Apocalipsa intelectului (3)

ACTUL I  (poate prolog precis prelungit, poate preludiu pretins)

Toți am avut și avem colegi care, la începutul carierei, fie punând cam târziu mânuța pe carte (implicit scris), fie luându-le timp îndelung pentru adaptare/orientare, s-au lipit de cineva.

De vreun coleg un pic mai avansat ori familiarizat cu domeniul, pe care l-au servit cu varii fleacuri, cu amiciție sau lingușeală, în cele din urmă semnând alături de cel/cea care va fi conceput sau redactat publicabil. Coautorate asumate, liber consimțite, afișate peste subteranul unor confidențialități ori compensații de taină. Câțiva au dus-o tot așa, multă vreme, mereu căutând și găsind câte-o aripă protectoare sau colegialitate fecundă și generoasă, alții au evoluat, cât de lent, totuși atingând oarecare independență și ceva creativitate personală. Alții însă, evitând colaborarea și îndatorarea fățișă, s-au lipit de vreun senior/o senioară, căruia/căreia li s-au vârât pe sub piele, care i-a considerat discipoli cinstiți și protejați meritorii, în cele din urmă dictându-le ce/cum să se scrie, ba chiar cedându-le/dăruindu-le propriile fișe de informații sau schițe de articol, așadar punându-le la dispoziție multă materie deja trudită, chiar și lucrări aproape gata de publicare.

Cu asemenea și multe alte situații omenești intrăm într-o junglă sau măcar silvă sociografică extrem de spectaculoasă; totuși (în ciuda incidenței și vizibilității sale aproape-n orice instituție intelectuală, ba chiar și intelectualistă) lăsată în pacea splendidei sale sălbăticii sau virginități, așadar neatinsă analitic, nici etic și cu-tât mai puțin critic. O pădure sau ecosistem ale cărui vastități și intricații epistemologice și deontologice nu le putem pricepe decât rar și în parte, atingând doar copaci, arbuști, tufe, pâlcuri. Și lăsând conceptualizarea deplin teoretică și sistematizarea imbatabil științifică pe seama viitorului erou (necunoscut) de autor nenăscut. Căci, se spune-n absolut orice religie, numai Dumnezeul Suprem nu-și reduce cunoașterea lumii, omului și istoriei la artifacte și declarații, la oase și cenuși surdomute, în infinitu-i computer având bazele de datele ale absolut tuturor detaliilor sufletești generatoare de pățanii și gesturi tainic-intime, acestea și numai acestea contând pentru orice Istorie, Adevăr, Cinste. Așadar, pentru o cunoaștere dezideologizată și nepărtinitoare (alias cât mai apropiată de cunoașterea „divină”), și fie măcar doar ca sugestie sau impuls, aici vorbim brusc despre faptul că, printre multe altecele, există printre oameni și o cultură a subiectivităților obiectualizate, neoficială însă consistentă, informală și delicată, acoperită de ipocrizii și minciuni, producătoare de drame reale și eroisme de carton sau fațadă. Și care merită spusă și studiată nicidecum pentru a răni, ci pentru a cunoaște omul și lumea așa cum sunt; nu cum s-ar vrea, cum s-ar impune, cum ne-am mândri public, ci pentru a o cunoaște cât mai mult cu putință oarecum ca prin ochii clari, cinstiți, atoatevăzători, proprii divinului.

