„Sentința Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care au fost achitați torționarii lui Gheorghe Ursu are toate șansele să rămână un act simbolic nu doar al felului în care se face dreptate in România, ci și al perspectivei justiției asupra propriei ei istorii din comunism. (…) Ca om care am scris de nenumărate ori pe aceste teme și care mi-am dat ultimele trei decenii de viață realizării Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței, mă simt umilită personal de această decizie și simt sentința Înaltei Curți – si sunt convinsă că, asemenea mie, simt nu numai colegii mei de la Sighet și de la București – ca pe o incredibilă insultă și ca pe o revoltătoare sfidare a societății civile, o sfidare care pune sub semnul întrebării, încă o dată, atât de tulburea definiție a României ca stat de drept.”[1]
Ana Blandiana, Președinte al Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței
1.Episod pilot, în loc de prefață: Concluziile raportului final al Comisiei prezidențiale pentru analiza dictaturii comuniste din România
Ne revoltă, din când în când, o hotărâre luată de un complet judecătoresc în deplin dispreț față de opinia publică, ori atitudinea unor procurori care pretind ca în cazul lor legile sau normele legale să fie aplicate selectiv[2], situațiile strigătoare la cer de amestec al politicului în justiție (vezi „Ordonanța 13”[3]) sau, în fine, deciziile sfidătoare pe care le ia Curtea Constituțională, ducându-ne cu gândul la vremuri ce ar fi trebuit să fie revolute.
Recentul caz al achitării definitive de către un complet de trei judecători ai Înaltei Curți de Casație și Justiție (care survine unei alte achitări, pronunțată de un complet al Curții de Apel București, ce a fost atacată cu recurs) a unor foști lucrători ai securității statului comunist, într-un dosar în care erau acuzați că s-ar fi aflat la originea torturării și, în fond, a uciderii în detenție a dizidentului anticomunist Gheorghe Ursu, a adus din nou oprobiul public și ne face să ne întrebăm: de fapt, în ce țară trăim?
Trăim într-o țară tânără, care în cei 145 de ani de independență recunoscută internațional, după Conferința de pace de la Berlin, a traversat doi ani de ocupație străină în Marele Război, doi ani de dictatură carlistă, patru ani de dictatură militară a lui Ion Antonescu și apoi 44 de ani de dictatură comunistă, cu variantele sale dictate de ocupația sovietică și apoi de schimbarea cursului către național-comunism (care s-a inspirat mult din dictatura antonesciană), cu 17 – 18 ani de dictatură dinastică a lui Nicolae Ceaușescu.
Ce interesează, însă, este ce am moștenit după Revoluția din 1989 – o mișcare revoluționară confiscată de personaje din planurile secunde ale fostului partid comunist și securității statului comunist –, care nu a putut fi dusă până la capăt; de mare folos aici ne este raportul „Comisiei Tismăneanu”, pe numele său oficial „Raportul Final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România”[4].
Horia Roman-Patapievici făcea observația – în eseul său „Revoluția de Centru” – că: (i) spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, mișcarea dizidentă românească nu a jucat niciun rol în declanșarea evenimentelor și nici în gestionarea deznodământului lor; (ii) Revoluția Română a depins, în declanșarea ei, de modificarea situației geopolitice; ea nu a fost rezultatul unor negocieri între societate și partid, ca în Polonia și Ungaria, ci a unei înfruntări sângeroase de stradă, în care o revoltă populară spontană și haotică a fost reprimată cu mitralierele și blindatele; (iii) revolta populară a constituit pretextul declanșării unei acțiuni de preluare a puterii de către o grupare marginală din interiorul partidului comunist; această grupare nu a făcut niciodată dizidență deschisă, ci a fost marginalizată de cuplul Ceaușescu din motive dinastice.[5]
Preluând conducerea statului prin Ion Iliescu, neocomunismul și-a asigurat menținerea la putere și a administrat foarte profitabil pentru oamenii săi – chiar și în perioada guvernării CDR și a mandatului prezidențial al lui Emil Constantinescu; în fond, așa cum își amintea Radu Vasile, Emil Constantinescu fusese secretar de partid al unei „organizații de bază” din Universitate[6] -, care fie s-au îmbogățit, fie au ocupat funcții cheie în guvernare și alte instituții ale statului, tranziția către integrarea României în Occident.
În perioada de tranziție a fost construit, cu răbdare și insistență, un narativ al unei așa-zise securități formată din patrioți, după anul 1964, prin epurarea elementelor alogene plantate anterior de ocupantul sovietic – aceste istorii se găsesc în cărțile publicate și apoi prezentate public de foști ofițeri de securitate ca Iulian Vlad, Aurel Rogojan sau Filip Teodorescu (probabil nu întâmplător, ultimii doi au fost foarte implicați în procesul celor doi torționari ai lui Gheorghe Ursu, achitați de completul ÎCCJ). Iată cum expune chestiunea Raportul „Comisiei Tismăneanu”, la pagina 286:
În urma sarcinilor primite la Plenara Comitetului Central al Partidului Comunist Român, Consiliul Securității Statului a trecut în 1967-1968 la analizarea abuzurilor și ilegalităților „în activitatea unor cadre din aparatul de Securitate”, urmărind între altele „modul în care s-a instituit și aplicat măsura internării administrative în locuri anume destinate”. Sintezele care au rezultat incriminează încălcări ale legii, dar afirmă legitimitatea acestor măsuri, ceea ce dovedește că, în fond, caracterul de poliție politică al Securității nu se diminuase, ci era mai bine camuflat sub masca „legalității socialiste”. Abuzurile și crimele produse sub acoperirea „măsurilor administrative” erau considerate „justificate în principiu”: „este cunoscut că între anii 1950-1958 [perioadă analizată de Comisia Consiliului Securității Statului – n.n.] elementele dușmănoase din țară și din exterior își intensificaseră activitatea ostilă împotriva regimului democrat-popular, creau greutăți în construcția socialismului, calomniau și defăimau politica partidului, ajungând până la săvârșirea de acte de teroare, sabotaj și diversiune. În aceste condiții, se impunea ca organele de partid și de stat să inițieze măsuri energice pentru a preveni și zădărnici orice încercare de a atenta la cuceririle revoluționare ale clasei muncitoare. Socotim deci justificată de principiu luarea unor măsuri de a împiedica elementele reacționare să întreprindă acțiuni dușmănoase, inclusiv internarea în colonii de muncă obligatorie, dar numai împotriva acelor care, în mod real, prezentau pericol pentru securitatea statului”.
Modul în care au fost concepute reglementările privind măsurile administrative au fost criticate, întrucât „prin conținutul lor larg și generic, fără stabilirea unor criterii de delimitare precisă a acelor persoane care prin manifestările lor constituiau un pericol real pentru securitatea statului de cele care își manifestau unele nemulțumiri personale și care nu periclitau ordinea socială și de stat au avut consecințe negative în justa aplicare a dispozițiunilor din actele normative respective”.
Ideea unei cezuri între comunismul internaționalist pro-sovietic ante-1964 și cel de inspirație națională post 1964, apărat de noua „securitate a patrioților”, se află la originea altor narative cu care suntem obișnuiți astăzi, expuse la unele televiziuni ori pe rețelele sociale de câțiva politicieni care preamăresc o Românie din vremea dictatorului Ceaușescu ce se dezvolta independent, avea o economie puternică și era vizibilă pe plan internațional, negociind între marile puteri.
Ei bine, Raportul „Comisiei Tismăneanu” constată că, de fapt, securitatea a fost una și aceeași tot timpul, folosind aceleași metode și mijloace și în același scop, ba mai mult, după anii șaptezeci ai secolului trecut și-a întărit controlul asupra societății, pentru că dictatorul Ceaușescu se temea să nu fie răsturnat de la putere (v. pagina 395):
Categoriile de surse, normele interne și metodele de lucru în rețeaua informativă a Securității descriu o instituție care în patru decenii de existență a funcționat cu un singur scop: controlul total asupra populației, pentru garantarea stabilității regimului comunist[7]. Motivele recrutării civililor ca informatori coincid cu motivele urmăririi altor civili, indiferent de vârstă, profesie, origine socială sau orientare politică. Aria de cuprindere a rețelei informative a avansat odată cu extinderea categoriilor de urmăriți: de la reprezentanții ori susținătorii vechiului regim și familiile lor la categoria „persoane fără antecedente” – cu toții au făcut obiectul unei supravegheri continue. Altfel spus, informatorii au fost recrutați pentru a urmări pe toată lumea, de la persoanele incompatibile cu regimul comunist prin trecutul lor, la persoane cu totul inofensive, suspecte tocmai prin neutralitatea lor. Prezența în rețea a surselor din cele mai diverse medii – de la deținuți politici la elevi, de la oameni de cultură la foști ilegaliști sau membri de partid – dovedește că întreaga populație era vizată, fără excepție. Extinderea rețelei informative la nivelul populației de vârstă școlară sau al pensionarilor „fără antecedente” atestă și o schimbare de perspectivă în evoluția Securității, ca instituție: dacă în primii ani de funcționare scopul dirijării informatorilor o constituiau „elementele dușmănoase”, urmărite pentru a fi reprimate, cu timpul, țintă au ajuns toți cetățenii, urmăriți pentru a fi împiedicați să reacționeze critic la adresa regimului și pentru a deveni complet obedienți. Rețeaua informativă s-a extins pe măsură ce Securitatea a trecut de la etapa violent-represivă la cea obsesiv-preventivă.
