Apologia dracului

Acu 2ă-3 toamne am fost invitat să zic ceva într-o conferință națională așazis academică. Să vorbesc primul într-o sesiune filologico-arheologică nu mi-a picat bine-n propriul cadru mental, așa că am fost lipit ultimul într-alta de etnoantropologie feministă, de final. (Știți bine: finalul acela tipic abandonat nu doar de orice groasă majoritate, ci chiar și de minimii vorbitori înscriși/vorbiți deja în sesiunea respectivă. Noroc cu titlul acesta curios, de data asta cel puțin respectivii persistând.) Reiau, reduc și simplific doar câteva calupuri textuale, aici, pentru curiozitatea dvs. mai puțin specioasă și mai mult populară.

Întrucât ieri nu puteam fi prezent (am zis verbal atunci, deoarece paragraful anterior răsare doar acum), mulțumesc pentru acceptarea și adăugarea mea în sânul acestei cinstite sesiuni; dar musai devine și să cer scuze celor care, în ciuda orelor înaintate (chiar excesiv depășite) și a satisfacțiilor sau insatisfacțiilor deja înghițite, au angelica răbdare sau generozitate de-a întârzia, tolerându-mă. Prin punerea și ascultarea mea în coada-cozilor îmi revine nu doar obligația de-a nu vă plictisi, ci (în ciuda totalei neintegrări în tema generală) îmi incumbă și ingrata onoare de a juca rolul „vinului cel mai bun”, a cireșei de pe tort festiv, a bomboanei de pe colivă. Mă strădui în acest sens, fie și măcar prin faptul că acuma gata: încep abrupt.

În 1914 Tudor Pamfile publica volumul Diavolul, învrăjbitor al lumii. Iar de-atunci până astăzi absolut oricine-a mai scris ceva despre românescul drac a scris numai și numai „diavol”. Cel puțin în titlu, altminteri în text revenind la onestitatea de-a respecta neaoșenia și autenticitatea rostirii vernaculare. Monografii tematice dintre care unele chiar dețineau volum și acoperiri geoculturale ample, toate purtau pe frontispiciu termenul pudic și oarecum oficial de diavol, pe tot parcursul interiorului de pagini termenul acesta (surpriză) apărând rar, ca variație sinonimică, în schimb (sau în realitate) fiind vorba, aproape exclusiv, despre drac. Ce Dumnezeu e cu oamenii ăștia, mai exact cu cultura română academică și didactică (e firesc să te-ntrebi), de se referă la drac însă îl apelează diavol? Deloc nefiind cazul să-ți pui întrebarea doar cu privire la autori faimoși, „întâmplător” printre cei mai decenți dintre reprezentanții folcloristicii naționale. Căci știm toți, această inconsecvență ori șiretenie a caracterizat aproape tot scrisul etnologic autohton (de dinaintea, dintre și chiar după mai toți autorii).

Rezum: până în epoca comunistă și imediat după 1989 era acceptabil și onorabil să pomenești termenul Dumnezeu, dar parcă era indecent, incult sau imoral să folosești termenul drac. Poate că așa ar putea fi pentru domeniul disciplinelor elementar-didactice și pedagogice. Însă pentru disciplinele etnologice, sociologice și antropologice lucrul acesta e irațional/ilogic (aici fiind vorba de inadecvare), ba chiar lipsă de etică (în sensul acesta referindu-ne la ipocrizie, doarece încalcă principiul respectării omului real, al limbii vorbite cotidian, al mentalității și emotivității populare expuse curent).

Despre „diavol” românul majoritar pomenește, poate, doar în biserică și sub supravegherea clericilor, a podiumurilor publice sau a catedrei, acasă și pe stradă vorbind doar de drac. Și-o face nu fiindcă-i mitocan sau analfabet, indisciplinat și preaslobod la gură, ci fiindcă are nevoie de vocabula asta. Cu scuze riguroase, repet: fiindcă are nevoie! Sigur c-ar fi prea mult a afirma că „nu poate trăi fără”. (Ține de tradiția istorică a omului să îndure orice frustrare, să-și suprime lăuntrul, să renunțe aproape la totul/orice – de dragul supraviețuirii sau al vreunor avantaje ținând de pretigiu sau parveniri). Însă există fără de număr utilități non-vitale, cute ale complexităților sau dramatismelor psihologice, despre acestea din urmă meritând a se vorbi mult mai atent.