Vezi de pildă (ca s-o luăm cătinel și de-o margine) acea istorie și cultură vie, civilitate creatoare de-o „mică civilizație”, a copiilor de suflet, a băiatului sau fetei de casă, a protectorului-naș magnanim față cu-l său protejat-fin (lacheu ori doar băiat de treabă, respectiv fătucă simpatică). O cultură sau civilizație a perierii și slugărnicirii intergeneraționale de la galanterie până la lipsit de scrupul, calată pe patronatul egal autoritar și narcisic, care-și împinge preferatul/preferata orbește și dictatorial, peste orice evidențe sau lipse de merit. Tot la comanda șefului-patron restul membrilor de instituție trebuind a munci și acoperi indolența, incompetența și gaura neagră pe care o reprezintă protejatul, ba chiar mulți dintre acești rest majoritar făcând coadă la a se da bine tocmai cu sub-șeful care e protejatul, pentru a-și asigura la rândul lor un protectorat de sub-lichea. Căci frica, foamea și parvenirea, așadar vasalitățile și aservirile de grad 2-3-5, nu recunosc umilința, cu toate că aceasta din urmă cândva precis va refula/defula. Periculos, în cazul în care va lua exact aceeași formă a șefului-patron care alege și impune proprii lustragii lenevoși drept vechili, reprezentanți ai dominației, ideilor slabe și a terorii sale, cele pe care submediocritatea perpetuată le incumbă. Însă dat fiind că această cultură e una din cele mai bineștiute, cele mai răspândite, să zicem reprezentațională în sens statistic sau sociologic, nu merită s-o vorbim preamult. Cu toate că incidența culturii-Cultură, a intelectului și a cărții, a profesiunilor docente și emerite nu-i sunt deloc străine.

[Ah, ce urât mai înjurau unii pe odioasa Elena Ceaușescu (odinioară „savant de renume mondial, acad. dr. inginer”) pentru volumele de chimie specializată și avansată pe care și le asumase și semnase. Dar oare cinstit era să se facă aluzie doar la competența nulă a respectivei tovarășe, și nimic, dar absolut nimic să nu se spună despre oportuniștii guduriști, cei care „s-au simțit și s-au considerat onorați” să gândească și să scrie pentru respectiva? Sau despre cei ce i-au tradus și-apoi cei care i-au lăudat și premiat „lucrările”? Ori au invitat-o și primit-o în toate sânurile academiilor și-ale honoris-cauzelor lor? Desigur, nu mă refer la onoruri și titluri primite dinafara țării, căci acolo intrau în acțiune imensele mite valutare, presiunile și cumpărările din greu ale lobbiului din tot spionajul și diplomația ministerului de externe. Mă refer la trepădușii, aplaudacii și slujii universitari și academici interni și așzis civili, care-și asigurau pozițiile și cariera inclusiv prin ofertele cedării de intelect excelent sau specific. Despre cât de inteligent, parșiv și manipulator era ministrul educației Mircea Malița mai bine întreba-ți-o pe fosta lui secretară, că a fugit în Suedia încă de sub papucul său și nici acuma n-a uitat nimica. Iar cât de erudit scriitor de cărți înțelepte era respectivul (nicidecum meșterul Virgil Cândea, cum bârfesc bătrânii), să vă spuie mulți alții, până mai pot. Căci vorbim despre o epocă în care majoritatea covârșitoare a intelectualilor de top public s-ar fi îngrămădit tot într-o veselie să facă ștabilor din „superioara de Partid” orice serviciu (inclusiv cărturăresc), pentru a-și dobândi grații, protecții, parveniri. Iar dacă în 1949 inclusiv marele Sadoveanu acceptase să semneze Mitrea Cocor (carte despre care Marin Preda se jura că fusese scrisă de-un nimurug proletcultist, pe care-l și cunoștea) doar pentru a servi drept model maxim pentru noua literatură comunistă, imaginați-vă ce-ar mai fi fost de zis despre restul, mai modest, al carieriștilor intelectuali din deceniile succesive? De altmiteri, în anii în care Partidul și Securitatea practicau exterminarea fizică, moartea pseudo-accidentală a cât-pe-ce dizidentului Nicolae Labiș a aruncat definitiv scriitorimea română în brațele complianței și colaboraționismului politic fără de scrupul sau limită. La urma urmei, poate că cedarea în masă și înregimentarea benevolentă a inteligențelor și creativităților de atunci a fost mai puțin gravă și vinovată decât în deceniile 7-9, când opțiunile nu se reduceau la elementarul a fi sau nu fi. Se putea „fi”, însă la margine; în timp ce „a fi” se traducea în a o duce bine, foarte bine, excelent, ba chiar ca șefii, ștabii, baronii, regii. Omeneasca, perena slăbiciune față de ploconirea politică, respectiv salivația după avantaje, favoruri, sinecuri, onorarii, îmbuibări, promovări, medalii, putere va fi devenit virtute profesională, profesionist profesată, o elită în care numărul profitorilor creștea exponențial, jugul „multilateral dezvoltat” al comunismuluti ceaușist putândând integra și cel mult tolera ornamental tot mai mulți. Conștiința că artistul este „de serviciu” și trebuie să-l mulțumească pe cine-l plătește mai bine nu e fundamentală doar pentru circari și lăutari, ci și pentru destui dintre scriitorii de rang ai capitalismului liberalizat. De contemporanii seniori, stilați și experimentați, care fac la comandă și contra plată lucrări, referate, licențe, teze, volume… chiar nu știți personal sau măcar auzitără-ți?