În fine, revenind la subiect, observ că regimul Iliescu nu s-a grăbit să schimbe ordinea lucrurilor după Revoluția din decembrie 1989, din simplul motiv că prin continuitate instituțională preeminența la putere îi era asigurată. Sistemul juridic, justiția în sine etc. au fost atunci și s-au menținut și după 2007 rezistente la schimbare, pentru că domnia legii și o justiție cu adevărat independentă nu erau compatibile cu ambițiile așa-zișilor „patrioți” moșteniți din sau inspirați de ceaușism. Cum constata și Raportul „Comisiei Tismăneanu”, la pagina 406:
Realitatea legislației comuniste este cea a unei legislații care, dincolo de oscilarea între formulări pompoase și reglementări ale terorii, a fost cea a unui stat fără sistem juridic, în sensul propriu al cuvântului. Un sistem – juridic sau de orice fel – se manifestă prin relații ferme între elementele ce-l compun. Un sistem juridic presupune norme juridice care să acopere toate domeniile vieții sociale, o ierarhie a acestora, cunoașterea și acceptarea lor de către destinatari și un sistem judiciar care să asigure aplicarea lor. Statul român postbelic nu a beneficiat de nici una dintre acestea. Normele juridice scăpau de sub reglementare multe domenii care erau reglate de către puterea administrativă – exemplul cel mai evident fiind cel al dreptului de proprietate, în condițiile în care prevederile constituționale în materie (…) numai norme juridice nu pot fi socotite. De asemenea, nenumărate acte ale guvernului intrau în contradicție vădită cu Constituția, tratatele internaționale la care statul era parte – România a ratificat cu conștiinciozitate toate tratatele internaționale privind drepturile omului – ori legile, inversând ierarhia logică a normelor, legislația terorii a fost în mare parte secretă – din păcate, mai este și astăzi – iar sistemul judiciar era lipsit de orice urmă de independență. În aceste condiții, legislația României comuniste nu poate purta numele de sistem juridic, ci mai degrabă de haos juridic.
Consecințele acestor situații sunt vizibile încă și astăzi. Haosul legislativ, dificultățile sistemului judiciar și neîncrederea în legi și în aplicarea lor sunt rezultatul cel mai profund produs. Un sistem juridic poate fi anulat în câteva luni – așa cum s-a întâmplat imediat după preluarea puterii de către Partid – dar nu poate fi recreat printr-un proces invers tot în câteva luni. Ajunge să spunem că în 1994 încă mai exista, chiar în cadrul Ministerului de Justiție, legislație secretă cu privire la drepturile și obligațiile persoanelor deținute – „legislație nepublicată” este exprimarea corectă politic – sau să amintim faptul că o bună parte a problemelor integrării au avut legătură de independența justiției pentru a proba cele afirmate mai sus.
2.Episodul I: Curtea Constituțională a ridicat mingea la fileu și Înalta Curte a lovit-o, dar ea s-a întors în teren de la CJUE
În eseul „Anii dinaintea revoluției: dictatura”, Ovidiu Pecican scrie[8]: „De peste Ocean, din Chicago, Mircea Eliade atrăgea (…) atenția asupra altui aspect simptomatic: <Într-un stat dictatorial condus de Numărul Unu, Doi, Trei etc. – există deja o ‘societate invizibilă’ și invulnerabilă>. Era vorba despre casta ofițerilor de decizie de la vârful serviciilor secrete române, împreună cu aliații lor din armată și cu activiștii politici ai Partidului Comunist. Tocmai această rețea <invizibilă> urma să-i vină de hac, peste puțini ani, cuplului dictatorial, punând mâna pe putere.”
Această castă i-a prins, judecat formal – un simulacru de proces, care și-a pus amprenta greu de șters și asupra justiției post-revoluționare – și executat prin împușcare pe Elena și Nicolae Ceaușescu, după care: (i) Ion Iliescu a preluat puterea în stat, în numele „castei revoluționare” și a înființat FSN; (ii) Ioan Mircea Pașcu a negociat, în numele noii puteri de la București, „tratatul de prietenie cu Uniunea Sovietică”, dând Moscovei asigurări că s-a încheiat perioada de frondă a comuniștilor români; (iii) a înăbușit mișcarea amplă de protest din Piața Universității, a frânt și înspăimântat societatea prin raidurile mineriadelor.
Toate aceste acțiuni au fost, în fapt, o declarație – iterată de câte ori a fost cazul de membrii castei, fapt ce nu poate să ne scape, dacă privim atent realitatea – de revendicare a preeminenței la putere: „Noi v-am scăpat de dictator, nouă ni se cuvine puterea, atât politică, cât și economică!” Pentru cei sceptici, este suficient să citească de exemplu blogul lui Ion Cristoiu, care scrie despre Revoluție[9]:
Ieșirea în stradă la București n-a dus la răsturnarea lui Nicolae Ceaușescu. Mult legendarizata pornire spre Centru a muncitorilor (de ce muncitori, nu cumva, pentru că aceștia trebuiau să fie actorii principali din piesa regizată de Moscova?) ar fi fost un fâs dacă Securitatea lui Iulian Vlad mai întâi și Armata lui Victor Stănculescu mai apoi ar fi păstrat intact inelul invocat de Nicolae Ceaușescu la Proces.
Pentru accesul la putere, controlul justiției este esențial. „Casta” gândise și cântărise atent situația, inclusiv variantele de acțiune în materie pentru a satisface formal criteriile de integrare în Occident – NATO și Uniunea Europeană. Totul până la momentul în care Traian Băsescu a preluat funcția de președinte al României și a „trădat”: termen către care au trimis Adrian Năstase și ai lui, conștienți că Băsescu este tot un om al castei – poate ofițer de securitate acoperit, informator cu siguranță[10] – care a încălcat „obligația de loialitate” și a permis justiției să-și facă treaba în materie de corupție împotriva altor membri „meritorii”.
În aceste condiții, reduta restauraționistă pe care „casta” a păstrat-o sub control cu dificultate, dar și cu cerbicie, a fost (încă este) Curtea Constituțională a României și, pe cât posibil, au încercat același lucru și cu Înalta Curte de Casație și Justiție, principalul izvor de jurisprudență în România. Dar cel mai important este, la o adică, „jocul” care se poate face atunci când controlezi atât CCR cât și ÎCCJ, în plus ai la dispoziție și majoritatea în Parlament. Să luăm un exemplu, nu tocmai la întâmplare:
CCR emite Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, publicată la 25 iunie 2018, prin care admite o excepție de neconstituționalitate privind o dispoziție din art.155, alin.(1) din Codul Penal, privind întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură; CCR a arătat, printre altele, că dispoziția menționată era lipsită de previzibilitate și contrară principiului legalității incriminării, întrucât sintagma „oricărui act de procedură” avea în vedere și acte care nu erau comunicate suspectului sau inculpatului, nepermițându‑i astfel acestuia să ia cunoștință de începerea unui nou termen de prescripție a răspunderii sale penale.
Parlamentul nu a intervenit ca urmare a Deciziei nr. 297/2018 a CCR, pentru a revizui dispoziția, declarată neconstituțională, a articolului 155 alineatul (1) din Codul penal.
Apoi, CCR, prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, publicată la 9 iunie 2022, a admis o nouă excepție de neconstituționalitate privind articolul 155 alineatul (1) din Codul Penal. În această decizie, CCR a clarificat că Decizia nr. 297/2018 avea natura juridică a unei decizii de neconstituționalitate simple; subliniind lipsa unei intervenții a legiuitorului ulterior acestei Decizii nr. 297/2018, precum și faptul că efectul combinat al acestei din urmă decizii și al acestei lipse de intervenție determinase o nouă situație lipsită de claritate și de previzibilitate în ceea ce privește normele aplicabile întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale, situație ce a determinat apariția unei practici judiciare neunitare, CCR a precizat că, între data publicării Deciziei nr. 297/2018 și intrarea în vigoare a unui act normativ care să stabilească norma aplicabilă, fondul activ al legislației nu conținea vreun caz care să permită întreruperea cursului prescripției răspunderii penale.
CCR a mai arătat că rațiunea care a stat la baza pronunțării Deciziei nr. 297/2018 nu a fost înlăturarea termenelor de prescripție a răspunderii penale sau înlăturarea instituției întreruperii cursului acestor termene, ci alinierea dispozițiilor articolului 155 alineatul (1) din Codul penal la exigențele constituționale.