Drăcuirea (gen, numitor comun și chiar denominativ, egalizând cu genericul „înjurătură”) pare să dispară astăzi, cel puțin absentând din locuțiunea multora. În trecut însă, era extrem de frecventă în comunitățile ortodoxe. Eradicare eclesiastică? școlăresc-pedagogică? Poate. Între colegi și prieteni, orice aducând a blestem și a formulă autoritară se rezumă astăzi la apostrofări și amenințări pornografe, actualitatea eliminând metafizicul și religiosul, lăsând un material „vid de putere” care favorizează acest pornografic acaparator, agresiv.

DRACUL ISTORIC. Grecii și romanii antici nu aveau niciun „diavol”. Universul mitologic deținea o fenomenologie în care elementele și stihiile naturii, ca și caracterele psihice ale vieții, aveau câte-un zeu/zeiță, semizei, sprite și alte ajutoare fantaste; iar fiecare templu, comunitate sau ins își dedica credința majoră și riturile unuia/altuia, unora/altora dintre aceștia. Iar eroii aveau dacă nu chiar o rudă divină, un protector zeiesc direct. Grecii și romanii nu aveau nicio divinitate dedicată Adevărului, Binelui sau Frumosului; categoriile divine erau anti-filozofice, psihei atototputernice și eterne cât se poate de prozaice și pragmatice, omenești, arbitrare, capricioase și subiective; iar religia populară și cultura de masă adorau zei, semizei, eroi și oameni plini de toate păcatele, vicleniile, nedreptățile, crimele. Oricum nu exista un „rău” absolut sau exclusiv, întruchipat atât de fără echivoc precum Satan (pentru mentalul iudeocreștin și ulterior pentru cel musulman).

Pentru europeni, formele diabolicului sunt acelea diforme, informe chiar, de antropomorfism mostruos, funest sau măcar grotesc, asta tocmai pentru a-i sublinia sub-formatul transantropologic (antropomorfismul perfect/ideal fiind rezervat lui Dumnezeu, trinității, sfinților). Cu mai multă libertate imaginativă, zeii orientului sunt totdeauna hibrizi, chiar și zoomorfi, din avataruri mixte, tocmai pentru a le susține/substanția superioritatea față de antropos, pentru orientali omul fiind simplist și redus, inferior inclusiv formal și ființial respectivelor divinități. Așadar, diavolul e mai degrabă animalic, „înger (de)căzut”, tocmai fiindcă e mai aproape de felul de-a fi și a ființa al omul, și tocmai fiindcă omul se mai aproapie de negativitatea, rebeliunea și dialectica negării („învrăjbirea”/„vrăjmășia”) care-l caracterizează pe diavol. Iată, și eu folosesc cuvântul diavol, dar nicidecum din intenția substituirii, ci doar de dragul variației sinonimice, a formalei/decorativei „îmbogățiri” de vocabular. Cu alte cuvinte nu e deloc „rău” cuvântul diavol, problema serioasă fiind că, pentru români, mult mai idiomatic, îmbibat emoțional (respectiv psiholingvistic), cu rădăcini originar-/emoțional-profunde, este termenul drac. Cea mai solidă dovadă: între vorbitorii de limbă română nu apare nicio înjurătură de tip „du-te diavolului!”

