Armand Goșu: Ucraina a îngropat proiectul Moscovei de a deveni jucător relevant în Orientul Mijlociu, unde visează să pună piciorul încă de pe vremea Ecaterinei II și a lui Pavel I

Interviul de mai jos cu analistul Armand Goșu are trei teme fierbinți: atentatele din Rusia, situația din Georgia și implicațiile pe care le are pentru Rusia căderea regimului Assad. Despre războiul din Ucraina va urma un alt interviu, separat, săptămâna viitoare.

Marți, 17, decembrie a căzut victimă unui atentat chiar comandantul trupelor de apărare împotriva radiațiilor, substanțelor chimice și biologice al armatei ruse, generalul Igor Kirilov și asistentul său. Cu trei zile înainte a fost ucis un inginer constructor de rachete, acum un an, un fost deputat ucrainean în Rada Supremă, refugiat la Moscova, și lista este mult mai lungă. Cum explicați această serie de atentate organizate în inima Rusiei de serviciile secrete ucrainene?

Kievul transmite un mesaj tuturor celor care se fac vinovați de crime de război, de excese pe câmpul de luptă. O sursă anonimă din SBU declară pentru BBC secția în limba ucraineană, că “răsplata pentru crimele de război este inevitabilă”. Modelul presupun că e copiat de la Mossad, și până acum mi s-au părut destul de eficienți. Lista celor asasinați sau a celor morți în împrejurări ciudate, fără să se specifice că sunt operațiuni ale serviciilor ucrainene, este destul de lungă; un fost comandant de submarin, ucis la Krasnodar, un căpitan de rang din Flota Mării Negre, ucis cu o mașină capcană la Sevastopol, un colonel comandant al unui centru de pregătire al forțelor speciale GRU împușcat în suburbiile Moscovei.

Kirilov nu este primul general ucis. Au mai fost și alții, îmi amintesc cel puțin două nume, Kutuzov și Țokov, dar ei erau în apropierea liniei frontului în Ucraina. Kirilov însă este generalul cu cea mai înaltă funcție din ministerul Apărării și a fost ucis în capitală, la 6-7 km distanță de Kremlin. Prin aceasta SBU a reușit să umilească serviciile ruse de contra-informații.

La câteva ore după ce SBU a anunțat că-l anchetează în lipsă pe Kirilov pentru “crime împotriva armatei ucrainene” și că are peste 4800 de cazuri de utilizare a gazelor interzise, generalul trece pe lângă o trotinetă electrică ce explodează. Cine dintre demnitarii ruși despre care SBU va declara în conferințele de presă că au devenit obiectul unor investigații o să mai poate dormi liniștiți sau plimba prin cartier?

Generalul Kirilov era și unul dintre cei mai activi comunicatori ai ministerului rus al Apărării. El a lansat de pildă poveștile false cu țânțarii care răspândesc viruși creați de americani în laboratoare și celebrele „bombe murdare” pe care ucrainenii se pregătesc să le folosească. Mai sunt și altele?

Armand Goșu: Pe site-ul ministerului Apărării de la Moscova găsiți 180 de înregistrări video de la conferințele de presă ale lui Kirilov. A fost unul dintre cei mai activi propagandiști ruși. Marea Britanie l-a pus pe lista de sancțiuni tocmai pentru activitatea sa neobosită de agent al dezinformării în slujba Kremlinului. Nu întâmplător, ieri Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a diplomației rusești, sublinia tocmai această calitate a defunctului, care ar fi dezvăluit neobosit „crimele anglo-saxonilor”.

Una din dezinformările lui favorite se referea la folosirea de către SUA, NATO sau alte state ostile Rusiei, a teritoriului Ucrainei pentru a testa arme chimice, biologice până la produse farmaceutice. Personajul avea o imaginație debordantă, de pe buzele lui plecau cuvinte precum holeră, ciumă, virușii turbării. Din primele luni de război, Kirilov a început această operațiune care continuă până astăzi. Periodic relansa subiectul laboratoarelor americane din Ucraina. Anul trecut, pe vremea asta, spunea că SUA au amplasat nu mai puțin de 46 de laboratoare biologice. Experții americani ar fi venit în Ucraina ca să colecteze și studieze rutele de migrație a păsărilor pentru a transmite virușii. O altă dezvăluire din 2023 era că americanii studiază cimitirele de animale, prelevând probe de sol. Tot la acel briefing spunea ceva despre specialiștii americani care antrenează țânțari în Ucraina. Altă dată a prezentat o teorie despre cum americanii îi droghează pe soldații ucraineni pentru a ucide ruși și făcea o comparație cu Germania nazistă. Dar cea mai longevivă și de succes narațiune se numea “bomba murdară”, ce ar fi utilizată într-un atac terorist nuclear. Nici Kirilov nu știa bine împotriva cui o să fie folosită această bombă, câteodată spunea că va lovi Rusia, altădată că bomba e făcută să sperie populația ucraineană care să se refugieze în număr mare în Occident. Subiectul a fost intens preluat și dezbătut în presa occidentală. Prin primăvara 2023 a dispărut tema, care a fost reluată abia în vara 2024 și a continuat să fie fluturată până recent.