Cam atât despre rolul CCR în această istorie. Sub presiunea MCV și pentru că Parlamentul tot nu s-a sinchisit, Guvernul a adoptat OUG nr. 71/2022, intrată în vigoare la aceeași dată, prin care articolul 155 alineatul (1) din Codul penal a fost modificat în sensul că cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură care trebuie comunicat suspectului sau inculpatului. De aici începe rolul ÎCCJ.
Prin Decizia nr. 67/2022, publicată la 28 noiembrie 2022, ÎCCJ a precizat că, în dreptul român, normele referitoare la întreruperea cursului termenului de prescripție a răspunderii penale sunt norme de drept penal material și că, în consecință, sunt supuse principiului activității legii penale, fără a aduce atingere principiului aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior), astfel cum este garantat, printre altele, la articolul 15 alineatul (2) din Constituția României.
În consecință, ÎCCJ a statuat că o hotărâre definitivă de condamnare poate, în principiu, să facă obiectul unei contestații în anulare întemeiate pe efectele Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale ca lege penală mai favorabilă (lex mitior). O asemenea posibilitate ar fi însă exclusă atunci când instanța de apel a examinat deja problema prescripției răspunderii penale în cursul procesului care a condus la această hotărâre definitivă de condamnare.
Cea a urmat? A urmat „Marea Prescripție”: 5.500 de decizii de stingere a răspunderii penale, ca urmare a intervenției prescripției, pronunțate de judecătorii români începând cu 26 mai 2022[11]! Printre ei personaje unul și unul: Darius Vâlcov, Elena Udrea, Mihnea Costoiu, Nelu Iordache, Ioana Băsescu, inculpații din „dosare grele” care „Hexi Pharma” ori „Microsoft”.
Între timp, un complet de la Curtea de Apel Brașov a decis să admită solicitarea unei opinii în materie din partea Curții de Justiție a Uniunii Europene; a rezultat o hotărâre care a revizuit nu atât deciziile CCR, cât mai ales pe cele ale ÎCCJ, pentru că Înalta Curte trebuia, era obligată, să pună în balanță deciziile CCR cu cele ale Dreptului european, dar nu a făcut-o. Și, cu toată teoria pe care am făcut-o până aici, cam pricepem de ce – altminteri am fi nevoiți să credem că judecătorii ÎCCJ care au semnat Decizia 67 din 2022 sunt neprofesioniști.
Pentru a întări, dacă mai este cazul, concluziile, sunt interesante câteva reacții publice la cald, după ce decizia CJUE din 24 iulie (vezi aici textul integral) a devenit publică:
•Procurorul șef al DNA, Marius Voineag[12]: Această hotărâre clarifică modul în care procurorii din cadrul DNA se vor raporta la Deciziile nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, respectiv la Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în soluționarea cauzelor aflate în instrumentarea direcției și au legitimat consecvența instituțională în interpretarea legislației naționale și europene, stabilind în mod edificator, modul de aplicare a dispozițiilor privind prescripția răspunderii penale în cazul infracțiunilor de corupție și a celor asimilate infracțiunilor de corupție, respectiv fraude care lezează interesele financiare ale Uniunii Europene.
•Augustin Zegrean, fost președinte CCR[13]: Este inadmisibil ca CJUE să spună judecătorilor din România „nu respectați deciziile Înaltei Curți”, câtă vreme legea îi obligă să le respecte. De aceea avem dosare de 20 de ani nesoluționate și dosarul Revoluției este nesoluționat după 33 de ani, pentru că procurorul stabilește termenul de prescripție, nu legea, din păcate. Este o prescripție specială, peste care nu poate trece nici procurorul, dacă s-a trecut o dată și jumătate din pedeapsa primită de lege, atunci se prescrie, nu mai poate să facă alte prelungiri. Asta a vrut CCR să sancționeze, să nu se mai întâmple așa ceva.
3.Episodul II: Restaurație. Marota lui ‘64. Pseudopatriotism, rescrierea istoriei, smerirea prin tortură sau, după caz, în interes de castă
a. „Cazul Pârvulescu – Hodiș„, dosarul dizidentului Gheorghe Ursu
Cum ar zice onor Farfuridi, fiecare popor își are 64 al lui; pentru regimul ceaușist cezura anului 64 era importantă în contextul frondei în raport cu Moscova, ca act fondator al fuziuni marxismului cu naționalismul și abandonarea internaționalismului bolșevic. Perioada 1945 – 1964, după cum observă și istoricul Oliver Jens Schmitt, a fost cercetată cu voie de la puterea comunistă și criticată, a fost amplu cercetată și după Revoluție, în timp ce perioada 1965 – 1989 mai deloc, din tot felul de motive, multe subiective.
Cazul inginerului Gheorghe Ursu, care pe lângă ingineria în construcții era poet și scriitor, este revelator pentru ce anume a însemnat România post 1964. Era un om cu opinii, motiv pentru care încă din crudă tinerețe a fost anchetat de Siguranța regimului Antonescu și arestat, pentru manifestări ostile nazismului. Comuniștii îl vor exclude din partid în 1950, pentru abateri de la linia doctrinară.
După cutremurul din 1977, Gheorghe Ursu este revoltat că, la scurt timp, Nicolae Ceaușescu decide într-o ședință, la care a participat, să închidă șantierele de consolidare a imobilelor cu risc seismic. Inițial a fost tentat să ia cuvântul în ședință, dar s-a temut că va fi arestat pe loc. Ulterior a decis să publice o scrisoare deschisă la Radio Europa Liberă.
Scrie scrisoarea și, în 1977, încearcă că o plaseze în Franța, dar este refuzat. Revine în Franța în 1978, când se întâlnește cu Virgil Ierunca și de această dată reușește să plaseze scrisoarea. Cei doi convin ca, după lecturarea sa pe post, Ierunca să nu rostească numele lui Gheorghe Ursu, ci să o atribuie anonim „unui arhitect român”. Va fi citită pe post în ianuarie 1979.
Oricum, Gheorghe Ursu era deja urmărit de securitate, în dosarul „Călătorul”, așa că în cele din urmă, printr-un informator – o colegă de serviciu – anchetatorii află de jurnalul său, în care își expunea revolta față de regim. Se decide arestarea sa, dar nu de către securitate, ci de către miliție – poliția din regimul comunist – sub acuzația de trafic de valută.
Așa cum explică istoricul Mihai Demetriade, post ’64 securitatea prefera să acționeze indirect[14]: După ’64-’68, Securitatea a respectat mai strict comandamentele partidului, manifestând inclusiv o prudență fundamentală în afișarea, în logica acuzărilor infracțiunilor politice. Adică anchetăm, arestăm poate la fel de mulți, dar nu trebuie să se vadă asta și, mai ales, cum facem asta. Ceea ce presupunea diferite „strategii de finalizare”. Te arestăm, te anchetăm, dar nu rezolvăm noi până la capăt cazul, ci îl rezolvă fie procurorii, fie cei de la Miliție, ca în cazul nostru, Direcția proprie de Cercetări Penale, organizațiile obștești care te supun unor demascări publice, sindicatele etc. Deci Securitatea să nu mai fie vizibilă în actul pedepsitor.
Încăpută pe mâinile celor de la miliție, aflați sub presiunea ofițerilor de securitate, ancheta dizidentului Gheorghe Ursu, care ar fi trebuit să-i frângă voința, să-l umilească și să-l supună, să-l determine să-și învețe lecția, a deraiat în omor. Desigur, anchetatorii au mușamalizat omorul, însă după 1989, familia a cerut anchetarea cazului și pedepsirea vinovaților.
Și au existat condamnări. În anul 2000, o persoană care s-a aflat în detenție împreună cu dizidentul Gheorghe Ursu – Marian Clita, pe numele său -, a fost găsită vinovată și condamnată pentru uciderea acestuia. În anul 2003, foștii colonei de miliție Tudor Stănică și Mihail Creangă au fost condamnați la 20 de ani de închisoare pentru omorul lui Gheorghe Ursu. În fine, în anul 2005 fostul general SRI, Eugen Grigorescu, a fost condamnat la 3 ani de închisoare pentru implicarea sa în dispariția (distrugerea?) jurnalului lui Gheorghe Ursu.
Mai rămâneau să fie judecați cei care instigaseră în fapt la violență în timpul detenției lui Gheorghe Ursu – rele tratamente, tortură -, foștii ofițeri de securitate Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș. Iată ce declara, în noiembrie 2021, Andrei Ursu despre atmosfera din timpul procesului la Înalta Curte[15]:
O profundă dezamăgire că mai există oameni în sistem, în justiție, mulți ani au fost și procurorii din Parchetele Militare care au făcut jocul Securității la greu, că au rămas ușor influențabili sau înfricoșați de fosta Securitate. E incredibil de greu să-mi imaginez neverosimila influență pe care o mai au asupra unor oameni fără caracter, înfricoșați. (…) Noi am făcut apel după decizia din octombrie 2019 și am ajuns la Înalta Curte. Uitați, de doi ani se tergiversează, merge foarte greu.