DRACUL FILOZOFIC. Secțiune în care ar trebui să rezum mult din prolificul C. Noica (Cuvînt împreună despre rostirea românească, 1987, unde pe p. 151 debutează un excelent Discurs despre Nefîrtate). Dacă atât Kant cât și Hegel sugerează teologilor capacitatea de a traduce Ființa (obiectul metafizicii) drept Dumnezeu, pentru Satan/Drac/Diavol doar Heidegger poate sugera cea mai mare apropiere în paginile în care vorbește despre Nimic. În Ce este metafizica (1927), remarcile sale la „Nimic” revelă consistent ideea posibilității de egalizare/identificare a antropomorfizării Nimicului cu Dracul vorbirii românești. (Asta cu atât mai mult cu cât, repet, inclusiv un Kant și Hegel ar fi admis asocierea/confundarea dintre Ființă ca termen filozofic și Dumnezeul religiei, nici Heidegger ne-refuzând ferm lucrul acesta, detaliu pentru care echivalența cealaltă se impune cu egală îndreptățire principială.) Ca „funcție” ambiguă, imprecizabilă sau neclară, volubilă și volatilă, Dracul delimitat de filozofie nu face/acționează nimic; el doar ispitind, punând în chestiune, oferind opțiuni. În urma marelui german și Mircea Vulcănescu și Ernes Bernea vor fi vorbit despre „locul nimicului” (vorba lui Heidegger: „Nimicului îi este proprie nimicnicirea”); iar Anton Dumitriu îl va numi, tot pe filera metafizicii, chiar pe numele lui: „drac”. Evocarea dracului egalizează cu evocarea totalității negativiste și nihiliste din viață și cosmos, o cosmizare a răului, hidosului/odiosului și impulsivului, talerul opus al balanței pe care, de regulă, sau de (bună)cuviință, lucește admirabil doar Binele, Frumosul, Dreptatea, Adevărul, Dumnezeu. În calitate de Fârtat al lui Dumnezeu, de copărtaș la Creație și la multe alte referente și referințe privind lumea, omul și moralitatea, Dracul îl contrazice creativ și dialectic pe D-zeu, D-zeu nu e afecat de neagațiile/negativitatea demonicului, doar dracul, inegal cu sine și cu orice altceva, agitându-se fără efect ori succes consistent împrejurul Ființei sau a lui Dumnezeu. Pe un scurt maximal: filozofia justifică, des-compromite, consfințește conceptul numit popular Drac.

DRACUL PSIHANALITIC. Chiar înainte de a fi un operator dialectic, dracul este foarte intim umanului, este termen și instrument psihologic. Un operator defulant, operator nevrotic, compulsiv și destresant, detensionant și echilibrant. „La dracu” se aruncă nervii, aprehensiunea, anxietatea, agresivitatea, supărarea, frustările, erorile, ratarea, nenorocirea. Gândul la D-zeu alină și înalță, dar stresul momentului nu poate fi atribuit/acordat acestuia; dracului însă, da. Dracul e groapa de gunoi (întâmplător, pe română avem recipientul și spațiul numit ghenă, ceea ce aduce a omonimul iad), dracul este haznaua în care poți azvârli orice scârboșenie din tine, în care te poți ușura de senzații și sentimente negative, de agresivitate.

Nu există religie și religiozitate, după cum nu există nici creier uman și sensibilitate fără +/–, bine/rău, adevăr/fals, Dumnezeu/drac. Prezența aproape perenă a cuvântului drac/dracul, ce dracu/la dracu în vorbirea românească autentică ține de un adevăr și tip psihic, sau mai exact de-o adecvare conceptualo-lingvistică care operează drept necesitate și eficacitate psihică. Excluderea sa este cognitiv și psihic dezechilibrantă, lăsând un gol pe care omeneasca sensibilitate (fragilitate, emotivitate, irascibilitate, reprezentativitate imprecativă, etc. etc.) va trebui să-l înlocuiască cu altceva. Cu ce? Cu un neologism? Probabil că da, iar în acest sens fack-ul anglo-american e demult gata-pregătit. Însă despre fuck (pe care-l voi româniza drept fak), un pic mai încolo. Pentru moment e mai important să se rețină: exilarea unor elemente de intimitate sufletească (cum e drăcuirea), epurarea de complexități neuropsihice (idem), cenzurarea unor operatori mentali, cognitivi, referențiali și emoționali, nervoși și volitivi sau tensivi, totodată instrumentali și operaționali cu eficacitate (am numit aici domenii și câmpuri de acțiune ale Ideii sau conceptului de drac, ca și ale terminologiei și imprecării draconice), toate astea constituie operații contraproductive, frustrante, demne de abandonat.