Acum și-aici, mai bine să vorbim despre o sub-cultură mai fină, alunecoasă sau ambiguă, mai discretă, așadar și mai puțin discutată. Căci nici despre ea nu s-a făcut sociologie și statistică, nici antropologie măcar, fiind lăsată doar la îndemâna literaturii. Una naturalistă sau ficțională, totuși deloc departe de faptele realului omenesc, real adesea citat „cuvânt cu cuvânt” însă pasat drept ficțiune – mai ales pentru cei care adoră fantezia goală și preferă, înafara zeflemelilor clandestine, minciunicile publice. E vorba de cultura tipică sorții nedrepte și bizare aparținând unor personalități ajunse fie neajutorate somatic, fie solitare. Și care-s curtate sau milostivite de ceea ce lumea subînțelege drept „tinerețe” sau filotimie (respectiv afiliere interesată moral). Situație uneori subînțelegând (malițios ori de-a dreptul inuman, să nu zic mitocan) tot felul de prostii sentimentale; totuși, adesea cuvenindu-se a fi evaluată cu mai multă toleranță, ba chiar simpatie, empatie, compasiune. [Pe de-altă parte… Ehei… fericiți mai sunt cei care s-au căpătuit agățați de fostele lor eleve sau studente… (Doamne-Dumnezeule, câți bărrrrbați adevărrați n-om fi visat s-avem și noi norocu ăla chior, al altora!… Și câți dintre noi n-au și încercat sau trudit din greu în sensu-acesta, an de an îndrăgostindu-se lulea de câte-o studențică mai obrăznicuță, totuși rămânând fie de rușine-rușine, fie doar cu inima frântă, cu buza umflată și cât de rar chiar și spartă, căci nicicum nu se putuseră descotorosi de consoarta cea nevricoasă și neînțelegătoare, egoistă și violentă… Câtă tristețe… Mai ales că-i firesc și să ne dăm seama că, doamna legitimă supraviețuind acestor bravi dar nefericiți colegi ai noștri, se va fi dus dracului la ghenă sau pe rug aprins și toată biblioteca, toate hârtiile, manuscrisele, fișele, munca tenace și erudită de-o-ntreagă viață de om devotat cărții, științei, culturii, vieții didactice și pedagogice, binelui public și civic…) Dar să revenim, cer scuze/mă iertați, închid paranteza.]