După ce completul de la Înalta Curte i-a achitat pe Marin Pârvulescu și Vasile Hodiș, istoricul Mihai Demetriade a opinat că: Decizia ÎCCJ în cazul Ursu este un eșec sistemic. Nu doar al ÎCCJ, ci în primul rând al Parchetului Militar, pentru că acolo ar fi trebuit să aibă loc o investigație proactivă, determinată, care să coordoneze întreaga cazuistică. Nu s-a întâmplat lucrul ăsta. Majoritatea probelor pe acest caracter sistemic au venit abia în apelul de la ÎCCJ aduse de părțile civile. Peste 240 de pagini abia în această fază procesuală, deși ar fi trebuit ca toată această cazuistică potențială să mobileze cazul în instanțele anterioare.
Și încă ceva, Parchetul trebuia să coordoneze și să conducă în mod activ ancheta. Nu e suficient ca părțile civile sau cei care au susținut părțile civile, de pildă, CNSAS, să vină cu documente, pentru că doar Parchetul știe cum trebuie articulate mult mai multe cazuri ca să demonstreze caracterul sistemic al represiunii. Că în 1985 avem mai multe cazuri similare în care tratamente neomenoase, tortura, au dus nu neapărat la asasinate, dar au provocat prejudicii fizice și psihice unor oameni. Că asta nu este o acțiune întâmplătoare a ofițerilor penaliști de la Miliție sau de la Securitate, un accident, ci urmarea finală a unor politici represive care au coordonat întreaga infrastructură.
Și faci asta plecând de la mai multe cazuri pe care le urmărești, la fel cum ai urmărit cazul. Adică ai mai multe anatomii specifice, similar de puternice, care duc către această concluzie. Parchetul nu a făcut asta de la bun început. A fost ca un tren fără locomotivă.
Cu alte cuvinte, când s-a ajuns la instanță cu un dosar în care erau inculpați adevărații făptuitori, cei care au comandat tortura – prin interpuși – care a dus la moartea dizidentului Gheorghe Ursu, sistemul de justiție românesc a condus prin „efort conjugat”, la un rezultat diferit: ofițerii de securitate „instigatori” au fost achitați, pe un rechizitoriu „subțire” și o prestație lamentabilă a procurorilor, care a ușurat judecătorilor sarcina achitării; spre deosebire de ofițerii de miliție, adică „executanții”, care au fost condamnați.
Nu în cele din urmă, să mai observăm un lucru: în motivarea judecătorilor de la Înalta Curte își face loc, triumfător, narativul lui ’64 al național-comunismului ceaușist (preluat de neocomuniști) – semnătura de neconfundat a „castei”[16]:
Spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de Securitate ar avea un caracter sistematic și s-ar exercita prin controlul informativ al „întregii populații active” (și prin aceasta s-ar face dovada situației premisă cerută de textul incriminator), dat fiind numărul cetățenilor români supravegheați sau urmăriți de securitate în anii 1974-1989, nu poate fi reținută de Înalta Curte.
Așadar, Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale Securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced). Un conflict limitat la câteva persoane determinate nu poate fi considerat ca situație premisă a infracțiunii de tratamente neomenoase. Or, exact această situație premisă de intenție sistematică de exterminare din partea autorităților face diferența dintre infracțiunile contra păcii și omenirii și infracțiunile individuale cu același element material cuprinse în celelalte titluri ale Codului penal (omor, supunere la rele tratamente, tortură etc.).
b. „Cazul Piedone„
Cazul lui Cristian Popescu-Piedone, din nou primar al Sectorului 5 – apropo, un fotoliu pe care guvernele PSD, PNL și UDMR l-au protejat prin abuz în funcție, încălcând dispoziții dintr-o legislație primară –, este pilduitor pentru analiza de față, extrem de util pentru a înțelege cum funcționează justiția când ține seama de influențele dinspre „castă”.
Popescu-Piedone nu este un membru al „castei”, dar prezintă suficiente garanții pentru a putea fi „asociat” castei, dacă este util, în același timp devine „dispensabil” când nu mai este util. Popescu-Piedone a fost înainte de 1989 șef de local de alimentație publică pe litoral, deci avea „conexiuni” și „relații” cu diverși potentați comuniști, era un om cu „acces” cum se spune, recompensat cu o mică feudă productivă.
După 1989, a făcut afaceri, a devenit membru PSD, vedetă de știri TV ca președinte al Asociației Protecției Consumatorilor, bun la un moment dat să aducă voturi partidului în alegerile locale; deci, din 2008, devine primar în Sectorul 4. În mod fatidic, incendiul de la Clubul Colectiv marchează finalul mandatului său de primar la Sectorul 4, la fel cum a însemnat și finalul guvernului Victor Ponta.
Cineva, un om politic, trebuia să deconteze, să fie sacrificat pentru ca PSD să scape cu fața curată, să răspundă pentru tot acel cerc al corupției care a făcut posibil un incendiu devastator într-un local public, dar și intervenția haotică a salvatorilor, inexistența secțiilor de mari arși în spitale, într-un cuvânt 64 de morți și alte zeci de grav răniți. Cel selectat, și dispensabil, a fost Popescu-Piedone.
Popescu-Piedone nu a înțeles la început de ce trebuie să fie cercetat penal și judecat pentru că „a semnat ca primarul” autorizația de funcționare a unui local care a luat foc. Deși nu-l bănuiesc de lipsă de inteligență, remarc că Popescu-Piedone nu a putut să creadă mult timp că plătește oale sparte, că a devenit, ca în Vechiul Testament, un țap ispășitor pentru păcatele celor care l-au adus în PSD, perfect în rol de paratrăsnet al nemulțumirii populare.
Nu, Popescu-Piedone nu este stupid și cunoaște bine ce înseamnă „casta”, „sistemul”, așa că, fără să se împace cu soarta, s-a reorientat către un alt membru cert al castei, și anume Dan Voiculescu. De aici, cu noi garanții, sistemul l-a îmbrățișat din nou și a început munca de salvare a sa din „ghearele” justiției, ceea ce nu era tocmai complicat, din motivele pe care ni le descrie foarte clar avocatul Elenina Nicuț[17]:
În primul rând, să ne aducem aminte pentru ce a fost trimis în judecată – a fost trimis în judecată pentru două fapte de abuz în serviciu. Ce înseamnă abuzul în serviciu? Că un funcționar public încălcând legea – care lege trebuie să fie dispoziție legală prevăzută în lege primară, adică nu în legislație secundară. Lege primară înseamnă lege, Ordonanță simplă sau Ordonanță de Urgență. Funcționarul încălcând o astfel de dispoziție în exercitarea atribuțiilor de serviciu el provoacă anumite pagube, vătămări altor persoane.
Din tot noianul de dispoziții legale care s-au tot vehiculat și la fond și la apel, în final au rămas – în cazul lui Piedone – practic cele mai subțiri, din punctul meu de vedere. Și, mai precis, au rămas niște dispoziții din Codul Fiscal, potrivit cărora autorizația de funcționare se emite de către primar doar dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege. Aici, Curtea de Apel București a apreciat că în această sintagmă „condițiile prevăzute de lege” sunt prevăzute absolut toate condițiile care ar fi trebuit în mod normal să fie impuse solicitantului autorizării.
Eu am zis că este trasă de păr pentru că să faci apel la o dispoziție din Codul Fiscal, care reglementează raporturile fiscale, pentru a justifica o îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor de primar în materia autorizării – din start, era trasă de păr. Dacă voiau ceva cu adevărat care să stea în picioare ar fi trebuit să vină cu o încălcare a unor dispoziții primare din legile care prevedeau aceste proceduri de autorizare, dar ei nu le-au găsit.
Au fost eliminate, pe rând, din discuție toate dispozițiile, inclusiv cele care priveau legea privind protecția împotriva incendiilor și așa mai departe. Și a rămas efectiv această dispoziție din Codul Fiscal, dispoziție care dacă este o să o spunem până la capăt nu a fost pusă în discuție la nivel de urmărire penală. Ea a fost indusă abia în stadiul de judecată, la fond și la apel.
Cum spuneam, simplu. De fapt, Popescu-Piedone nici n-ar fi trebuit condamnat, dacă instanța ar fi judecat corect pe rechizitoriul și dovezile produse de procurori. Dar a fost condamnat, a stat cuminte încarcerat câteva luni, timp în care avocații s-au adresat ÎCCJ formulând o cerere de casare a sentinței în cazul său. Cu mari șanse de câștig, dacă ai în spate „casta”, pentru că, altminteri, mori cu dreptatea-n mână.
Iar completul de judecată, care, cum explică avocatul Elenina Nicuț, a luat în considerare doar temeinicia condamnării, modul în care aceasta „stătea” pe lege – În căile ordinare sunt foarte relevante și aspectele de fapt, pe când calea extraordinară se analizează exclusiv legalitatea. Cumva este mult mai matematică operațiunea judiciară –, a casat sentința.