DRACUL GOL (ALIAS PORNOGRAFIC). Toate bisericuțele românești, cele pe care le admirăm pentru inocența, modestia și frumusețea lor de bijuterie, aveau până în secolul 19 chiar pe peretele de intrare ori tindă scena dracilor goi, pictați în toată nerușinarea lor anatomică și denumiți scriptic cu singurul nume cunoscut și meritat (cel de drac). Și nici măcar nuditatea atâtor femei pe care dracii le regulează în fel și chip nu scandalizau norodul, etica adâncă a omului nelăsându-se nici măcar azi, darmite ieri-alatăieri, afectată de grafia vorbelor și închipuirea din chipuri. La fel ca sexul, dracul de-asemeni era o prezență reală, cotidiană (nicidecum mitologică sau primitiv-antică), iată de ce obrocul comunicațional pus peste drac și/sau sex e o măruntă catastrofă psihoistorică regretabilă, cu efect nociv asupra echilibrului psihic, un abuz asupra a ceva ce azi se numește terapie psiholingvistică (exprimare și purgare afectivă și neurovegetativă).

În ceea ce se numește porn studies, în studiul terminologiei extazului sexual (atât spontan popular, cât și exprimat artistic) se evidențiază întotdeauna cuvântul fuck. El nu exprimă direct numai actul sexual, ci la fel ca-n română futu-i sau futu-ți, exprimă și virilitatea agresivă, adrenalina compulsivă, distrugerea/nimicirea. Interesant, engleza nu asociază sexului și cuvântul drac (substitut de fuck?), în schimb asociază fără rezervă cuvântul Dumnezeu (God sau Gosh). Față de română, care are un termen atât de lung/plurisilabic pentru divinitate, avantajul e monosilabismul acestui god sau gosh, interșanjabilitatea draconicului fuck cu extaziacul god nefiind bizară, evitată. Fakul conduce la cerul lui God așa cum Fârtatul divin îți vorbește alături de Nefârtatul drac, fac tandem nu doar cosmocrator ci și etic și socio-uman, se luptă-mpreună pentru sufletul tău.

REVENIRE CU ROL DE EXTENSIE ȘI REZUMAT CONCLUZIV. Unii compatrioți ne sugerează c-ar fi mai interesant să ne închinăm „moșului” Zalmoxis (ba poate și să ne zicem „daci liberi”, autoservindu-ne cu pașaport sau buletin de excentrică nomenclatură). Colegul Cristian Istrătescu-Târgoviște ar vrea ca românii să revină la zaratustrism, mitraism sau măcar la maniheism precreștin, din moment ce argumentează cu aleasă și neobosită arguție, pe tomuri-fluviu, despre respectivele origini sau fundamente ale folclorului românesc. Mai degrabă pe urma comparatistului Ion Taloș ar putea veni un jun/jună admiratoare recomandând să ne-nchinăm la Împăratul Trăian; căci după ce ni se dovedește atât de peremptoriu persistența mitemului și arhetipului trăianic în conștiința romanicilor români (inclusiv actuali), maimai c-aș semna și eu personal o petiție petru ca BOR să-l insinueze pe Bădița Trăian drept sfânt de calendar creștin. Plus instituirea unei Zile Naționale specifice, cu liber de orice muncă și plină de chef subvenționat. Mai ales că inclusiv legiunile de pasionați într-ale panteoanelor și mitologiilor (tot mai mulți tineri în siajul lui R.Vulcănescu, I.Ghinoiu, A.Olteanu) ar putea sugera tot mai mulți zei și zâne, ursitoare și sfinți, sărbători și zile festive, pentru îmbogățit mentalul și sărbătorescul românilor cu prilejuri de ascultat cântece patriotice, dansat în colectiv hore simpliste, băut beri și pălinci, păpat mici și körtöșkolaci, cu sprijin de la primării și partide. Oricum trăim într-o euforie a sacrului și-a divinităților populare, aduse-n carele alegorice ale patriotismului de tarabagii și activiști politici tot mai numeroși, investindu-se țeapăn în aditivi mitologici – numai de ubicuul drac uitând cam toată lumea. Doar că, în paralel cu acestă viață căreia doar înțelepții îi zic butaforie, teatru sau comedie, Nefârtatul cel hâtru și cinic al țăranului de odnioară hălăduie alături de Fârtatul cel bun și milostiv, amândoi observând, ispitind și cântărind lumea, împreună văzând perenitatea aceluiași Bogat vocal și ipocrit versus Săracul cel etic și milostiv, discriminând cu dreptate între adevăr și drept, fals și strâmb.