Hotărât lucru, în relațiile fost-discipol + ex-magistru nu-ntotdeauna e vorba, în spețe reale, de „vânători/vânătoare de bătrâni/moși/babe” (chiar dacă de puține ori chiar despre asta-i vorba). Din când în când sau prin rare ici-colo chiar fiind cazuri de învățăcei onești, admiratori/admiratoare sincere, care țin de urât acestor făpturi foste-ceva/cineva, făcându-le serviciile unor întrajutorări din cele mai banale, domestice, exclusiv din mila religioasă numită creștinește pomană. Înainte sau după obștescul final al respectivilor seniori ajungând firesc să le obțină de pe urmă nu doar chestii-socoteli material-financiare, ci inclusiv manuscrise, studii în lucru, jurnale și-arhive personale, biblioteci. În cazul relațiilor foști-profesori/studenți, afiliația având valoare de înfiere, transferul intelectual le pare multora treabă-n regulă. Și-apoi cine suntem noi ca să judecăm pe oricare dintre semeni? Afară de Dumnezeu din Ceruri, singurul scriitor adevărat al istoriei adevărate, cine poate trage linie nezmintită între binefacere și răsplată, între îndreptățire morală și profit țintit? Pentru noi, muritorii, rămâne o enigmă dacă avea sau nu dreptate biata menajeră care va fi luat și vândut manuscrise și scrisori precum ale lui Cioran, din moment ce totuși i s-a spus să curețe și s-arunce tot din apartamentul defunctului ca să poată fi pus rapid la mezat. După cum tot pe veci rămâne drept enigmă etică, insondabilă și insolvabilă, dacă Groapa va fi aparținut cu adevărat tatălui adoptiv al lui Eugen Barbu, dacă va fi fost ochei sau ba ca scriitorul care s-a făcut faimos din pricina romanului respectiv să și-l fi însușit la modul oedipeic.

[Apropo! Oare când se are de gând să i se ridice statuie și ilustrului bard de epopei prozaice E. Barbu, alături de cea a lui A. Păunescu din Grădina Icoanei? Iar dacă tot l-am pomenit pe acesta din urmă: mai țineți minte bancul de prin 1977-80, cum că lui Păunescu i se publicase primul volum de poezii în Japonia? Ăăăă… nu-l știți? Acela cu întrebarea ghici cum au tradus japonezii numele poetului pe-atunci național. Ăăă… nu ghiciți? Ochei: răspunsul era: Igura Kakuru. Oricum, probabil că având în memoria inconștientă tocmai o uitată amintire de genul acesta, un amic mi-a mărturisit nu demult c-ar fi în stare să fure statuia lui Păunescu. Problema, zic eu: și dac-o sustrage, ce? Să facă cu ea ce? Cu piedestal cu tot e grea și babană. Unde și-o bagă; pe-unde-o pitește? Evocând însă prietenia la toartă și la cataramă dintre Barbu și Păunescu (bașca +V. Tudor), Bucureștiul ar binemerita încă o statuie-două (e tot ce-i mai lipsește capitalei!) cu acești siamezi/tripleți atât de gemelari sau univitelini din punct de vedere simbolic. Viitorul primar chiar asta tre să promită-n proxima campanie electorală; îl și văd ales! Iar de va și face respectivul monument, automat pupă înc-un mandat.]

Dar de ce pomenim numai fii/fiice, biologic sau afectiv adoptați/adoptate (nici măcar de adoniși turbo-durativi, dame-ntâmplătoare, triangularități și amantlâcuri profesionale să nu pomenim), când am putea zice câteceva și despre oarecare soți sau soațe legitime, care din adorație și dedicație sacrificial-nemărginită (de nu chiar din submisivitate impusă autoritar) și-au făcut destin din a trudi inteligent în umbra maestrului sau maestrei de faimă și carieră. Desigur, nefiind vorba tocmai aici și-acum despre operațiunile obștescului slugărit domestic (gen „ținut toată casa”, educat copiii, abținut pentru sine, decartat toți banii). Mă refer la gândit și scris unul în locul și-n contul semnatarului, dar mai ales la făcutul „muncilor de jos” specifice inteligenței livrești, academice și profesorale (precum buchisitul și informatul pe brânci, studiatul curent, extrasul de idei și citate, fișatul, rescrisul/răsredactatul, dactilografiatul, cititul repetat și corectatul constant, rearanjatul/restructuratul lucrărilor, contactatul, socializatul și manageriatul specific, etc). Și stați așa, nu vă grăbiți să scormoniți prin memorie, lăudându-vă c-ați citit/auzit chestii d-astea mai mult sau mai puțin celebre, din istoria mare a marii literaturi universale. Eu vă rog frumos să vă uitați mai cu luare aminte chiar prin grădina, cartierul și interiorul instituțiilor proprii. Mirosuri familiare? Bănuieli chiar cu privire la biografii de familie? Ceva prin propria concatenare ascendentă sau descendentă, prin patrimoniul genetic antecesor ori succesor, prin alianțe/mezalianțe?… Așa-i că nu?… Așa-i că mai bine nu mai zicem nimic?…