După ce a fost eliberat, Popescu-Piedone a înțeles că nu a fost abandonat, că este din nou reprimit în preajma „celor puternici” și s-a simțit recunoscător, smerit, dar la fel de nedumerit ca în momentul în care asupra sa începuse cercetarea penală. În același timp, a avut grijă ca protectorii săi să știe că a învățat lecția trecutului și este împăcat cu soarta.
În 30 de ani de administrație să-mi zică mie orice politician din România că e fată mare. Fiecare cu păcatele lui. Eu am vrut să răspund pentru păcatele mele, nu pentru altcineva. Primul primar al țării a semnat ca și mine și nu răspunde. Pe 1 ianuarie i-am cerut grațierea.
Nu voi cere despăgubiri morale. Voi fi repus în funcție, voi duce mandatul până la capăt, mă voi gândi ce am de făcut în viitorul meu, dar a mă bate cu trecutul îmi ard prezentul. Nu am vârsta pentru așa ceva.
Dacă copiii mei erau acolo în acea seară și mureau, susțineam în continuare că sunt nevinovat. Ce s-a schimbat până astăzi? (…) Am respectat ad literam prevederile legii. Nu am eu ce să fac ca executant al legii dacă legiuitorul nu impune. Nu a făcut nimic statul. Nu s-a modificat nimic în legislație. (…) Am conștiința curată. Nu aveam cum să previn.[18]
4.Movie trailer, pentru final: Restaurație. Dintr-o pălită două chitite sau cum a fost scos la lumină scandalul azilurilor groazei ca să (i) îngroape scandalurile uriașe din justiție provocate de ÎCCJ și (ii) să sufoce competiția de la vârful partidului emanație
Ar fi fost minunat ca punctul 8 al Proclamației de la Timișoara să fie pus în aplicare în acele prime zile ale Revoluției. Să ne amintim ce anume cereau revoluționarii din Timișoara în acel punct al proclamației citită public în Piața Operei:
Ca o consecință a punctului anterior, propunem ca legea electorală să interzică pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatură, pe orice listă, al foștilor activiști comuniști și al foștilor ofițeri de Securitate. Prezența lor în viața politică a țării este principala sursă a tensiunilor și suspiciunilor care frământă astăzi societatea românească. Până la stabilizarea situației și reconcilierea națională, absența lor din viața publică este absolut necesară. Cerem, de asemenea, ca în legea electorală să se treacă un paragraf special care să interzică foștilor activiști comuniști, candidatura la funcția de președinte al țării. Președintele României trebuie să fie unul dintre simbolurile despărțirii noastre de comunism. A fi fost membru de partid nu este o vină. Știm cu toții în ce măsură era condiționată viața individului, de la realizarea profesională până la primirea unei locuințe, de carnetul roșu și ce consecințe grave atrăgea predarea lui. Activiștii au fost însă acei oameni care și-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist și a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta.[19] Un om care a făcut o asemenea alegere nu prezintă garanțiile morale pe care trebuie să le ofere un Președinte. Propunem reducerea prerogativelor acestei funcții, după modelul multor țări civilizate ale lumii. Astfel, pentru demnitatea de Președinte al României ar putea candida și personalități marcante ale vieții culturale și științifice, fără o experiență politică deosebită. Tot în acest context, propunem ca prima legislatură să fie de numai doi ani, timp necesar întăririi instituțiilor democratice și clarificării poziției ideologice a fiecăruia dintre multele partide apărute. De-abia atunci am putea face o alegere în cunoștința de cauză, cu cărțile pe față.[20]
După cum bine știm acum, nici activiștii comuniști, nici foștii ofițeri de securitate și nici informatorii lor dovediți nu s-au dat deoparte în vreun fel din viața publică, dimpotrivă, cinic, fără rușine sau reținere, cu un tupeu exacerbat, au fost în primele rânduri ale puterii politice și economice, în șiruri strânse, coordonându-se de parcă ar fi primit un ordin expres în acest sens, de la niște comandanți dintr-un punct de comandă invizibil pentru opinia publică.
Mai mult decât atât, fiecare asalt era pregătit – încă mai este – prin tot felul de diversiuni și, după ce are loc și produce efecte, cei care l-au purtat cu succes nu se feresc să își pună public semnătura asupra victoriei, un soi de revendicare „patriotică” pe care se simt îndreptățiți să o clameze: „Ni se cuvine nouă, nu străinilor care vor să ne fure țara, deci stați liniștiți, noi patrioții avem grijă ca totul să fie bine în țară!”
Doar o lună și jumătate trecută din momentul în care PSD a preluat guvernul, prin liderul său, Marcel Ciolacu, și o simplă trecere în revistă a evenimentelor petrecute mai că te pune pe gânduri: o fi vorba de un nou episod al restaurației, ca în ianuarie 2017? Multe perdele de fum, acțiuni decise, luptă aprigă pentru putere dusă în spatele ușilor închise… totul indică încordarea care prefațează un asalt politic major.
De fapt, evenimentele trăite sunt ocurențe survenite în siajul „asaltului” dat de trupele și generalii lui Liviu Dragnea, deci suntem în plină restaurație: în contextul post-pandemic și al războiului dus de imperiul rus în Ucraina, neocomuniștii au anihilat practic competiția politică internă și nu mai sunt în opoziție decât cu Bruxellesul, uneori.
Marcel Ciolacu nu este la fel de impetuos ca Liviu Dragnea, este însă mult mai eficient, mai insidios. PSD, sub conducerea sa, și-a asociat PNL-ul printr-un contract de 7 ani și țintește să obțină în 2024 Cotroceniul, fotoliul de primar general al Capitalei și o majoritate care să-i permită să continue la Palatul Victoria. Pentru că nu mai are o opoziție, PSD-ul privește cu îngăduință spre AUR, așa cum Ion Iliescu privea odinioară, și atât de profitabil, spre PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor.
Țintele sunt ambițioase, abia atingerea lor va marca îndeplinirea obiectivelor restaurației, iar până în acel moment „casta” are nevoie de toți oamenii săi – membri de drept, asociați, simpatizanți -, mobilizați, gata să-și îndeplinească sarcinile. Context în care controlul justiției rămâne un factor cheie, fără de care nu pot fi evitate surprizele, pentru că surprizele neplăcute demobilizează și afectează unitatea de castă.
note:
[1] https://www.contributors.ro/o-sfidare/
[2] Vezi cazul recent Daniel Horodniceanu – https://www.hotnews.ro/stiri-esential-26382834-politistii-intimidati-vicepresedintele-csm-daniel-horodniceanu-dupa-oprit-trafic-audiati-intr-dosar-penal.htm
[3] https://newsweek.ro/justitie/sase-ani-de-la-ordonanta-13-doar-dragnea-a-platit-restul-psd-istilor-sunt-din-nou-la-guvernare
[4] https://ro.wikipedia.org/wiki/Comisia_Preziden%C8%9Bial%C4%83_pentru_Analiza_Dictaturii_Comuniste_din_Rom%C3%A2nia
[5] https://newsweek.ro/istorie/patapievici-revolutia-de-centru-reflectii-asupra-revolutiei-romane-si-a-revolutiilor-din-1989
[6] https://www.facebook.com/1431513113727213/posts/cursa-pe-contrasens-amintirile-unui-prim-ministrude-radu-vasilepartea-icapitolul/1438219163056608/
[7] Sublinierea îmi aparține
[8] Ovidiu Pecican – „Istoria României. Stat și cultură 1866 – 2018”, Ed. Cuantic 2023
[9] https://www.cristoiublog.ro/si-totusi-in-decembrie-1989-mamaliga-n-a-explodat/
[10] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/justitie/traian-basescu-verdict-definitiv-de-colaborare-cu-securitatea-iccj-1881425
[11] https://ziare.com/decizie-cjue/decizie-cjue-marea-prescriptie-aplicare-dosare-penale-inchise-1817809
[12] https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/ce-spune-voineag-dupa-hotararea-cjue-care-vizeaza-prescriptia-dna-a-actionat-just-si-coerent
[13] https://ziare.com/prescriere-fapte/augustin-zegrean-judecatori-europeni-invalidare-marea-prescriptie-1817251
[14] https://spotmedia.ro/stiri/eveniment/cazul-ursu-ca-un-tren-fara-locomotiva-nu-stim-cu-ce-am-avut-de-a-face-juridic-inainte-de-89-propaganda-a-fost-luata-ca-adevar-istoric-interviu
[15] https://romania.europalibera.org/a/gheorghe-ursu-securitate-ucis-/31565985.html
[16] https://www.digi24.ro/stiri/actualitate/motivarea-iccj-in-cazul-ursu-nu-era-opozant-represiunea-securitatii-nu-mai-era-sistematica-in-1985-metodele-sunt-folosite-si-azi-2443271
[17] https://www.europafm.ro/elenina-nicut-avocat-despre-eliberarea-lui-cristian-popescu-piedone-fapta-a-existat-doar-ca-iccj-a-considerat-ca-nu-este-prevazuta-de-legea-penala-fapta-nu-s-a-potrivit-cu-articolul-din-codul-pen/
[18] https://ziare.com/piedone-eliberat-inchisoare-incendiu-colectiv/declaratii-piedone-eliberat-inchisoare-incendiu-colectiv-1811451
[19] Sublinierea îmi aparține
[20] https://ro.wikisource.org/wiki/Proclama%C8%9Bia_de_la_Timi%C8%99oara
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Decizia in cazul Ursu pregateste terenul pentru o revenire a serviciilor secrete in prim-planul vietii politice de la noi; securistii s-au cam dus; pensionati, decedati… Ramin cativa, foarte periculosi, pentru ca au prins anii ’89-’90. Ani foarte bogati in evenimente dubioase, organizate de Securitate/SRI/SIE. S-a predat stafeta, s-au adus noi membrii, s-au ingropat schelete si s-au pus bazele vietii „democrate” din Romania.