Contributors.ro: Ce au urmărit serviciile ucrainene prin uciderea generalului Kirilov?

Armand Goșu: Nu sunt familiarizat cu activitatea serviciilor ucrainene. Operațiunile din Rusia au fost executate de serviciul armatei, GUR, și de serviciul de contra-spionaj, SBU, echivalentul SRI. Lichidarea unor persoane nu face parte din rutina unui serviciu, este o operațiune extremă, aventuristă, care expune întreaga rețea. Pe fondul războiului, în ultimii trei ani, numărul acestor operațiuni a crescut vertiginos, nu doar cu lovituri între Ucraina și Rusia. De pildă, GRU, agenția de informații externe a Rusiei, este foarte activă în Occident. În Spania l-a ucis pe acel pilot de elicopter care a defectat la ucraineni, Kuzmin, dacă mai țin bine minte. Au încercat un atentat împotriva președintelui executiv Rheinmettall, cel mai mare producător de arme și muniție. Sunt nenumărate atentate executate de FSB pe teritoriul Ucrainei. Au fost atentatele eșuate împotriva generalului Budanov, șeful serviciului armatei. Soția sa a fost otrăvită, dar a fost salvată. Au fost cele împotriva președintelui Zelenski, din care – în unele cazuri – a scăpat miraculos.

Ca mod de operare, ucrainenii aleg mereu ținte simbolice. Acum, generalul Kirilov.  În august 2022, Daria Dughina aruncată în aer, însă atentatul foarte posibil să fie fost îndreptat împotriva tatălui ei, Aleksandr Dughin, care în ultimul moment a schimbat mașina cu fiica sa. Un celebru blogger rus pro-război și anti-ucrainean, Tatarski, a fost ucis de o bombă în timpul unui show la Petersburg. Comandantul submarinului Krasnodar, împușcat ziua în amiaza mare. Săptămâna trecută un cunoscut inginer constructor de rachete de croazieră, ucis lângă Moscova, în urma unei operațiuni GUR.

Eliminarea acestor oameni nu schimbă soarta războiului, dar impactul lor influențează starea de spirit la nivelul elitei militare, al opiniei publice din cele două țări. De unde și reacția foarte nervoasă a Moscovei care jură că va răzbuna moartea generalului Kirilov. Puțin probabil să reușească asta prea curând. Deocamdată, ucrainenii demontează una după alta rețelele rusești. Cert este că Moscova va trebui să schimbe urgent protocoalele de protecție și pază, nu doar în armată și politică, dar și în institutele tehnice. Asta înseamnă că prețul războiului va crește pentru Putin.

Mihail Kavelașvili, președintele ales al Georgiei, are poziții atât de radicale, că până și Visul Georgian pare rezonabil

Contributors: Să ne îndreptăm, vă propun, spre Caucaz. În Georgia s-au desfășurat alegerile prezidențiale. Țară este cuprinsă de proteste acum și este ținta unui război hibrid purtat de Rusia. Alegerile, desfășurate într-un nou format, au fost câștigate de un fost fotbalist, candidat din partea partidului de guvernământ, “Visul Georgian”, controlat de controversatul miliardar Bidzina Ivanișvili. Este o victorie a Rusiei care-și consolidează astfel pozițiile în Caucazul de Sud?

Armand Goșu: Sâmbătă a fost ales Mihail Kavelașvili, un atacant foarte talentat, care și-a început cariera de fotbalist în perioada sovietică, la celebra Dinamo Tbilisi. Uriașă echipă, a câștigat Cupa Cupelor! În anii 1980, doar Dinamo Kiev putea să-i țină piept. Kavelașvili a avut și o frumoasă carieră internațională, în Anglia, la Manchester City, apoi a trecut pe la mai multe echipe din Elveția. A jucat și în națională, marcând destule goluri.

Sistemul de alegere a președintelui a fost schimbat. Înainte președintele era ales de popor, într-un scrutin universal. Acum, la 14 decembrie 2024, pentru prima dată, președintele a fost ales de un Colegiu electoral, format din parlamentari, reprezentanți ai autorităților regionale și municipale. Din Colegiu fac parte 300 de membri. Pentru a bloca votarea, jumătate din membrii Colegiului trebuiau să absenteze. Ceea ce nu s-a întâmplat. Iar pentru a alege un candidat din primul tur, trebuie ca acesta să obțină două treimi din voturi. Și exact asta s-a petrecut. Pentru Kavelașvili au votat 224; s-a mai înregistrat un singur vot anulat, cel al delegatei care o reprezintă pe președintă, pe Salome Zurabișvili. Trebuie subliniat faptul că 211 din cei 224 de delegați care au votat pentru Kavelașvili aparțin Visului Georgian. Opoziția nu a recunoscut rezultatul alegerilor parlamentare din 26 octombrie, câștigate cu 54% de Visul georgian, și continuă să acuze fraudarea lor. Opoziția nu participă la lucrările parlamentului și nici la alegerea președintelui.