Deci să revenim la cu totul alții, dintre cei care știu ori „au știut” ce să facă cu moșteniri sau cadouri intelectuale, patrimonii inedite însă devenite moșteniri individual-personale. Auctorialitatea unor asemenea „urmași de drept” moral ori „urmași de suflet”, așadar ulteriorul avans profesional al succesorilor intelectuali, va fi fost uneori decentă, recunoscută drept sprijinită sau datornică/îndatorată. De multe ori s-a-ntâmplat însă ca bunul de proprietate intelectuală să fie însușit fără niciun pâs public ori recunoștință bifată măcar de formă. Precis știți și voi despre cărți „terminate” de alții (moștenite direct sau ba, cel mult redactilografiate, corectate la nivelul virgulei în +/– sau a greșelilor de tipar, așadar editate în sensul paginării și depunerii manuscrisului la editură, totuși semnate auctorial de novici, tineri și nu preatineri). Într-un fel (sau altul), tipologia de naș care sfârșește în gheara „găsirii de nănaș” în chiar persoana dragului său de fin are ceva de arhetip sacru. Se numește (de către savanți) „ucidere rituală”, respectiv „asumare/preluare de mană” direct din carnea & sângele celui care om te-a făcut (desigur, ca-n toate cazurile de mai sus și mai jos, telectual-simbolic vorbind).

ACTUL II  (and now, something completely different)

În ultimele decenii orice asemenea discrete, tradiționale, vechi și varii cât de la cer la pământ năravuri private și obiceiuri domestice, nu mai sunt suficiente. Nevoia de a publica în periodice internaționale, în limbă de circulație mondială, este generalizată, oarecum impusă oricărui mediu academic, așadar inevitabilă. Traduci cum poți, de-ți permiți îți plătești un traducător, însă greu de tot poți afla unul care să cunoască atât engleza contemporană, fluent academică, cât și pe aceea proprie terminologiei specializării/domeniului propriu. De nu reușești lucrul din urmă, traducătorii majoritari îți vor face versiuni stranii, neidiomatice, cu echivalențe deloc specifice, reducând la substantiv comun tot ce era termen (propriu), ratând absolut tot ce e concept, umplând paginile de motamouri și false friends (pe românește, furculisioane și lingurisioane), care-ți compromit și condamnă textul propriu oricât ar putea fi el de inteligent. Personal, cer multor colegi ca înainte de a-mi trimit texte (ori măcar după) să-și facă rost de un amic/coleg vorbitor nativ, în cel mai rău caz de un originar sau diasporic integrat în lumi anglofone de zeci de ani, care să le perieze engleza obținută (personal ori prin tălmaci de ocazie) pentru a-i feri de cele mai crude gafe, nerozii ori erori. Uneori, dacă-i vorba de corectori rude ori amici, ajutorul primit este minim, excesiv de tolerant ori chiar foarte superficial, nu rarissim aducând alte și-alte erori, interpretări pe-alături, nonsens inedit. Plățile monetare către terți neștiuți au și ele propriul risc, nu mulți colegi de standard profesional înalt și de încredere neavând nici vremea nici cheful să se coboare la a face bani gri/negri și cu-atât mai puțin pomană. S-a aflat însă, pe plan internațional, soluția colaborării prin cosemnare/coautorat, adică a împărțirii de auctorialitate (autor real/inițial + traducător sau doar corijor de text). Ceea ce, pentru străinii mai puțin competitivi și de standard profesional mărunt (la ei acasă), poate fi acceptabil și profitabil. Numai că aici intervine și riscul mediocrității împărțite. Ca și al expansiunii cantitative, al obținerii de „publicări” (așadar de puncte de calificare scientometrică) mai puțin calitative, deloc subtile, mai puțin meritorii. Însă cum d.p.d.v. administrativ forma bate conținutul iar cantitativul primează (înaintea calitativului oricum duplicitar înțeles), poți să avansezi carieristic, obraz gros și arivism grosolan trebuindu-ți.