Atâta vreme cât limba va rămâne o exprimare sinceră a umanului, așadar a unor repere și trebuințe neuropsihice imediate, vor exista și se vor împrumuta sau inventa expresii ale furiei, anxietății, sperietului și suprinderii, șocului și agresivității spontane. Pentru toate stările, gradele și nuanțele stărilor psihice numite sau sugerate mai sus, vorba iute și tăios-vocativă a dojanei, silei, urii, riposei, blestemului, imprecației, sudalmei (etc.) va fi pronunțată, răstită sau șoptită, oricum gândită și dedicată, expediată și audibilă. Mai mult decât invocarea/intimidarea și exorcizare/exilarea semenului în genitalele propriei născătoare (care e-n fond o paradisiacă „întoarcerea la origini”, în cel mai rău caz rușinea unui sex incestual, însă niciodată o distrugere totală a ființei), evocarea și precizarea „la dracu!” sugerează integrarea într-o durere sau chin infinit, ieșirea din toposul antropic normal și cu acces la bine, urmată instant de strămutarea-n toposul iadului, totuși nicidecum aneantizare reală, nicidecum distrugerea ființială, nimicnicirea desăvârșită a preopinentului. „La dracu” e așadar o trimitere tare, dură, penitentă, metafizică în sensul exmatriculării și exilării alienante pe alt tărâm. O consider de aceea mult mai puternică și eficientă decât orice imprecație pornografică, iar alungarea sa din psiholingvistica curentă a românului o pagubă.

Biserica Ortodoxă a luptat mult împotriva vocabulei drac. A reușit doar prin consens tacit în cercurile intelectualilor și chiar deloc în popor. În parte a reușit doar Biserca Catolică și cu totul au reușit doar reformații/protestanții și neoprotestanții, dar asta numai fiindcă impunerea interdicției a fost fermă și, pe de altă parte, enoriașii acestor culte și-au asumat personal abandonarea sa în favoarea unei emancipări și demonstrații de superioritate prin contrast și opoziție față de întreaga cultură folclorică vernaculară. Nu intră deloc în interesul și textul de față să vedem care au fost modalitățile de exprimare, defulare și eliberare/catarsă a furiei, disprețului și iertării printre minoritarii non-ortodocși, important rămânând să pricepem că atâta timp cât oamenii reali vor rămâne atașați mentalităților și comportamentelor sătesc-folclorice tradiționale, vocabula drac și înjurătura „ce dracu/la dracu!” rămân psihic operante. Nu cred că lupta împotriva lor are sens și eficiență sanogenă. Și dat fiind că esența și originea lor psihologică rămân aceleași, cred că singurul lucru cu puțină ar fi substituirea. Dar cu ce, mă întreb. Cu fakul american? Personal n-am nimic împotriva americanismelor, nevăzând nicidecum în globalizare (și aceasta de nenumărate grade și nuanțe) un demonism. Problema e însă: să fie oare fakul la fel de puternic, emoțional și energetic, egal de vibrant și eficient pentru subconștinentul, iraționalul și emoționalul psihologiei românești? Oare va ajunge românul ușor și repede să zică, precum americanul străzii, oricând și orinde, legat de absolut orice, fak/faking? Dacă da, se va simți la fel de ușurat și răzbunat, eficient, rezolvat și iertător, așa cum se resimte când poporanul exclamă „la dracu!”? Pentru moment, atât eu cât și câțiva inși și inse chestionate mărturisim că sună doar amuzant.