Contributors.ro: Mandatul președintei Zurabișvili se încheie pe 16 decembrie. A anunțat că nu va părăsi postul și a chemat la noi proteste de stradă. E o bătălie dramatică, sunt trei săptămâni de proteste, într-un an care a fost un fel de maraton al protestelor în Georgia, fără ca acest lucru să împiedice consolidarea forțelor pro-ruse. Cine sunt liderii acestor proteste și ce vor aceștia?

Armand Goșu: Nu există un lider formal, organizarea protestelor se face pe canale Telegram, pe mici grupuri. Protestele încep seara și se încheie spre dimineață. Grupurile de manifestanți se coordonează în timpul protestului, mulțimea îndreptându-se spre un punct al centrului orașului sau spre altul. Manifestanții cer refacerea alegerilor parlamentare sub supravegherea unor observatori internaționali. Asta este principala lor revendicare. Alegerile au fost fraudate, rezultatul lor trebuie anulat și reluat procesul electoral.

De fapt, liderul opoziție în acest moment, atât pentru opinia publică georgiană, cât și pentru Occident este președinta Zurabișvili. Și este o nucă foarte tare pentru oligarhul Ivanișvili și pentru susținătorii lui de la Moscova.

Salome Zurabișvili s-a născut la Paris într-o familie de refugiați politici georgieni. Provine dintr-o familie foarte bine integrată în țara adoptivă. Verișoara ei a fost celebra Hélène Carrère d’Encausse, născută Hélène Zourabichvili, istoric francez, poate cel mai important specialist francez în istoria Rusiei din ultimele decenii, academician, secrétaire perpétuel al Academiei, care e cea mai prestigioasă funcție din forul suprem al culturii franceze. Verișoara ei, Salome, care ne interesează pe noi, a fost diplomat de carieră francez, iar în timpul Revoluției Trandafirilor din 2003 a fost ambasador la Tbilisi. Ea a schimbat fotoliul de ambasador al Franței cu cel de ministru de Externe al Georgiei. După câțiva ani, a intrat în conflict cu președintele Saakașvili, și-a pierdut postul, dar a rămas activă în politica georgiană. La alegerile prezidențiale din 2018 a candidat ca independentă fiind susținută de “Visul Georgian” al lui Ivanișvili, cu care a colaborat în anii 2010 destul de intens. În 2023 a intrat însă în conflict deschis cu controversatul oligarh. În toamnă, Parlamentul a încercat s-o destituie, dar operațiunea a eșuat din lipsă de voturi. Și din cauza susținerii pe care o mai are la Paris. Iar cuvântul Franței contează. Asta s-a văzut și recent când Zurabișvili a fost invitată de președintele Macron la Paris, la inaugurarea  catedralei de la Notre Dame, unde a avut și o discuție cu președintele american ales, Donald Trump.

Nu m-aș hazarda să fac vreo prognoză privind felul în care se va termina această criză politică. Inaugurarea noului președinte este planificată pentru 29 decembrie. Nu știu dacă oamenii care protestează mai au energia necesară să continue. Nu văd cum s-ar putea ajunge la un compromis. Nu cred că telefonul dat de Macron lui Ivanișvili o să-l domesticească pe acesta din urmă. Guvernul speră că protestatarii vor îngheța în stradă, se vor plictisi, vor merge acasă de sărbători, la căldură, și nu se vor mai întoarce în stradă. La rândul lor, manifestanții speră într-o defecțiune în aparatul represiv, în trecerea unor segmente din elita politică georgiană de partea opoziției.

Contributors.ro: La ce să ne așteptăm de la noul președinte, Kavelașvili?

Armand Goșu: La nimic bun. Are poziții atât de radicale, că până și Visul Georgian pare rezonabil. Cu o educație precară, el este opusul doamnei Zurabișvili. Kavelașvili este destul de cunoscut în politica georgiană; a fost ales deputat de trei ori, din 2016. În 2022 s-a despărțit de Visul Georgian și a format un grup politic Forța Poporului, considerat satelit al partidului de guvernământ, care s-a specializat în declarații anti-occidentale agresive. Forța Poporului cu Kavelașvili a inițiat proiectul legii privind “agenții străini” în 2023. Proiectul a fost apoi retras din cauza scandalului stârnit. Dar a fost reintrodus pe ordinea de zi, un an mai târziu, chiar de către Visul Georgian. În ciuda protestelor, legea a fost adoptată. La alegerile din 26 octombrie, toți liderii Forței Poporului, printre care și Kavelașvili, s-au aflat pe listele partidului de guvernământ.

Protestele din Georgia. O scurtă istorie

Contributors.ro: Au fost valuri de proteste în 2024 și totuși opoziția georgiană a pierdut toată bătăliile politice. De ce?

Armand Goșu: Nu avea cum să le câștige. În Georgia, în ultimii 12 ani s-a cristalizat un regim autoritar electoral, în care guvernul, oligarhul Ivanișvili care se află în spatele partidului de guvernământ, nu va permite alternanța la putere. Oricum s-ar vota, tot Visul Georgian rămâne la guvernare. Pur și simplu, Ivanișvili a inovat în materie de politică georgiană. Eduard Șevarnadze, primul președinte, și Mihail Saakașvili, al doilea, au plecat de la putere, permițând alternanța, respectând astfel principala regulă a jocului democratic. Bizdina Ivanișvili, oligarh, politician de culise, un fel de Plahotniuc de Georgia, pur și simplu refuză să plece de la putere, iar războiul din Ucraina este ocazia perfectă pentru a se eterniza la conducerea Georgiei.