Așadar, în mod „normal” (stil „vechi”), se scrie de către un autor, cum poate mai bine, ajutat sau nu la capitolul translation. Nu doar printre români, ci chiar și-n multe alte țări (desigur, tot din grosul „maselor critice” ale medianității și mediocrității universale) se scrie și la grămada a 2 colaboratori mai mult sau mai puțin egali (intelectual și etic), plus un „coordonator”, agent/ajutor sau aditiv stranier, care nu se mulțumește cu bani sau cu foarte fireasca nominalizare recunoscătoare dintr-o notă de subsol, ci pretinde sau doar admite oferta calității de coautor. Scrisul în minim 2, frecvent 3 (și de aici chiar mai mult, totuși nu chiar la oricine, de chiar pe-oriunde), se multiplică aritmetic, ba geometric chiar, de nu taman exponențial. Și trece drept produs internațional nu doar ca găzduire, ci drept competență și competitivitate meritorie, așadar poate impresiona la nivelul decidenților de resurse, conducând la șanse, prioritizări, preferențieri, privilegieri.

Ani de zile primeam articole scrise de colegi din „spațiul ex-sovietic” alias Federația Rusă (satelite așazis independente sau autonome), însă via o adresă electronică din Ukraina. Pe de-o parte foarte slabe, inconsistente, cu nenumărate repetiții directe, redundanțe trucate, bateri de ape-n pive, blablabla patriotard/propagandistic. Nivel de referate școlărești sau studențești umflate. Pe de-altă parte: traduse incalificabil, într-o engleză inexistentă. Așadar obligând atât la rescriere radicală, cât și la o traducere de la 0. Însă, în al 3-lea rând, și mai grav etic: semnate de 4-6, ba chiar 9 persoane. Multe personaje (în ultimul caz chiar toate!) cu titluri universitare înalte. După mai multe refuzuri sau amânări am fost contactat și de o firmă (fantomă subțire, anunțată pe net ca efectuând traduceri de acte notariale), apoi de o alta care avea în nume și imeil chiar terminația „academic mafia” (fără glumă!). Și n-a fost vorba de, să zicem, un mesaj care-ar fi expus caracterul oneros al firmei respective (ori a alteia), ci mai degrabă grosolana confuzie de termeni (abrutizare mentală care, „auzind” termenul mafie, l-a putut lua drept corespondent pentru firmă/afacere/cooperație/agenție). Propunerea fiind una foarte serioasă, căutând și oferind un tranzacționism strict comercial-financiar. „Ei” îmi vor fi trimis regulat articole „de calitate”, „bine traduse”, semnate de colegi din respectivele state (ex-URSS), iar din monetarul pe care îl recoltau de la bieții autori urmând a-mi debursa un procent bun. Răspunsul, care va deveni la fel de clar și simplu ca un slogan, a fost că revista noastră nici nu dă nici nu ia bani de la nimeni, deci nu putem avea niciun schimb financiar. Și că, pe de-altă parte, tratăm/discutăm doar direct cu autorii de texte.