In mod normal, trebuie sa se forteze trecerea la pensie a tuturor agentilor secreti de peste 45 de ani. Si mai ales a celor legendati. (Oameni de stiinta/cultura respectabili…)
In ce priveste propunerea cu personalitati cutural-stiintifice… nu va faceti iluzii. Petru a fi cap de afis in Romania (indiferent de mediu) trebuia sa fii omul LOR. Si .. idolii astia nu sunt singuri. Au parinti, soti/sotii, copii… amante. Pot fi foarte usor controlati. Daca n-au amante, vor avea foarte repede. Cum sa ia mita si sa fie controlati, fara ele? (Ma rog, doamnele au fie amante, fie amanti; mainile murdare care le insotesc si organizeaza aziluri fara ca ele sa stie nimic…)
Vad ca foarte multi ziaristi acuza pe Voiculescu (de ce nu si pe Bombonel?). Posibil, nu neg. Dar trebuie sa explice cum functioneaza sistemul, daca Voicuescu este -oficial- trecut in rezerva. Auzisem, demult, in comunism, ca astia din Secu nu trec in rezerva niciodata. Doar li se schimba modul de a actiona. Retelele lor ramin. Poate ca SRI, cu noul director, face o lege in acest sens, pentru ca un agent secret pensionat, sa ramina pensionat. Si pentru ca partidele ce utilizeaza agenti secreti (fosti sau actuali) ca politie politica, sa poata fi scoase in afara legii.
In rest, numai de bine!
Bun articol, poate prea stufos.
Ma opresc doar la „Horia Roman-Patapievici făcea observația – în eseul său „Revoluția de Centru” – că: (i) spre deosebire de Polonia, Cehoslovacia și Ungaria, mișcarea dizidentă românească nu a jucat niciun rol în declanșarea evenimentelor și nici în gestionarea deznodământului lor”.
Nu e prima data cind dizidentii sunt deconsiderati de aceeia care au rezistat prin cultura.
Nu ma asteptam sa fie permis comentariul, de aceea nu am elaborat.
Vroiam sa accentuez ca si dispretul aratat adevaratilor dizidenti, cu scopul de a-i baga pe toti in aceeasi oala, si astfel sa se scuze cei care nu au avut curaj, sau chiar au fost colaboratori, a contribuit la actuala stare de lucruri. Parca ar fi complexul Stockolm, victimele simpatizeaza cu proprii calai.
Exemplu, Goma, sau DorinTudoran. Se face price pt a-i compromite.
Cum vedeti schimbarea lui Dinescu, ma intreb. Pecuniara?
Alles gute!
La Ditzenbach era un om de cultura care scotea singur o revista foarte temuta de national-comunisti si in conditii grafice aproape de Samizdat.
https://www.iiccmer.ro/exil/exilul-romanesc-postbelic/personalitati/litera-s/ion-solacolu-1937-2010/
Ion Solaculu se numea.
Buna observația dumneavoastra!
Cred ca am ajuns timpurile in care noii dizidenți trebuie sa actioneze, deoarece, ca o prelungire a sistemului comunist in „neocomunismul democratic”, intelectualitatea, aproape in întregime ei, dă sfaturi fără a acționa. Dacă ai ce bea, ce mână și poti călători în „lumea liberă”, ce rost are sa te complici. Doar din când in când iti mai indulcești conștiința cu câte o poziție critică, inofensivă. Doar așa, sa nu mori prost si cu condiția de intelectual neconsolată. Oricum, nu ar sta bine unui intelectual fin sa se transforme intr-un golan.
in anii stalinismului, puteai fi dizident pentru ca te impotriveai colectivizarii sau pur si simplu pentru ca existai, cu origini „nesanatoase”; desi generatia bunicilor a rabdat colectivizarea (nici macar nu ne-au povestit ei insisi), in anii ceausisti generatia parintilor a fost covarsitor in favoarea comunismului, chiar si cand ajunsesera si ei sa rabde lipsurile si „succesurile” anilor ’80; puteai fi dizident, la cel mai inalt nivel, daca te opuneai precum C.Parvulescu sau (poate si ?) I.Iliescu, dar si, la nivel de cetatean obisnuit, daca doar te sustrageai silentios de la „indatoririle patriotice”;
dexonline: „Persoană care are păreri sau opinii deosebite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte.”
eu am avut cativa profesori care nu cred ca se considerau vreun fel de dizidenti, dar care cumva au reusit sa ne invete sa gandim cu mintea noastra, nu cu mintea „lor”; erau cam putini din astia, dar au contat enorm.
„erau cam putini din astia, dar au contat enorm.”
Exact aici e pct pe i, au fost putini, dar au contat enorm. Dupa 90 insa, contributia acestora nu a fost recunoscuta, erau prea anonimi, nu erau liceeni.
Da, ne paște nu o restaurație dar precis un regim de autoritate criptocomunist, de felul celor din Rusia și China, regimuri mult iubite de PSD( vezi Năstase, Ponta, Dragnea, etc). Din nenorocire, PNL este decapitat și nu se poate opune, neavând nici lideri, nici mesaj. În condițiile degringoladei din Europa de Vest, o glisare a României spre Est este aproape inevitabilă. Să nu ne păcălim: Ciolacu este mult mai periculos ca Năstase, mai antioccidental și mai bolșevic decât pare. În ultimul timp îl revalorizează pe Ponta….
Justiția? Toate sistemele de justiție fug ca dracu de tămâie de judecarea cauzelor politice. Și pe undeva este normal, forța nu poate fi judecată….cu mijloace juridice….
Chestia cu Nurenberg-ul a fost altceva. Dar puteți să-mi spuneți de ce, nicăieri, Comunismul nu a fost judecat?
AUR in ascensiune, Pinocchio reincarcat….
Da, se poate raspunde. Paul Goma a explicat si asta si alt fenomen care s-a derulat in primii ani de dupa 1990, cu urmari si azi. In toate tarile foste comuniste din Estul Europei. Din pacate Terry Wolton, marele analist al comunismului, desi analizeaza foarte amanuntit comunismul, nu raspunde nici el decat printr-o vaga aluzie, dand insa vina pe cripto-comunistii din West. Nu pot scrie aici pt ca nu va trece comentariul. Sorry.
Poate ar trebui sa incercam sa evitam trecerea de la situatii particulare generalizind apoi intregul .Caderea lui Ceausescu a fost de bun augur .Situatia internationala si modificarile ce au urmat nu permiteau Romaniei mentinerea acestuia la putere nici macar daca structurile de securitate si Armata interveneau in favoarea fostului dictator .Romania nu avea decit o singura sansa asa cum au avut si celalalte natiuni foste parte a „ lagarului comunist ” si a Tratatului militar de la Varsovia , sansa ce a constat in integrarea in structurile NATO si in cele ale Uniunii Europene .Ceea ce a urmat se stie .Ceea ce nu se spune reprezinta modalitatea prin care Romania a ajuns sa fie acceptata in aceste structuri democratice (o realizare imensa fara de precedent ) si cine au fost artizanii ,la nivelul deciziei ,ce au lucrat in forta spre a inlatura fara mari pagube de imagine fostele structuri comuniste .Cine inca mai crede ca totul se putea face „ peste noapte ”se inseala .Parcursul a fost extrem de greu dar finalul pe care acum il vedem este extrem de benefic pentru intreaga natiune .Structurile de forta ale statului au avut si ele importanta lor chiar daca erori sau persoane ce s-au folosit de situatiile nereglementate juridic au existat .Ceea ce este insa de neacceptat deriva din imensele avantaje materiale (desigur credinta unora se refera la importanta deciziilor personale ce au adus Romania intr-o dezvoltare fara de precedent ce ar trebuie recompensata cumva )pe care Institutiile ce apartin Statului si salariatii din acestor institutii si le-au creat cu ajutorul legilor si a ajutorul Justitei in acesti 33 de ani .Partea buna o reprezinta acum nevoia imediata de schimbare a acestor reguli, ce o buna bucata de vreme au avantajat un anumit segment al populatiei totul facut in dauna celor care au muncit din greu sa isi sustina afacerile , totul fiind parte a deciziilor UE si a obtinerii banilor din PNRR.Politicul din Romania nu are cum evita punerea in practica a tuturor cerintelor venite pe filiera Bruxelles si NATO .Tot ceea ce politicul, aflat la guvernare,(indiferent cine ar fi el ) poate face este etapizarea si prelungirea punerii in practica a acestor deja semnate si parafate intelegeri.O data cu inceperea campaniilor electorale din anul 2024 aceste intelegeri vor capata forma de realitate in totalitatea lor . Tot ceea ce cetatenii au cerut si tot ceea ce s-a decis la Bruxelles ,de comun acord, va fi facut.Cazul Ursu este unul particular si noi nu cunostem adevarul in totalitatea lui .Doar Judecatorul este cel care decide si acum decizia finala a fost luata .Nu mai este nimic de spus . Sentimentele unora vor fi lovite dar asta nu inseamna nimic .Decizia Instantei este adevarul .