Controversatul oligarh are toate șansele să reușească. Liberalismul și democrația sunt în criză și bat în retragere. Dacă te uiți peste Ocean, poți să te gândești că sunt abandonate. Frica de Rusia este cel mai bun agent de manipulare utilizat de Ivanișvili și care – paradoxal – întărește influența lui Putin în Georgia, o țară în care 80% din populație, repet 80%, incomparabil mai mult decât în Moldova, vrea integrarea în UE. În ciuda faptului că articolul 78 al Constituției Georgiei obligă guvernul să urmeze calea integrării europene și euro-atlantice, primul ministru a decis suspendarea negocierilor cu UE până în 2028, ceea ce a și stârnit al treilea și cel mai mare val de proteste. Primul val a fost în primăvară, cu ocazia adoptării legii rusești a “agentului străin”.

Al doilea val s-a produs după alegerile parlamentare din 26 octombrie, pe care opoziția nu le recunoaște acuzând fraude masive. Ultimul, al treilea val, început la sfârșitul lunii noiembrie, este diferit prin amploare și violență. Vorbim de proteste care au cuprins întreaga țară. La Batumi, la Poti, Rustavi, Kutaisi s-a protestat masiv, au fost ciocniri cu trupele speciale, care de această dată s-au comportat mult mai violent. Numărul de arestări a fost mai mare. Tactica trupelor speciale  georgiene seamănă tot mai mult cu a celor din Rusia. Fixează aleatoriu o persoană din mulțime și la un semn se năpustesc asupra ei, o despart de grup, o bagă în dubă. Anchetele sunt un calvar, cu amenințări de viol, lovituri la corp dar și la față, care au dus la câteva cazuri de desfigurare. În ultimele nopți – pentru că manifestațiile au loc exclusiv noaptea – și-au făcut apariția grupuri special antrenate, probabil compuse din sportivi, tineri din galerii, îmbrăcați în negru, toți cu fețe acoperite care răspândesc teroare prin centrul orașului atacând oamenii, la întâmplare. Sunt tactici clasice rusești, care au eșuat în 2014 la Kiev, la manifestația maraton Euro-Maidan, dar care pare să reușească la Tbilisi.

De ce se bucură Rusia de situația din Georgia

Ce rol joacă Rusia în această criză politică? În ce măsură pot fi identificate urmele Moscovei în criza din Georgia?

Principalul beneficiar al acestei crize este Putin, nu e nici un dubiu aici. Țara cea mai pro-occidentală dintre țările Parteneriatului Estic, care a implementat în cele două mandate ale președintelui Saakașvili reforme serioase ce păreau s-o fi apropiat ireversibil de UE, care a înscris în Constituție orientarea spre UE și NATO, cu o elită intelectuală excepțională, bine socializată în Occident, a întors acum spatele Bruxelles-ului. Este o decizie conștientă luată de oligarhul Ivanișvili, cel mai bogat și puternic om din țară. Cu o avere de aproape 8 miliarde de dolari, Ivanișvili deține 25% din PIB-ul acestei mici țări din Caucaz. El ține prizonieră această țară. Este autorul schimbării de direcție cu consecințe dramatice pentru viitorul Georgiei. Motivația este foarte simplă, interesului său personal nu-i răspunde un regim democratic, bazat pe alternanța la putere, pe jocul politic autentic, pe independența justiției, pe anticorupție, pe respectarea valorilor lumii occidentale. Ivanișvili a ajuns la concluzia că interesele sale sunt mai bine apărate de un regim autoritar, cum este cel al lui Putin, de unde se și inspiră. Nu cred că a fost nevoie ca Rusia să finanțeze Visul Georgian, are bani suficienți miliardarul Ivanișvili. Nu cred că Rusia a avut operativi pe bulevardul Rustaveli din centrul capitalei, care să coordoneze represiunea. Se pricep la asta și serviciile secrete georgiene. Nu cred că Rusia l-a desemnat pe Kavelașvili candidat la președinție din partea Visului Georgian. Pur și simplu fostul fotbalist s-a remarcat prin cele mai agresive declarații anti-occidentale din Parlament. Iar desemnarea i-a aparținut exclusiv lui Ivanișvili.

Faptul că Ivanișvili, oligarh georgian, cu afaceri în Rusia, care a trăit în Franța, la începutul anilor 2000, a devenit promotorul modelului rusesc în politică, alături de Ilham Aliev, președintele Azerbaidjanului n-ar trebui să ne mire. Asta e lumea pe care o știe el, în care se simte confortabil. Într-o țară UE, în oricare, până și în România sau Bulgaria, s-ar simți amenințat.

Și Rusia pe unde este acolo, în Georgia?