Cum dracu, Doamne iartă-mă, să ajungă? Ce dracu, doamne iartă-mă, să-i ajungă? Uitați-vă, priviți dar mai degrabă auziți mai atent cum a sunat expresia aceasta țărănească, cum dracu… Doamne iartă-mă! Într-o singură exclamație și expirație s-a invocat Răul, subteranul, spaima, întunericul, deci josul-josurilor și josnicul josniciilor, legând imendiat de el Binele suprem, pe Dumnezeu însuși, Superiorul, ascensionalul, adevăratul, preafrumosul. Totodată cerând iertare, așadar anihilând răul, reinstalând armonia, luminosul, pacea. La dracu (troznit), Doamne iartă-mă (descrescător/domolit), e ca un trăznet ce străbate orice vertical absolut, imediat efectuând un racursi de cruce. În ea, după verticala ce taie tot și orice vine orizontala care împrăștie și destinde, restabilește serenități. Vocativul vaticinar al acestei sintagme merita pagini scrise de M. Vulcănescu sau C. Noica, de-ar fi fost ei să-și permită și ducă până la capăt filozofările lor atât de minuțioase cu privire la bogăția subtilă a cuvintelor limbii române vechi, peizane. Prin „ce dracu, Doamne iartă-mă!…” legăm într-un singur expir și-ntr-o singură sintagmă două din cele mai opuse concepte, entități. Paradox neparadoxal, cât se poate de firesc, ba chiar logic (ne-/non-paradox) semnificând de fapt contrabalansare și compensare, completitudine. Dracul cel negativist și tulburător de ape, + Dumnezeul cel neafecat și preamilostiv. În binomul unit avem absolutul adevărat, singurul real și indivizibil, a cărui recunoaștere aduce lumină și pace sufletească. Căci bine e și frumos să crezi și mărturisești că Dumnezeu există; însă a achiesa că și dracul există, iată adevărata, corecta/cinstita cunoaștere. După cum a te crede plin de „spiritualitate”, de „divinitate”, „ființă luminoasă” demnă de supratitlul de „fiu (sau renăscut) al lui Dumnezeu”, nu înseamnă decât iluzie fudulă sau amăgire de sine – atâta timp cât nu te recunoști și drept posibil sediu satanic, virtualitate demonică, împelițare de drac/drăcușori.

Orișicum, așa cum nu există engleză vernaculară fără cuvântul fuck, nici română adevărată, populară, sinceră și spontană, fără termenul drac.

Simbolic, dracul a reprezentat întotdeuna negația ca problematizare și posibilitate, ca transformare, emancipare, revoluționare. În tabla categoriilor filosofice negația și antiteza reprezintă dialectica, devenirea, în vreme ce în simplificările teologice aceste concepte, sub genericul „ispitire” (propunerea de alternative), îl caracterizează și desemnează pe diabolicul drac. Așa cum conștiința, fără alternative, posibiluri și negații (dialectice/maieutice) moare, tot așa, fără de vocabulele-supapă pentru energiile refulate și negative, fără instrumentele defulării purgante, psihicul atât de tensionat și contradictoriu al omului o ia razna. Înjurătura este un asemenea instrument terapeutic, în cadrul repertoriilor interacțiunii populare locul fiindu-i unic, potent.

În ultimele decenii e de întâlnit, inclusiv la țară, nu doar la oraș, simplificarea radicală a vocabularului imprecativ, tot mai intensa, expansiva, majoritara și dominanta afirmare și impunere a falocrației, a „invidiei” unisex față de penis, a penocentrismului. Falocentric și falofag se-njura și-n trecut, însă drăcuirea era mult mai populară și mult mai puțin indecentă, țăranii permițând-o și copiilor. Azi însă, „(ce) pula mea” aproape că a exclus pe „ce dracu”, face parte din colocviala amicală a tuturor adolescenților (băieți și fete, fără deosebire), chiar și trimiterea-n genitalul matern devenind dominată de trimiterea-n genitalul masculinist. Fapt ce reprezintă… ceva-ceva. Însă dincolo de subtilitatea pe care încă n-o decelăm, care încă ne scapă, avem evident de a face cu o sărăcire de spirit de ordin general, absolut chiar. Dracul mai avea ceva transcendental în el, ceva numinos, așadar ținând de sacral. Ca „întoarcere la origini” chiar și indicarea sexului matern încă mai viza ceva transindividual, abisal, psihanalitic, deci tot transcendent. Falocentrismul narcisic și egolatric denotă adevăratul ateism, întronizarea particularului mărunt și a eului comun, banal, pur mamiferic. Iar dacă în ultimul deceniu tot a început să-i frece pe mulți dintre colegii intelectuali grija conservării și reactivării tradițiilor originare/autentice și a patrimoniului imaterial, poate își asumă cineva și conștiința autenticității omenești în integralitatea sa, militând pentru recuperarea dracului în limbajul comun. Detaliu totodată contrar superficialității pe care, cel puțin pentru o generație-două, penilatria narcisică și fakul globalizant le vor putea reprezenta inclusiv pentru mintea și cultura, limbajul și gura curentă ale românilor.