aiurea-n tramvai! Eltin a spus NIET, la Helsinki, pentru Madrid; Putin a spus DA, dupa 11 septembrie, ca sa i se dea mina libera in Cecenia; desigur, au fost incostienti care au luptat pentru aderarea la NATO; cinste lor! dar au fost doar cativa si efortul lor a fost ridicol, decizia……. a fost in alta parte si a depins de cu totul alte argumete; hai sa nu ne imbatam cu apa chioara! nu suntem veniti cu pluta, pe garla
Serios, dle Esop! Decizia instantei este adevarul?!! Care adevar ai celor care l -au ucis cu justitia in buzunar! Sau adevarul familiei si martorilor din puscarie. Macar fabulele antice cu Esop aveau mai multa gandire. Deh, ce avem azi este departe de lumea antica.
Inainte de proces nu ai voie sa vorbesti ca sa nu inflientezi judecatorii. dupa sentinta nu ai voie sa vorbesti pentru ca ” Decizia instantei este adevarul” , vorba ui mos Teaca „Supiriorul nu minte” . Asta da evolutie.
„Decizia Instantei este adevarul ”
Nicio instanță nu decide și nu poate decide asupra adevărului. Din păcate insă decizia in cazul Ursu este o tentativă odioasă a 3 indivizi de a (re)scrie Istoria și de a ridica Minciuna la rang de Adevăr. Asta fac in general dictatorii, la noi absolutismul cel mai grețos a fost îmbrățișat de 3 juzei-dumnezei, care, in loc să se limiteze să achite -revoltător, dar previzibil- securiștii, s-au trezit să compună un eseu in care iși expun in mod obscen și incearcă să impună societății convingerile lor totalitare, megalomanice, eseu ce justifică -nesolicitat, ilicit (cine le-a cerut să toarne o asemenea pledoarie in favoarea acuzaților? de când sunt magistrații avocați?) și aiuritor- acțiunea represivă a organelor (care e banalizată și legitimată ca simplă acțiune penală) și proclamă caracterul nesistemic al represiunii, in răspăr cu tot ce am trăit noi. In noi este adevărul și nimeni nu poate să-l scoată de acolo și să-l nimicească! De aceea, din acest moment, acest grup de nanodictatori ce și-a dat in vileag apetența pentru controlul minților -stabilind de capul lor Adevăruri- va fi in opoziție radicală cu acea parte a societății ce pricepe că-i este (iarăși) amenințată (și ține să-și salveze) libertatea de gândire. Nu decizia in sine, ci motivația-proclamație este echivalentul unui nou asalt totalitarist și, pentru cei mai paranoici ca mine, un semn că nomenklatura se coalizează iarăși impotriva noastră punind la cale uzurparea instituțiilor și transformarea lor in noi organe de represiune (de data asta probabil mai subtile).
Un articol bine documentat. Felicitari!
„Țintele sunt ambițioase, abia atingerea lor va marca îndeplinirea obiectivelor restaurației, iar până în acel moment „casta” are nevoie de toți oamenii săi – membri de drept, asociați, simpatizanți -, mobilizați, gata să-și îndeplinească sarcinile.”
m-as mira sa nu se foloseasca cumva si de disponibilitatea noastra de salvatori de orice…
citit si apreciat, efortul si calitatea
Ar trebui sa incepem macar sa documentam membrii acestei caste de coministi, securisti si informatori. Incep eu:
Ion Iliescu
Adrian Nastase
Corneliu Vadim Tudor
Adrian Paunescu
Rodica Stanoiu
Mugur Isarescu
Victor Babiuc
Dan Voiculescu
Sorin Ovidiu Vantu
Mircea Geoana
Victor Ponta
Cosmin Gusa
Sebastian Ghita
George Simion
Articol esențial. Tratează, luminează dar nu vindecă.
E lucru bun și ăsta. Dar nu ne poate, cu nimic, schimba viața.
Ce păcat.
Eu aștept soluții, nicidecum cauze.
tot ce se petrece e sub semnătura lui CÂCIU… vă garantez că va fi revalorizat, că n-a făcut nimic de capul lui… partidul, frățiorii… et altri… d-aia n-are ursul coadă… nu e ca și când nu ați ști cum e mersul… a propos de extractorii de rentă ai lui Silviu Cerna
Situatia din Romania imi aminteste de bancurile urmatoare apropo Cantarea Romaniei.
1. Corul ciungilor care canta „Hai sa dam mana cu mana”
2. Corul surzilor care canta „I-auzi cum rasuna valea”
3. Corul detinutilor care canta „Noi suntem mandria tarii”.
:))
O varză. Știți ce diferențiază, in materie de drept procesual penal, statul totalitar (comunist sau altcumva) de cel de drept, democratic? păi tocmai garanțiile procesuale legale pe parcursul urmăririi penale. In dictatură individul nu are nicio garanție -oricând se poate trezi ridicat din casă și azvârlit la bulău fără să știe de ce, poate fi ținut cu lunile și anii in arest fără să știe de ce, poate fi urmărit penal fără să știe că este urmărit și poate fi sau nu sancționat de o instanță fără să știe de ce și când a comis fapta care îi este imputată de regim. Dumneavoastră pretindeți acum că magistrații care ar apăra niște principii de drept ce garantează libertatea individului și-l protejează față de abuzurile organelor cu rol coercitiv (transformate prea frecvent in organe de represiune) ar fi tocmai cei ce ar apăra pasămite ‘casta’ nomenklaturiștilor comuniști. Dar in spețele ce au condus la decizia CJUE nu este incriminat niciun comunist, ci doar corupți. Or aceștia nu au culoare politică, e plină și stânga și dreapta de tâlhari cu gulere albe, de devalizatori cu ștaif ai bugetelor publice. Asta nu are nicio legătură cu comunismul. De altfel in decizia CJUE NU se pomenește niciun cuvințel de dictatura/nomenklatura comunista. Pe ei îi rodea că niște evazioniști au scăpat nepedepsiți (adică aceeași atitudine ce-i mâna in lupta cea mare pe procurorii comuniști ce combăteau specula și contrabanda in România ceaușistă). Să fie clar: ne convine sau nu profilul beneficiarului unei prezumții de vinovăție ori a unei prescripții nu ne mai putem numi democrați dacă respingem aceste drepturi după criterii de partizanat politic. Ori sunt pentru toată lumea, ori nu mai avem stat de drept și democrație.
Dumneavoastră pretindeți -desigur, nu expres, dar destul de clar in subtext- că judecătorii ar trebui să judece in afara legilor și jurisprudenței altfel vor deveni cumva suspecți de simpatii comuniste. O aberație.
In fapt, toți cei care militează pentru îndepărtarea sau restrângerea garanțiilor procesuale sunt exact cei ce pot fi suspecți de contaminare cu totalitarism (comunism sau altceva). Inclusiv judecătorii și politrucii cu diverse rădăcini comuniste din CJUE și scena politică europeană. Așa se explică nu numai faptul că Europa nu a avut vreun proces al comunismului, ci și faptul mai recent al contraatacului judiciar al Europei socialiste impotriva unor redute democratice precum Polonia unde, in mod evident, sunt atacați chiar politicienii democrați ce vor să curețe sistemul judiciar de dinozaurii comuniști. Or, tocmai acești dinozauri sunt acum apărați cu mare tam-tam de aceeași Curte europeană de justiție selectivă.
@euNuke
Citind elaborata dumneavoastră intervenție, mă întreb acum dacă nu cumva textul meu stufos nu v-a împiedicat să vedeți padurea din cauza copacilor?
Foarte posibil, dar eu nu căutam pădurea, ci poienițele. Unde in lumina firavă a soarelui incă supraviețuiau niște gingașe flori ocrotite de…vechiul stat de drept.