Sigur este și ea undeva pe acolo, frecându-și mâinile de bucurie. Ea știe să exploateze foarte bine tensiunile din societate, crizele politice. Numai că trebuie documentată implicarea Rusiei, cu probe, altfel ne transformăm în lăutari. Până la probe, remarcați faptul că modelul pe care-l adoptă Georgia renunțând la democrație este unul rusesc iar principalul beneficiar al suspendării drumului către Occident este Putin. Și doar atât și ar fi suficient pentru a afirma că Ivanișvili, Visul Georgian, noul președinte Kavelașvili promovează interesele Rusiei, acționează ca niște agenți ai lui Putin.

După lichidarea Hezbollah de către israelieni, problema existenței regimului Assad era o chestiune de timp

Dacă la Tbilisi Moscova repurtează o victorie politică, se pare că în Siria Rusia suferă o mare înfrângere strategică. În dimineața de 8 decembrie, coaliția anti-Assad, condusă de grupul Hayat Tahrir al-Sham a intrat în capitala Damasc, iar acum la mai bine de o săptămână controlează aproape întregul teritoriu al Siriei. Cum explicați acest blitzkrieg islamist?

Agresiunea pe scară largă a Rusiei împotriva Ucrainei, reizbucnirea războiului în Orientul Apropiat și operațiunile israeliene din Liban care au epuizat Hezbollah și milițiile șiite au condamnat la moarte regimul lui Bashar al-Assad. Fără luptătorii Hezbollah, armata siriană nu valora mare lucru. După lichidarea Hezbollah de către israelieni, problema existenței regimului Assad era o chestiune de timp. Inițiativa răsturnării regimului de la Damasc i-a aparținut lui Erdogan, cu care arogantul Bashar al-Assad a refuzat să se întâlnească, în ciuda insistențelor lui Putin. Turcia a meșterit la crearea marii coaliții care într-o săptămână a îngropat regimul Assad.

Să ne amintim că trupele Damascului n-au câștigat niciodată controlul asupra întregii țări. În nord, la granița cu Turcia, sub protecția Ankarei s-au format structuri administrative, cum este și cea din provincia Idlib, de unde a început la 27 noiembrie, ofensiva rebelilor. Două zile mai târziu, militarii Hayat Tahrir al-Sham postau fotografii din cetatea antică Alep, pe are o cuceriseră. Era o mare surpriză, pentru că Alep era un bastion al lui Assad, care a picat în câteva ore, fără lupte serioase.

Cum se explica absența rezistenței? Chiar dacă a fost o grupare creată din foști luptători ai ramurii siriene al-Qaeda, de care s-au desprins în 2016, și din alte grupări islamiste, Hayat Tahrir al-Sham a devenit mai moderată, liderul organizației s-a îndepărtat de ideologia Jihadului. A fost un fel de rebranding, fapt care a jucat un rol decisiv. Sirienii nu sprijineau revoltatele anti-Assad din cauza extremismului religios, așa că preferau să rămână neutri, să nu le susțină, atunci când nu se simțeau amenințați de ele. Preferau să-l susțină pe Assad pentru că se temeau de Statul Islamic.

După Alep, rebelii s-au îndreptat către Hama, iar apoi Damasc. Pentru prima dată au folosit drone, care s-au dovedit eficiente, identificând și omorând ofițeri de informații de rang înalt.

Fără susținerea activă a Hezbollah și milițiilor iraniene, armata siriană regulată a fost total demoralizată prăbușindu-se sub loviturile Hayat Tahrir al-Sham. Dacă propria ta armată refuză să mai lupte, militarii își dezbrăcau uniformele și fugeau unde vedeau cu ochii, de ce ar fi luptat Rusia pentru supraviețuirea regimului Assad? Obiectivele lui Putin în regiune sunt mai complexe, iar pe primul loc nu mai este salvarea aliatului Bashar al-Assad, cât păstrarea bazelor militare rusești aflate pe costa Mediteranei Orientale. Și cum menținerea lor depinde de bunăvoința grupului Hayat Tahrir al Sham, pus pe lista organizațiilor teroriste în Rusia, ca și în Turcia, SUA și în mai toate țările occidentale, Moscova și-a îndulcit retorica. Comunicatele oficiale dar și presa rusă au renunțat să mai descrie grupul drept “terorist” numindu-l “rebel” sau “opoziția armată siriană”.

Ceva contacte pare că s-au stabilit anterior. În timp ce ambasada Iranului la Damasc a fost jefuită, cea a Rusiei a fost ocolită de rebeli, iar securitatea personalului diplomatic nu a fost amenințată. Militarii ruși s-au putut regrupa în zona bazelor lor de la Tartus și Hmeimim, fără ca nimeni să le împiedice deplasarea pe drumurile Siriei, în zilele care au urmat instalării noii puteri la Damasc.

Faptul că Putin l-a primit pe Bashar al-Assad la Moscova unde i-a acordat azil, nu împiedică postul Russia Today Arabic să difuzeze un lung interviu cu ambasadorul sirian la Moscova, în care acesta denunță “evadarea rușinoasă și umilitoare” a lui al-Assad, cel care îl numise în postul de ambasador. Cum prezența militară rusească în regiune atârnă de un fir de ață, Putin va păstra opțiunile pentru viitoare negocieri, încercând să salveze ce poate, dar se va concentra pe asaltul asupra Ucrainei, unde speră ca forțele sale să obțină victoria. De fapt, Ucraina a îngropat nu se știe pentru câtă vreme proiectul Moscovei de a redeveni jucător global, sau măcar jucător relevant în Orientul Mijlociu, unde visează să pună piciorul încă de pe vremea Ecaterinei II și a lui Pavel I.

