Citesc relativ frecvent și nicidecum fără plăcere jurnale și memorii. Foarte adesea scriu despre ele, conștient fiind că nu tot ceea ce conțin ele e riguros exact. Cel ce se află în condiția de martor al propriei vieți nu are cum să fie necondiționat obiectiv cu sine însuși. Știm asta de la teoreticieni precum Philippe Lejeune ori Tzvetan Todorov. Mai totdeauna o carte aparținând celor două genuri este tributară unui mai mult sau mai puțin subtil amestec de minciună romantică și adevăr romanesc. Precizez că cele două sintagme se regăsesc în titlul unei cărți celebre aparținându-i lui René Girard, în mare vogă în anii ‘60-70, carte în câteva rânduri menționată în volumul despre care mă pregătesc să dau seama în cele ce urmează. E vorba despre Meserii nerecomandate femeilor a Gabrielei Adameșteanu, op apărut în anul 2025 la editura ieșeană Polirom. Volum cu un titlu îndrăzneț ce ar putea stârni reacții de respingere, chiar de revoltă din partea feministelor agresive de astăzi. Care s-ar mai putea scandaliza și citind că autoarea lui mărturisește că, odată depășită etapa fugii de literatură, odată dând curs îndemnului scrie! a nutrit constant dorința de a fi scriitor, nu scriitoare.
E drept, în Prefață, autoarea își ia oarecare măsuri de precauție,precizând că titlul Meseriilor nerecomandate femeilor “nu este un titlu feminist, nici antifeminist. E doar ambiguu, așa cum au fost experiențele care m-au îmbogățit, m-au rănit, pe care am evitat să mi le reamintesc, așa cum evitam să citesc articolele răuvoitoare”. Iar mai departe Gabriela Adameșteanu precizează că mult așteptatul ei volum nu este nici un îndreptar de viață, nici o colecție de sfaturi pentru femei. Între paranteze fie spus faptul că sfătuitorii de profesie sunt, în general, persoane cum nu se poate mai antipatice. Cert este că foarte adesea Meserii nerecomandate femeilor se situează în continuarea recunoscută de autoare cuun alt volum, cu Anii romantici, revenind ori doar fâcând trimitere la unele momente de viață povestite acolo.
Care sunt marile teme ale cărții? Firește, feminitatea uneori provocatoare de neplăceri, de false îngăduințe, familia și, desigur, creația. Cărțile în primul rând. Ale altora, majoritatea citite în anii studenției, reconvocate acum, cărți despre care Gabriela Adameșteanu emite peste ani observații foarte adesea provocatoare, dovedind că un anume apetit pentru comentarea literaturii despre care ni se furnizează câteva detalii interesante nu a fost chiar un capriciu ori o eșuată încercare de găsire a unui drum în anii tinereții. După cel abandonat al specializării în domeniul Filologiei romanice. Și, desigur, despre propriile scrieri. Înțelese sau socotite a fi fost neînțelese suficient de critica literară pe care în câteva rânduri o acuză că, în graba ei, ar fi sărit la lectură unele pasaje. Nu este iertat în primul rând Nicolae Manolescu, mai ales pentru ceea ce a scris despre Dimineața pierdută, dar nici pentru secretele legate de dispariția/neapariția jurnalelor Danei Dumitriu. Și cu toate acestea, eu cred că obiectivitatea medicală, refuzul tonului duios-nostalgic al jurnalelor intime, evitarea exceselor de lirism, calități subliniate de binecunoscutul critic în cronica din România literară la romanul de debut, Dumul egal al fiecărei zile, caracterizează și Meserii nerecomandate femeilor.
Tema familiei e preponderentă în partea întâi și în partea a treia a cărții. În tonuri și în moduri diferite. De altfel, volumul este dedicat Părinților mei. Dacă în prima parte, mama și tata apar îndeosebi grație amintirilor scriitoarei, tatăl, remarcabil profesor de istorie mai întâi la Târgu Ocna și apoi la Pitești, nutrind dorința ca fiica și fiul lui să se ridice la înălțimea unor membri mult mai celebri ai familiei (Ion, Dinu și Cornel Adameșteanu, frați celebri, cu cariere situate în zona excelenței), ocupând un loc de vază, în partea a treia părinții ne sunt prezentați mai curând din perspectiva Securității. Care a l-a urmărit pe Mircea Adameșteanu, tatăl scriitoarei, până la sfârșitul prematur. În principal, din cauza unor vremelnice simpatii legionare, dar parcă, mai ales, pentru păcatul socotit de moarte de a avea rude în străinătate. Vajnicilor reprezentanți ai brațului înarmat al comunismului și al PCR fiindu-le uneori greu să rețină numele cumva neobișnuit Adameșteanu ca și să știe că arheologul Dinu Adameșteanu nu a fost nicidecum un transfug. A plecat din țară în anii interbelici cu o bursă. Gabriela Adameșteanu a petrecut ore nesfârșite la CNSAS, cercetând dosarul de urmărire al tatălui. Nu e omisă nici cea de-a doua familie, aceea de după căsătorie, repede eșuată. Prezentată dintr-o perspectivă deloc resentimentară.
Cea mai consistentă și pentru mine cea mai interesantă parte a cărții e cea de mijloc. Intitulată Am vrut să fiu scriitor, nu scriitoare.Al cărei titlu reia o afirmație făcută într-un interviu acordat Taniei Radu. În respectiva parte, Gabriela Adameșteanu ne facilitează accesul în laboratorul ei de creație, ne dă detalii despre prețul plătit pentru scrierea unor romane în condițiile în care în România nu se prea putea trăi din scris, ci erai obligat să ai o slujbă, ni se vorbește despre romanul de debut ca și despre ceea ce a urmat după, despre cenzura înșelată de Magdalena Popescu spre a permite apariția Dimineții pierdute, despre lupta cu cenzura în cazul magnificului spectacol al Cătălinei Buzoianu după respectiva carte, despre Provizorat sau despre Fontana di Trevi. Mărturisesc că nu știam nimic despre faptul că o a doua adaptare destinată scenei a Cătălinei Buzoianu după o carte a Gabrielei Adameșteanu a fost refuzată de doi directori de Teatru. Sunt comentate uneori polemic cronicile, este provocator resuscitată o lume literară de multă vreme dispărută, sunt evocați Marin Preda, Zaharia Stancu pentru a cărei operă Gabriela Adamșteanu cere, curajos, o nouă lectură, ori Daniel Turcea. Extrem de interesante evocarea Sburătorului lui E.Lovinescu ca și a întâlnirilor și diferențelor de opinie cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca. Este foarte adesea pomenit apreciativ Stelian Tănase, ș.a.m.d. Așa cum în prima parte ni se vorbea despre Petru Dimitriu, Henriette Yvonne Stahl, George Ivașcu și mulți, mulți alții. În continuarea, completarea Anilor romantici, ne sunt furnizate detalii despre implicarea scriitoarei în politică de după 1989, despre cei zece ani sacrificați pentru gazetărie și pentru revista 22.
De fapt, întreaga carte înseamnă pentru Gabriela Adameșteanu un prilej și de rememorare a unor episoade din propria existență, dar, în principal, de evocare critică a unor lumi. Lumea comunistă și cea post-revoluționară. Cu bunele și relele lor. De aici și valoarea documentară a volumului.
Gabriela Adameșteanu- MESERII NERECOMANDATE FEMEILOR; Editura Polirom, Iași, 2025
