miercuri, iunie 19, 2024

Ana Blandiana. Jurnal de interdicție

Într-o și necesară, și consistentă prefață, inteligent intitulată Cuvânt înainte- Cuvânt după, Ana Blandiana istorisește cu lux de amănunte povestea celei mai recente cărți a domniei-sale. Scrisă în urmă cu mai bine de 30 de ani, în intervalul de timp strict delimitat de datele 31 august 1988-12 decembrie 1989. Carte care, la data la care conținutul ei era așternut pe hârtie, nu putea spera că va vedea vreodată lumina tiparului.

Mai-mult-ca- trecutul (Editura Humanitas, București, 2023) nu e nici un nou roman, nici un inedit volum de poezie. La ora la care cele cuprinse acum între copertele unui volum masiv (mai bine de 530 de pagini) erau așternute pe hârtie, Ana Blandiana era un scriitor pus la index. Îi fusese furat pînă și dreptul de a îndrăzni să se gândească la o eventuală publicare. Pentru simplul și tragicul motiv (un tragic devenit banal în România totalitară) că însemnările domniei-sale, însemnări aproape zilnice, se constituiau atunci în ceea ce aș numi un jurnal de interdicție. Interdicție personală. Interdicție națională. Interdicția de a gândi liber.

Mai concret. În seara zilei de 31 august 1988, Ana Blandiana avea să afle că rubrica sa din România literară (rubrică ce avea deja un anume istoric) a fost interzisă. Scriitoarei i se luase, de fapt,  dreptul de semnătură (interzicerea de la România literară fiind doar un dureros vârf al icebergului) fiindcă cineva din înaltele sfere, din cele mai înalte sfere ale cenzurii politice socotise că Blandiana iar sărise calul. Comisese o adevărată crimă de lezmajestate în volumul Întâmplări de pe strada mea, volum în care, sub aparent inofensiva mască a motanului Arpagic, ar fi fost caricaturizat însuși Cel mai iubit fiu al poporului. Același care, deși indirect, va deveni, într-un fel sau altul, personajul principal al cărții de astăzi. Un personaj prin raportare la care toate celelalte, oricât de apropiate, de la Romulus Rusan, soțul scriitoarei, Geta, sora și principala confidentă, mama, doamna Otilia Coman,  la cei situați la polul opus, precum, să zicem, Gheorghe Rădulescu, D. R. Popescu, Ion Horea sau tovarășa Sonea (descrierea cu lux de amănunte a întâlnirii cu aceasta mi se pare a fi unul dintre punctele forte ale cărții căci e simptomatică pentru mai toată viața intelectuală, pentru absurdul din România ultimilor ani ai dictaturii) nu sunt decât deținătorii unor roluri secundare. Deoarece, ne place sau nu, din martie 1965 și până în decembrie 1989, Ceaușescu, ca produs exponențial al comunismului de tip sovietic, comunism  de la a cărui esență, dincolo de disidențele lui afișate,  Dictatorul nu s-a abătut nici măcar cu o iotă, ne-a dominat și siluit mai tuturor existențele.

Cum Ceaușescu era peste tot, iar prezența lui devenise încă și mai cruntă în ultimul deceniu comunist (totul se raporta, odată cu trecerea timpului, tot mai apăsat la ce face și la ce gândește El sau la ceea ce mai dorește Savanta), această omniprezență se simte ca atare și în jurnalul Anei Blandiana.