„De altfel in decizia CJUE NU se pomenește niciun cuvințel de dictatura/nomenklatura comunista”
in principiu, CJUE spune ceva precum ca tratatul ramane tratat si eventual n-avem decat sa ne revizuim noi constitutia daca vrem sa se si aplice, sau defilam in continuare cu o constitutie inaplicabila, ca niste idioti ce suntem; sau mai detaliat, din sursa:
https://curia.europa.eu/juris/document/document.jsf?text=&docid=275761&pageIndex=0&doclang=ro&mode=lst&dir=&occ=first&part=1&cid=3492714
„Trimitere preliminară – Protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene – Articolul 325 alineatul (1) TFUE – Convenția «PIF» – Articolul 2 alineatul (1) – Obligația de a combate frauda care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii prin măsuri disuasive și efective – Obligația de a prevedea sancțiuni penale – Taxa pe valoarea adăugată (TVA) – Directiva 2006/112/CE – Fraudă gravă în domeniul TVA‑ului – Termen de prescripție a răspunderii penale – Decizie a unei curți constituționale prin care este invalidată o dispoziție națională care reglementează cauzele de întrerupere a acestui termen – Risc sistemic de impunitate – Protecția drepturilor fundamentale – Articolul 49 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Principiul legalității infracțiunilor și pedepselor – Cerințele privind previzibilitatea și precizia legii penale – Principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) – Principiul securității juridice – Standard național de protecție a drepturilor fundamentale – Obligația instanțelor unui stat membru de a lăsa neaplicate deciziile curții constituționale și/sau ale instanței supreme ale acestui stat membru în caz de neconformitate cu dreptul Uniunii – Răspunderea disciplinară a judecătorilor în cazul nerespectării acestor decizii – Principiul supremației dreptului Uniunii”
„81 În speță, la data faptelor din litigiul principal, regimul prescripției aplicabile infracțiunilor care aduc atingere intereselor financiare ale Uniunii nu făcuse obiectul unei armonizări de către legiuitorul Uniunii, care nu a intervenit decât ulterior, în mod parțial, prin adoptarea Directivei PIF…., care, așa cum s‑a arătat deja la punctul 64 din prezenta hotărâre, nu este aplicabilă litigiului principal.”
„84 Deși statele membre dispun de libertatea de alegere în ceea ce privește sancțiunile aplicabile, care pot lua forma unor sancțiuni administrative, a unor sancțiuni penale sau a unei combinații a celor două, ele sunt totuși obligate, în conformitate cu articolul 325 alineatul (1) TFUE, să se asigure că situațiile de fraudă gravă sau de altă activitate ilegală gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii sunt pasibile de sancțiuni penale care au un caracter efectiv și disuasiv [a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Euro Box Promotion și alții, C‑357/19, C‑379/19, C‑547/19, C‑811/19 și C‑840/19, EU:C:2021:1034, punctul 191, precum și Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 219].”
„91 Din elementele care precedă se poate deduce că situația juridică ce rezultă din aplicarea Deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale, precum și din Decizia nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție generează un risc sistemic de impunitate pentru infracțiunile de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii, în special în cauzele a căror complexitate impune efectuarea unor cercetări mai îndelungate de către autoritățile penale.”
…..
„Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:
1) Articolul 325 alineatul (1) TFUE și articolul 2 alineatul (1) din Convenția elaborată în temeiul articolului K.3 din Tratatul privind Uniunea Europeană privind protejarea intereselor financiare ale Comunităților Europene, semnată la Bruxelles la 26 iulie 1995 și anexată la Actul Consiliului din 26 iulie 1995,trebuie interpretate în sensul că instanțele unui stat membru nu sunt obligate să lase neaplicate deciziile curții constituționale a acestui stat membru prin care este invalidată dispoziția legislativă națională care reglementează cauzele de întrerupere a termenului de prescripție în materie penală din cauza încălcării principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, astfel cum este protejat în dreptul național, sub aspectul cerințelor acestuia referitoare la previzibilitatea și la precizia legii penale, chiar dacă aceste decizii au drept consecință încetarea, ca urmare a prescripției răspunderii penale, a unui număr considerabil de procese penale, inclusiv procese referitoare la infracțiuni de fraudă gravă care aduce atingere intereselor financiare ale Uniunii Europene.
În schimb, dispozițiile menționate ale dreptului Uniunii trebuie interpretate în sensul că instanțele acestui stat membru sunt obligate să lase neaplicat un standard național de protecție referitor la principiul aplicării retroactive a legii penale mai favorabile (lex mitior) care permite repunerea în discuție, inclusiv în cadrul unor căi de atac îndreptate împotriva unor hotărâri definitive, a întreruperii termenului de prescripție a răspunderii penale în astfel de procese prin acte de procedură intervenite înainte de o asemenea invalidare.
2) Principiul supremației dreptului Uniunii
trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.”
„2) Principiul supremației dreptului Uniunii
trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări sau unei practici naționale potrivit căreia instanțele naționale de drept comun ale unui stat membru sunt ținute de deciziile curții constituționale, precum și de cele ale instanței supreme ale acestui stat membru și nu pot, din acest motiv și cu riscul angajării răspunderii disciplinare a judecătorilor în cauză, să lase neaplicată din oficiu jurisprudența rezultată din deciziile menționate, chiar dacă ele consideră, în lumina unei hotărâri a Curții, că această jurisprudență este contrară unor dispoziții ale dreptului Uniunii care au efect direct.”
aici avem definiția anarhiei judiciare, asta pentru că in Dreptul Uniunii/statelor europene NU există prevederi care să contracareze/nege principiul aplicării legii penale mai favorabile, deci orice interpretare in răspăr cu deciziile CC/ICCJ a vreunei instanțe locale NU are temei in Legea europeană, și nici in jurisprudența europeană (v-am explicat că nu există asemenea decizii aiuritoare cu privire la ierarhiile judiciare din Franța, Germaniași și nicioun alt stat-membru ue, iar dacă există vă rog să mi-o indicați), ci este doar o închipuire a magistraților locali ridicați de această interpretare aberantă născocită adhoc de CJUE la rangul de judecători supremi (și creatori de normă de drept…fără niciun drept) Deci anarhie locală și suveranism județean. Așa se numesc aberațiile clocite de CJUE transformată in veritabil Tribunal al Poporului European, organ ce judecă discreționar, in afara Legii, după cum bate vântul schimbării. Iar acum suntem in plină Schimbare: ne înroșim iarăși cu toții.
si incă ceva:
„CJUE spune ceva precum ca tratatul ramane tratat”
in speță NU este vorba de Tratat, nimeni nu discută tratatele, nimeni nu le atacă…cu excepția CJUE. Tratatul este valabil și pentru judecătorii europeni, la fel cum Constituția e valabilă pentru judecătorii noștri constituționali, și tot astfel cum aceștia nu au vreo problema in a interpreta abuziv prevederile acesteia, ba chiar incălca cu nerușinare prevederile ei (precum in cazul pensiilor speciale pe care refuză cu obstinație să le considere ceea sunt adică niște privilegii), iată că și supremii europeni nu au niciun scrupul să se transforme in izvor de drept si să inventeze cu nerușinare norme europene și interpretări aberante ale Tratelor Uniunii. Așa se întâmplă când niște indivizi descoperă că Puterea ce le-a fost conferită poate deveni la o adică…absolută, imposibil de frânat de vreo altă instituție.
Valeriu Stoica
Cine a citit cărțile lui Soljenițîn, Varlam Șalamov, Radu Mărculescu, Nicolae Steinhardt, Vasile Voiculescu și Thierry Wolton poate avea impresia că Siberia carcerală țaristă descrisă de Dostoievski este un teritoriu idilic în comparație cu universul carceral comunist. Totalitarismul comunist a avut, în toate etapele istoriei sale, o esență criminală, cu nesfârșite înfățișări particulare, cum este și Cazul Gheorghe Ursu. Se pare că judecătorilor acestui caz le-au lipsit lecturile necesare care le-ar fi permis să înțeleagă această esență criminală a sistemului comunist din România, rămasă neschimbată și în contextul în care au fost săvârșite faptele.
https://dilemaveche.ro/sectiune/editoriale-si-opinii/tilc-show/citeva-lecturi-pentru-judecatorii-din-cazul-2290677.html
„Trecând viciul sub tăcere, cufundându-l înlăuntrul nostru, noi, de fapt, îl semănăm și el va răsări
înmiit în viitor. Fără a-i pedepsi sau măcar a-i blama pe criminali, nu numai că, pur și simplu,
le ocrotim bătrânețile infame, dar prin asta nu facem altceva decât să smulgem de sub noile
generații orice fundament al ideii de dreptate. Iată de ce aceste generații cresc „indiferente”
[…]. Tinerii capătă convingerea că ticăloșia nu e pedepsită niciodată pe pământ, dar aduce întotdeauna bunăstare. Și va fi neplăcut, și va fi cumplit să trăiești într-o astfel de țară!”
Aleksandr Soljenițîn – Arhipelagul Gulag
(Din Dennis Deletant – „Importanța trecutului. La 30 de ani ai Memorialului Sighet”)