O să ajungem și la prezența rusească în Siria, dar vreau să mai discutăm despre natura regimului Assad în Siria. Cum a fost posibil să se prăbușească acum așa ușor? Și ce a însemnat regimul Assad, care au fost caracteristicile acestui regim?

Armand Goșu: Nu sunt specialist în Orientul Mijlociu, cunosc doi oameni care se pricep foarte bine la Siria, prima este profesoara Laura Sitaru de la Secția Arabă, al doilea este Cătălin Gomboș de la Radio România. Eu am studiat pe vremuri Imperiul otoman în secolul XIX-lea ceea ce m-a ajutat să mă familiarizez cu regiunea.

Ca să mă întorc la întrebarea dvs, cred că important este să reținem că regimul Assad care se întinde pe mai bine de cinci decenii, este regimul unei minorități religioase, alawiți, din familia șiiților. Această minoritate a folosit retorică seculară pentru a deține puterea asupra unei majorități sunnite. Asta a făcut ca regimul să fie instabil. Familia Assad a recurs la violență pentru a se menține la putere. Siria n-a fost niciodată un loc pașnic și liniștit, cum poate ar crede unii cititori. După 2011 a fost cotropit de teroriștii al-Qaeda.

Structura regimului Assad era asemănătoare cu cea a regimului Saddam Hussein în Irak. Acolo o minoritate sunnită a suprimat majoritatea șiită. Deci, în cazul nostru, mai devreme sau mai târziu, această structură instabilă trebuia să ducă la prăbușirea regimului.

Mai este ceva. Regimul Assad s-a instaurat după câteva decenii de mari tulburări politice. Siria obosise de atâtea schimbări violente. După prăbușirea Imperiului otoman, Siria a fost teritoriu sub mandat francez. După  al doilea război mondial, Siria a rămas instabilă, în 21 de ani țara a cunoscut 20 de lovituri de stat. În 1963, Partidul Renașterii Socialiste Arabe (BAAS) a profitat de conflictele din Partidul Popular aflat la putere și a organizat o lovitură de stat, instaurând regimul partidului unic. La această lovitură au participat mulți tineri ofițeri. Unul dintre ei a fost Hafez al-Assad. Provenea dintr-o familie alawită, din nord-vestul Siriei. Urmase cursurile Academiei militare, a devenit aviator, apoi comandant de escadrilă, iar în 1957 a vizitat URSS, unde s-a antrenat pentru a pilota un MiG 17.

După succesul loviturii de stat din 1963, Assad a devenit șeful aviației naționale și a format serviciul de informații aeriene al armatei siriene. Dar situația din țară era departe de a se stabiliza. Diviziunile religioase și politice din cadrul armatei au dus la o nouă lovitură de stat, în 1966, după care Assad a preluat funcția de ministru al Apărării. Liderul aripii radicale Salah Jadid a condus țara până în 1970, când Assad l-a înlăturat de la putere. A fost ultima lovitură militară pentru multe decenii.

Assad și-a numit alawiți, care abia dacă treceau de 10% din populația țării, în cele mai importante funcții. Rolul sunniților în guvernele sale a fost redus la unul simbolic, ceea ce a nemulțumit cea mai mare parte a populației. La “alegerile” din 1971, Assad a obținut peste 99%. Cercul în care se luau deciziile importante era format din rudele sale. Soția sa a jucat un rol important, frații soției au condus serviciul de securitate, fiind de o cruzime greu de imaginat. Fratele președintelui conducea așa-numitele brigăzi de apărare iar ginerele lui Assad comanda garda prezidențială. Membrii și apropiații familiei Assad controlau fluxurile financiare, mai ales miliardele din contrabandă.

Au existat mai multe tentative de a-l răsturna de la putere pe Hafez al-Assad. A fost o tentativă de asasinare, când s-au aruncat două grenade spre președinte. La începutul anilor 1980, a fost un val de proteste organizate de Frățiile Musulmane, manifestanții incendiau sediile partidului BAAS, poliția adesea era incapabilă să controleze situația. Atunci când a intervenit armata, cartiere întregi au fost bombardate cu mortiere. Nici până astăzi nu se cunoaște numărul exact al victimelor. Cel mai brutal episod datează din 1982, când brigăzile de apărare aflate sub comanda fratelui președintelui au distrus orașul Homa, omorând zeci de mii de civili.

Regimul a avut și perioade mai bune, de relativă acalmie. Dar o acalmie care s-a suprapus peste o militarizare accentuată a societății. Cum se explică această aparentă contradicție?

Armand Goșu: Serviciul de securitate Muhabarat era omniprezent. Era concurat și de serviciile armatei. Densitatea informatorilor în cadrul unor comunități mici era infernală. În orășele de 2-3.000 locuitori existau 40-50 informatori doar ai Muhabarat, echivalentul Securității ceaușiste. Societatea era militarizată, în anii 1980 vedeai pe străzi doar oameni în uniforme. Era foarte prezent sentimentul de urgență militară. Bărbați și femei patrulau noaptea cu puștile în spate, poliția era peste tot. Toate grupurile profesionale erau infiltrate de serviciul secret. Era nevoie tot timpul de o demonstrație de loialitate față de regim. Nu existau nici cele mai firave tentative de moderare, de minimă liberalizare, de vagă democratizare. Assad nu pricepea că trebuie să negocieze, să caute compromisuri, să facă concesii. El considera că învingătorul e îndreptățit să ia totul, nu știa să fie prudent, să renunțe la putere după un anumit timp.

Pentru a moșteni puterea, Hafez al-Assad l-a pregătit pe fiul său cel mare Basil. Acesta  a servit în Forțele Speciale Siriene, s-a antrenat în academiile militare sovietice. Planurile însă s-au prăbușit în ianuarie 1994 când moștenitorul a avut un accident de mașină, murind pe loc. Se izbise de un parapet în drum spre aeroport, de unde urma să plece la schi în Germania. După moartea lui Basil, fratele său mai mic, Bashar a trebuit să revină în Siria, din Anglia unde se pregătea să devină oftalmolog. Băiatul mai mic n-avea înclinații militare, nu era interesat de politică, era familiarizat cu valorile occidentale. Multă lume își punea speranța că Bashar va porni reformele mult așteptate. Hafez al-Assad a murit la 69 de ani, în vara anului 2000. Bashar avea doar 34 de ani așa că Parlamentul a trebuit să coboare bariera de 40 de ani din lege, pentru ca tânărul să poată moșteni precum un monarh titlul de președinte al țării. În primele săptămâni, a eliberat din închisoare zeci de prizonieri politici, a dat semnale că vrea să reformeze economia transformând Siria într-un stat capitalist. Dar reformele n-au început niciodată. Înrăutățirea relațiilor dintre SUA și țările arabe după 11 septembrie a devenit o bună scuză pentru tânărul lider de la Damasc pentru a amâna reformele politice și a continua cu un model autoritar de guvernare. Până în 2010-2011, Siria a rămas același stat conservator, în care președintele deține puterea absolută, și în care forțele de securitate controlează toate sferele societății. Nemulțumirea populației față de regim creșterea tot mai mult. Era nevoie doar de o scânteie ca să arunce în aer întregul edificiu statal.

În februarie 2011, poliția dintr-un orășel de provincie a reținut 15 adolescenți pentru câteva cuvinte critice la adresa regimului scrise pe un perete. Au fost torturați, securitatea siriană le-a amenințat familiile cu moartea. Asta a fost scânteia care a aprins Siria. Peste două săptămâni, întreaga țara se răsculase împotriva familiei Assad, a omnipotentei securități, împotriva influenței structurilor militare în societate, a controlului pe care alawiții din clanul președintelui îl exercitau asupra politicii și economiei siriene. Decizia lui Bashar al-Assad de a reprima brutal protestele a dus la izbucnirea unui război civil, în care au pierit sute de mii de oameni iar alte milioane au fugit din țară. SUA, Marea Britanie și Franța au susținut opoziția moderată care cerea reforme și democratizare. Încă din 2012, Rusia s-a poziționat de partea regimului al-Assad furnizând arme iar în 2015 intervenind direct în conflict, într-un moment în care răsculații păreau aproape de victorie.

În Siria și-au exersat piloții ruși manevrele și tehnicile de atac

Care au fost obiectivele Rusiei în Siria? Ce a urmărit Putin intervenind militar acolo?

Armand Goșu: Mai am de adăugat ceva important. Revolta populației din Siria trebuie analizată în contextul Primăverii Arabe, fenomen care l-a marcat teribil pe Putin. Pregătirea lui de ofițer de informații l-a împiedicat să înțeleagă ce se întâmplă. Considera că totul e doar un mare complot orchestrat de Occident. Moartea violentă și umilitoare, în același timp, a colonelului Muammar Gaddafi pare să fi fost momentul în care Putin a decis că Rusia trebuie să redevină un actor major în Orientul Mijlociu.

În august 2015 mă uitam pe rețelele sociale la postările marinarilor ruși care traversau Bosforul la bordul unor nave militare care nu se știa în acel moment încotro se îndreptau. În câteva săptămâni am realizat că nu sunt nave răzlețe, ci parte a unor convoaie militare care se îndreaptă spre Siria.

Aviația rusă a lansat primele lovituri asupra pozițiilor opoziției la 30 septembrie 2015. Războiul din Siria dura de mai bine de 4 ani, iar opoziția care controla cea mai mare parte din țară, părea să fie victorioasă. Doar în vara acelui an, armata regulată siriană pierduse 80% din efective din cauza dezertărilor.

Oficial, obiectivul lui Putin a fost lupta împotriva terorismului islamist. Numai că, pe teren, aviația rusească bombarda în primul rând zonele controlate de opoziția moderată, ucidea civili, ataca în primul rând obiective civile (spitale, școli, grădinițe), utiliza bombele cu dispersie. În Siria și-au exersat piloții ruși manevrele și tehnicile de atac, pe care le-au extins și desăvârșit mai apoi în Ucraina.

Siria a fost foarte importantă pentru Rusia. Era și încă mai este poarta de intrare a Rusiei în Orientul Mijlociu. Era singurul aliat pe care-l mai avea Moscova, moștenit din epoca Războiului Rece. Siria a stabilit legături diplomatice cu URSS în 1944, în vremea lui Stalin. Dar relația a căpătat substanță abia odată cu venirea la putere a lui Hafez al-Assad cel care a apelat la ajutorul Moscovei pentru echipamente militare și ajutor economic. Zeci de mii de studenți sirieni au luat drumul Uniunii Sovietice. În academiile militare sovietice învățau sau se specializau sute de militari sirieni, care adesea se întorceau în patria lor căsătoriți cu rusoaice. Așa se explică apariția unei mari comunități feminine în Siria, vorbitoare de limbă rusă. Era chiar o modă printre generalii sirieni să aibă neveste blonde din Rusia. La fel a apărut și comunitatea celor aproape 12.000 de cetățeni români stabiliți în Siria, care exista la începutul războiului civil de acolo.

În schimbul ajutorului militar și economic sovietic, Assad a oferit Moscovei singura facilitate navală din afara teritoriului URSS, într-o zonă de mare importanță strategică, pe coasta Mediteranei Orientale. După prăbușirea URSS, interesul pentru Siria a scăzut dramatic. Abia Primăvara Arabă a reaprins interesul Rusiei pentru baza navală de la Tartus. Chiar și modernizat, Tartus poate să găzduiască până la 10 nave de război. Flota rusă din Mediterana nu se poate compara cu Flota a 6-a americană, dar este – alături de baza aeriană de la Hmeimim un punct logistic important cu rol cheie în expansiunea în Africa, Marea Roșie, spre Oceanul Indian. Fără bazele din Siria, ar fi fost greu de organizat operațiunile din Libia, pentru a-l susține pe Halif Haftar. Fără bazele din Siria probabil că n-ar fi existat misiunile mercenarilor Wagner din Africa. Siria a găzduit nu doar nave și avioane ci și trupe terestre, material militar, tancuri. În Siria au fost dislocate unități de război electronic, forțe pentru operațiuni speciale, poliție militară chiar și trupe speciale FSB. Acolo erau trimiși prin rotație între 2015 și 2022 mii de ofițeri ca să-și facă mâna în operațiuni împotriva populației civile. Multe din tehnicile însușite în Siria au fost mai apoi reproduse în Ucraina.

Prezența militară rusească din Siria era prezentată de propaganda rusească ca întoarcerea la statutul de mare putere. A schimbat imaginea de sine a elitei, care se considera acum reprezentanta unei superputeri. Abia odată cu ocuparea Damascului de către rebeli, presa oficială rusească a început să vorbească despre căderea regimului lui Bashar al-Assad, explicată prin sancțiuni occidentale și prin sprijinul acordat de SUA și Turcia militanților Hayat Tahrir al-Sham. Însă, televiziunile Kremlinului n-au mai scos o vorbă despre prezența bazelor militare rusești în Siria.

A mai existat și un aspect economic, comercial. Oamenii din anturajul lui Putin s-au bătut pe activele siriene. Erau oportunități de afaceri și mai ales de contrabandă extrem de lucrative, din care oligarhii ruși au stors profit.

Și ce se va întâmpla cu bazele militare rusești din Siria?

Va depinde de cum se vor înțelege rușii cu Hayat Tahrir al-Sham. Doar liderii acestei grupări pot decide menținerea sau evacuarea bazelor rusești. Impresia mea este că interesul lor este să-i țină pe ruși aproape. Nu vor să rămână singuri cu turcii. Nici ca Damascul să devină un satelit al Ankarei. O să deschidă porțile Siriei americanilor, europenilor. Activele rusești din Siria pot fi pe masa negocierilor cu unele capitale. Prioritatea noului regim de la Damasc este să limiteze acțiunile operative ale israelienilor care profitând de haosul din Siria a mușcat din teritoriile acesteia, ocupând câteva poziții strategice importante. De fapt, evoluția regimului de la Damasc va depinde mai puțin de relația cu Rusia, cât de planurile lui Netanyahu.

Pentru Rusia, pierderea unui aliat loial în persoana lui Bashar al-Assad este o înfrângere strategică importantă. Poate cea mai dureroasă suferită de Rusia după prăbușirea URSS. Putin speră să îndulcească această înfrângere cu păstrarea – măcar pentru un timp – a bazelor militare din Siria, în așteptarea unor vremuri mai bune. Deocamdată televiziunile rusești par să fi uitat de vizita lui Putin în Siria, din 2017, de ceremonia în care el a declarat victoria în războiul împotriva terorismului, iar Assad a promis că nu va uita niciodată ajutorul Moscovei și a semnat un acord prin care Rusia închiria pe 49 de ani, adică până în 2066, cele două baze militare, navală de la Tartus și aeriană de la Hmeimim, în provincia Latakia, pe coasta Mediteranei Orientale.

Interviu realizat de Lucian Popescu