El apărea la televizor dând indicații prețioase referitoare la buna aprovizionare a populației cu de toate. Și asta în pofida lipsurilor evidente și de toate felurile, concretizate în cozile la mâncare,  la benzină sau la butelii, în goana în vederea aprovizionării cu pâine ori în aceea a procurării obiectelor de lenjerie intimă, în absența hârtiei de scris, a cernelii sau a minei de pix. El se întrupa în jocul dublu al lui D. R. Popescu sau Gheorghe Rădulescu, în mașina neagră, postată zilnic în fața imobilului în care locuia familia Rusan, în microfoanele Securității, în teama unui Iosif Sava sau Radu Enescu, în disidența dramatică a lui Mircea Dinescu ori în cea tragică a Doinei Cornea, în revolta cu semne de întrebare a lui Dan Deșliu sau în cea lui Aurel Dragoș Munteanu. Și, desigur, în interdicția dreptului la publicare. De la care au pornit notațiile din caiete ce au ajuns să însemne fie un proces verbal al unor ani definitiv pierduți, ani răpiți creației (jurnalul e traversat de obsesia necesității de a scrie) fie un substitut de autentică creație literară, fie un portret al epocii. Așa cum s-a impus, s-a conturat el din felurite puncte de observație. În principal, din Bucureștiul supus demolării, privațiunilor și schilodirilor de toate felurile sau Comana, devenită loc de imperfect refugiu. Dar și din Oradea, oraș al regăsirilor periodice a mamei și, firește a copilăriei și adolescenței,  poate chiar și al speranței (altă secvență antologică e aceea a întâlnirii cu fostele colege, întâlnire prilejuită de împlinirea a 30 de ani de la absolvirea liceului), ca și orașul în care apărea revista Familia, singura în care a mai publicat, fără indicarea numelui, poeta, și aceasta datorită lui Dumitru Chirilă, și din Cluj. Orașul studenției și al prieteniilor statornice. În principal, aceea cu Ion Pop.

Notațiile acestea regăsite, salvate de condiția de pagini uitate, pagini cenzurate, pagini  exilate (interesant că diarista evită numirea directă a Europei Libere, preferând formula Radio), sunt acum scoase la iveală. După ce au fost recitite, trente ans apres, cu mărturisită uimire de Ana Blandiana însăși. Trecerea timpului nu le-a diminuat impactul. Din contră. Conținutul lor pare încă și mai apăsător astăzi. Irealitatea aceasta din realul descris cu lux de amănunte de Ana Blandiana refuză sau ar trebui să respingă apriori uitarea. Suspendă definitiv dreptul la amnezie. Indubitabil, timpurile erau ireale. Absurdul lor inimaginabil. Căci cum și-ar putea oare imagina cineva de astăzi, cineva a cărui existență a început după decembrie 1989, că în 1988 unuia dintre cei mai cunoscuți scriitori români i se interzicea dreptul de a-și publica noile producții, însă la cele mai vechi se puteau încă face referiri? Și nu oriunde. Ci chiar în România literară.Cum ar putea oare o minte normală de astăzi  să înțeleagă că a fost pus în mișcare un întreg sistem care lansa pe piață zvonuri menite să justifice absența unei semnături? Că se spunea la ordin ori ca Blandiana a rămas în străinătate, ori că e grav bolnavă, ori că nu mai e mintal validă?  

Sigur, așa cum însăși autoarea a admis într-un amplu interviu publicat recent de Hotnews, pentru generațiile tinere Mai-mult- ca- trecutul ar putea părea o carte de trăsneală totală.  Numai că de trăsneală totală  nu a fost, nu este cartea, ci așa au fost timpurile în care ea a fost scrisă. Publicând-o acum, neurmând modelul lui Adrian Marino care a lăsat dispoziții testamentare clare referitoare la momentul în care va ieși la public Viața unui om singur, Ana Blandiana și-a asumat riscuri considerabile. Cum o bună parte a celor ale căror nume se regăsesc în carte, cu menționarea disidențelor lor adevărate, a eroismelor de lung parcurs ori numai de moment, dacă nu cumva chiar doar conjuncturale și mai curând verbale sau în (poate) cam prea mare grabă cenzurate, cu dezvăluirea lipsei de solidaritate a breslei, a fricii de întâlniri socotite a fi nepotrivite din cauza unor aproximate neplăceri și încondeieri  politico-securistice viitoare,  cu revelarea egolatriei care nu pălea defel în fața suferinței semenilor, a discursului menținut obsedat la persoana întâi chiar dacă în propoziție și în context era vorba despre altul, reacțiile adverse nu sunt deloc excluse. Reacții de respingere, de negare violentă. De ignorare. Ori constituite în justificări tardive. De aceea îmi mărturisesc încă de acum curiozitatea legată de numărul  recenziilor sau al cronicilor de care va avea parte cartea.