Situația în cauză explica însă numărul mare de semnatari per articol. Revistele care se înmulțesc micotic, pretutindeni, mai ales în onlain, pretind și iau mii de dolari/euro per text. Autorii pun mână dela mână pentru a aduna monetarul necesar, oricum din partea mai vechilor și rasatelor periodice primind răspunsuri negative sau stând la cozi cu anii, doar în onlainurile de recentă oră putând publica aproape orice, chiar și lucruri inconsistente și confuze, doar transferând bani. (Am un exemplu românesc, de jurnal onlain bine cotat – nu-l menționez tocmai din milă și silă patriotică – publicând inclusiv un autor din estul îndepărtat pe care l-am refuzat personal exact pe temei de inconsistență, redundanță masivă, confuzii. Fiindcă insista cerând explicații, i-am zis omului că scrisul lui e hopeless. La care mi-a închis gura tocmai cu informația că deja mai publicase în țara mea, fără probleme sau critici. M-am uitat și peste articolul respectiv. Era la fel de prăpăstios, dar bineprimit… contra taxă.) Problema e că nu toți (esticii și exoticii mai ales) trăiesc în acele state care dețin instituții sau agenții interesate politic de promovarea „științei naționale”, cele care pun la bătaie bani serioși pentru publicarea (autorilor lor agreați) peste hotare, în periodice cotate ISI/Clarivate.

Fără discuție, toate institutele de cercetare, toate universitățile, ba chiar și fiecare „centru de studii” din interiorul facultăților românești, își vor pune de propriul jurnal, obligatoriu onlain și internațional. Multe o fac deja, câteva producând reviste cu evidentă valoare, competență și competitivitate internațională. Cinste lor! Știu și câteva cu texte criminale (= slabe de tot, cel mult postliceale sau studențești, nicidecum postdoctorale). Foarte posibil, pentru a nu împovăra bugetul instituțional, cele mai multe vor fi doar onlain și vor pretinde autorilor bani. Variantă care va asigura și derogarea de la tot ce-i calitativ, „trebuind” să publice și aiureli, mai ales că li se vor face inclusiv oferte ce vor depăși tariful declarat/stabilit oficial. Vorba vreunui Mitică gen Murphy: dacă și unde coruptibilitate poate fi, atunci corupție precis este!

În cazul periodicului în care-s implicat, regula conform căreia nu dăm/primim bani pentru colaborare a trebuit mereu repetată, mai ales după ce nu doar firme de mediere comercială au tot bătut în poarta periodicului nostru, ci chiar și lideri așazis științifico-academici, sub umbra ori cu sceptrul managementului de conferințe naționale și internaționale, au venit cu propuneri tot mai grațioase, tentante. Fie să le oferim câte-un volum întreg, ca supliment al periodicului, fie doar secțiuni integrale din curentele și succesivele numere anuale, astfel publicând ceea ce selectează, centralizează și pun la dispoziție ei înșiși. Desigur, având și libertatea de a alege noi numai ce ne pare competitiv, performant, onorant. Dar oare nu devenea evident că „libertatea” din urmă ar fi putut ajunge un pic (ori tot mai) laxă și coruptibilă, mai ales că agenții mijlocitori erau în stare să ofere confidențial nu mai puțin de 500 de dolari (americani!) pentru publicarea câte unui singur articol?

Spunând asta deja avansăm spre o poveste-două venind dinspre altă mare și prietenă republică comunistă (poate cu-n mic ocol prin țărișoare ex-sovietice + ex-comuniste nonsovietice). Și intrăm în catastrofala problemă a cailor troieni, spamului intelectual, autorilor boți, trolling-ului academic. Prin care orizonturile roșii ale intelectului se-ncețoșează, se-ngrizonează, se înegresc.