiilor materiale faţă de „fantomele” ce urmau să fie repatriate.
La încheierea termenului stabilit adică un an – , în pofida repetatelor apeluri adresate conform regulamentelor în vigoare, am trăit condiţia unui comandant părăsit de trupe. Cu o singură excepţie, şi aceea utilizată de viitorii noştri aliaţi ca momeală în vederea consemnării comportamentului nostru, ceilalţi adică „fantomele” noastre – se aflau cu toţii în stare de dezertare, refuzând executarea ordinelor date în conformitate cu obligaţiile pe care le-am asumat de bună voie şi nesiliţi de nimeni.
În astfel de condiţii după ce am prezentat situaţia preşedintelui, am plecat la Washington cu lista incriminată. Este de prisos să mai spun că m-am aflat într-o ipostază pe cât de penibilă, pe atât de confortabilă.
Aveam cea mai concretă şi directă dovadă că „fantomele” noastre se aflau de mult timp sub control direct american.

             Întregul joc făcut până la acea dată şi din nefericire, nu a încetat nici din acel moment a creat dificultăţi uriaşe demersurilor româneşti vizând scoaterea ţării din izolarea dezastruoasă în care se afla. Pot spune, fără teama de a greşi, că dezertorii noştri au contribuit la discreditarea noului curs pe care se angajase ţara şi sistemele sale de protecţie, negociindu-şi astfel propriile şanse. Ar fi incorect să-i condamnăm prea mult pentru soluţiile de dezertare adoptate, uitând întregul spectacol al atacării şi devoalării arhivelor.

            Dacă domnul Măgureanu şi alţi parteneri întru credinţă şi moralitate trăiesc încă îndoieli asupra celor spuse aici de mine, prezentate în mod repetat şi cu alte ocazii, Serviciul de Informaţii Externe posedă materialele probatorii, iar domnul Ion Iliescu poate să confirme cele declarate. Sunt sigur.

             Ar fi de prisos să mai insist asupra faptului că atunci când am vrut să prezint lista cu ofiţerii care refuzaseră să execute ordinul „Centralei”, partea americană nu a mai dorit să o primească. Refuzul a fost însoţit de declaraţia: „Nu. Nu avem nevoie. Suntem siguri că aveţi toate motivele pentru a vă respecta obligaţiile asumate.„[18]

No comment…

CONCLUZII

            În imaginarul mitic al unei părți din societatea noastră, ofițerii de informații externe erau considerați crema Securității, aceasta fiind, la rândul ei, alături de nomenclatura de Partid și de Stat, elita României. În condițiile în care SUA (actualul partener strategic) era pe atunci cel mai mare inamic strategic (după URSS, ar spune unii) al României, ne întrebăm cum au fost selecționați ofițerii din unitatea CIE? Nu au fost aleși, cum era firesc, cei mai buni, la crème de la crème ? Au fost selecționați cei mai slabi?  Sau poate erau, doar, asemenea celorlalți colegi din CIE? Cu gândul la un răspuns, ne dorim ca personalul SIE, urmașa dispărutei CIE, să livreze, cu abnegație și profesionalism, cele mai utile secrete ale inamicului actualilor „beneficiari legali”, în scopul elaborării de către aceștia a politicilor optime. Și nu uitați, apăsând lung tasta Alt, în timp ce tastați codul 0216 pe minitastatura numerică, obțineți, dacă tasta Num Lock e activată, caracterul Ø. Așa să ne-ajute Dumnezeu!

Post-scriptum

            Acest articol n-ar fi fost posibil fără descoperirea unei cărți ucise. În fine … aproape ucisă. Este vorba despre excelenta lucrare a doamnei Florica Dobre – „O istorie a CIE (Centrul de Informaţii Externe): octombrie 1978 – decembrie 1989: structuri, cadre, obiective şi metode”, un ghid esențial pentru înțelegerea măruntaielor statului român pre- și post-1989. Poate acesta este și motivul pentru care această carte trebuia „arsă”. N-am putea crede că un atare fenomen ar putea fi posibil într-o țară democratică, într-un stat de drept. Cu atât mai puțin într-o țară în care 70% dintre cetățeni citesc mai puțin de o carte /an (link). Și totuși, forțele întunericului au insomnie.

Magia se află doar în ceea ce spun cărțile, în modul în care au cusut peticele universului într-un singur veșmânt pentru noi (Ray Bradbury, Fahrenheit 451) Foto sursa: https://afnews.ro

            Încă de la lansarea (27.06.2022) patronată de dl Adrian Năstase, cartea și autoarea au suferit atacul veninos al spionilor-pensionari români. Doamna Dobre a înfruntat curajoasă[19] – sub privirea lui Mecena, care „știa despre jihadul” pregătit – pietrele aruncate din audiență de spionii-cum -pensionem-specialis. Vizionândînregistrareavideo ( intervalul 1:47:19 – 2:23:00) ai impresia că asiști la un sacrificiu ritual. Capcana s-a închis, iar cercetătorul autentic trebuie ucis spre a servi drept exemplu celor ce-ar încerca să-i repete fapta. Adevărul istoric trebuie sfâșiat pe altarul mitului și al hiper- (sau re-)secretizării, fundamentul vechii ( poate și al noii) securocrații. Lucrarea a fost „confiscată” prin achiziționarea de către gardienii „interesului național”-personal a (aproape) întregului tiraj, iar autoarea târâtă într-un proces penal, sub acuzația de divulgare de secrete (deși toate documentele publicate fuseseră anterior declasificate chiar de SIE). Din fericire, după câteva luni de proceduri penale, Curtea de Apel București a respins ca nefondată[20] plângerea celor 13 spioni-cum-pensionum-luxuriosarum[21] . Cartea însă, merită o corectă resuscitare. Scuze! Reeditare…

   Mai puțin tineri spioni- pensionari români, în căutare de cărți pentru confiscare, 2023 (Sursa – https://ziare.com)

NOTE

[1]    Epifanie Amohnoaie (conspirativ Andrieș Emil), șef al Sectorului de îndrumare și control (UM 0517)

[2]    Florica Dobre – „O istorie a CIE (Centrul de Informaţii Externe): octombrie 1978 – decembrie 1989: structuri, cadre, obiective şi metode”, Glasul istoriei, Bucureşti, 2022 (2 volume). Volumul 2, pag. 212- 236

[3]Link lege

[4]    Existau astfel două GOE (Grupe Operative Externe) –  New York și Washington, D.C.

[5]Colaborator – cetățean român, care se afla la post în străinătate, se deplasa în exterior pe perioade mai lungi de timp sau, aflat în țară venea frecvent în contact cu persoane de interes pentru spionaj și care acceptă să colaboreze cu Securitatea în mod organizat și conspirat. Membrii de partid trebuiau să aibă aprobarea organului de partid competent. O categorie superioară informatorilor

[6]Referent – cetățean român, aflat la post în străinătate sau, în cazul în care se afla în țară, lucra în instituții din domeniul relațiilor externe. Era selecționat din rândul celor mai buni colaboratori. Lucra organizat și în secret cu Securitatea și era remunerat pentru munca prestată.

[7]Fiul generalului Emil Macri, șef al Direcției contrainformații economice din Securitate

[8]În 1982, la comanda grupei SUA/UM 0102 se afla viitorul general și șef al unității de ilegali (desființată în martie 2002) a SIE, Cornel Biriș.

[9]Un exemplu este Matei Pavel Haiducu, ilegal român care a operat în Franța, cu misiuni de spionaj tehnologic în  domeniul industriei nucleare. În 1981, primește de la gen. Pleșiță (șeful CIE) ordinul să-i asasineze pe opozanții români Paul Goma si Virgil Tănase. Refuză și defectează la francezi, producând un imens scandal politic și mediatic. Tatăl său, Ludovic Haiducu, vechi ilegalist comunist, fusese în 1956 șeful unității de contrainformații radio a Securității

[10]    Relație operativă – persoana cu acces la informații de interes, care, printr-o  abilă folosire a contextului și a conversației de către ofițer/referent/colaborator/informator, putea fi trasă de limbă fără a-și da seama (orb). Această „artă” se numea, în terminologia de specialitate a Securității, „exploatare în orb”. Relațiile operative nu erau surse recrutate.

[11]Informator – cetățean străin sau român, care lucra conștient (recrutat), organizat și conspirat cu Securitatea

[12]  Persoana sau sursa de influență – cetățean străin/român care prin profesie, funcție, loc de muncă, poziție socială sau prestigiu, putea determina factori de decizie politică, administrativă, mass-media, firme sau persoane să sprijine sau să promoveze interesele politice, economice, culturale, istorice ale României în străinătate

[13]  Persoana sau elementul luat în studiu organizat – cetățean, selecționat pe baza calităților personale și a accesului la informații clasificate, aflat în perioada premergătoare recrutării ca informator sau ca persoană de influență

[14]Aceste  acțiuni erau reglementate prin Ordinul ministrului secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului nr. D/00162 din 20.08.1985 privind organizarea activităţii organelor de securitate pe linia muncii de influenţă şi dezinformare

[15]Reglementate prin Ordinul  ministrului secretar de stat la Ministerul de Interne şi şef al Departamentului Securităţii Statului nr. 00324 din 01.10.1986

[16]Azi Rusia (link), China (link), Iran (link)

[17]  de fapt în perioada 19-24 aprilie 1993 (link)

[18]  Revista Intelligence, numărul 20, august – octombrie 2011, pag. 55- 59

[19]Susținută de intervențiile istoricilor Florian Banu, Liviu Țăranu și Alin Spânu

[20]  Hotărârea instanței: link

[21]  Unul dintre ei, Ristea Priboi