Admit. Nu e deloc comod, nu e nicidecum confortabil să fii pus față în față cu compromisurile de odinioară. Nu e nici pe departe simplu să îți admiți lașitățile. E vorba despre un sentiment încercat în timp real de însăși Ana Blandiana. Sentiment recunoscut ca atare. Autoarea însăși făcându-și consecvent procese de conștiință legate de incapacitatea de a refuza invitațiile și prezența în apropiere a unui Gogu Rădulescu. Ana Blandiana recunoaște  omniprezența suspiciunii avute în raport cu alții  însă tare mă tem că în gramatica existenței cotidiene impuse de regim, cultivarea suspiciunii, a fricii, a prudenței în raport cu celălalt funcționa drept regulă de viață. Oricum ar fi, aplecarea spre introspecție, autoanalizele, detalierea resorturilor relației cu mama ori cu sora, în opinia mea, înseamnă un atu al cărții.  

Mai-mult- ca-trecutul  nu este un jurnal ca orișicare. E, cred, cartea anului 2023. Sau una dintre ele.

Ana Blandiana- MAI-MULT-CA-TRECUTUL;  Jurnal; 31 august 1988- 12 decembrie 1989       

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Personal, am citit citeva lucruri despre ce se spune despre Ana Blandiana, iar activitatea ei de dupa revolutie o apreciez absolut pozitiv, insa (tot e un „insa”) am un dubiu cu anul publicarii cartii ei „Poezii” la „Minerva” in colectia „Biblioteca pentru toti” – Wikipedia zice 1988 (doar anul), insa librariile online spun 1989.

    Autor: Ana Blandiana
    Titlu: Poezii
    Editura: Minerva
    Colectia: Biblioteca pentru toti (nr. 1324)
    An aparitie: 1989
    Nr pagini: 234
    Format: 13 x 17 cm
    Coperti: brosate
    Carte in limba: romana
    Stare: buna
    ISBN: 973-21-0100-8

    Publicata cind era interzisa?

    • In Mai-mult-ca-trecutul găsiti explicatia Anei Blandiana. Nu mai avea voie să publice texte noi. Textele vechi erau republicate spre a se salva impresia de falsă normalitate.

  2. Mereu am spus: trebuie sa ne păstrăm acel „simt” prin care sa recunoaștem semnele apropierii unui regim de tip comunist, însă chiar dacă noi încă îl mai avem, generațiile care vin după noi nu mai pot face asta. Dimpotrivă, tinerii pot fi astăzi foarte ușor influențați și atrași de lideri autoritari și carismatici, care promit ca le rezolva toate problemele și vor crea societăți „perfecte” în care vor trai. Asa a început totul, iar astăzi, noi ăștia mai „batrani” avem datoria morala de a transmite istoria epocii comuniste mai departe pentru a nu fi uitata și pentru a ne aminti mereu de sacrificiile celor care au trăit acele vremuri.

  3. Imi aminstesc de anii 88 si 89…sinistri ani. Nu doresc nimanui sa mai traiasca asa ceva ….pe scurt toata tara asta era o puscarie mizera. Eram tanar pe atunci si am simtit ca lipsa de libertate si de perspectiva,mizeria,cozile,frigul, intunericul ma pot duce intr-o depresie profunda. Am rezistat ,dar in decembrie 1989 am fost in primele randuri ale revolutitei …aveam 34 de ani eram asistent universitar, ,cercetator,cu teza de doctorat aproape gata…si colegii m-au rugat sa nu ma bag , ca o sa fiu impuscat, ca o sa fiu scos din institut ,din universitate, arestat…M-am dus,n-am fost impuscat,arestat..Am refuzat titlul de erou,luptator in revolutie. Mi-am facut datoria fata de tara,pe care frica si lasitatea o paralizase de prea mult timp .Pe scurt,inteleg bine timpurile si lasitatile de care vorbesta Ana Blandiana in cartea ei…Multi au uitat,caci uitam in special ceea ce nu ne convine….ca am fost lasi ,aplaudaci, ipocricti etc.

  4. A sosit astazi. O minunatie! Un scris fermecator, liric, lucid, care atinge/misca cititorul cu puterea paradoxala formidabila care rezulta din gingasie+ vulnerabilitate + corectitudine+ adevar+ luciditate. De acum incolo, pt mine va fi *scriitoarea* si poeta Ana Blandiana, nu numai poeta.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro