marți, mai 28, 2024

Aventura ideilor si despărțirea de ideologie

Am polemizat acum câţiva ani, înainte de stingerea sa din viaţă, cu profesorul Ion Ianoşi. Mă atacase în al său masiv volum memorialistic intitulat „Internaţionala mea”. Căutase cu penseta citate din tinereţe care, credea el, mă „demascau” drept un „renegat”. Vechi năravuri de instructor la Secția Cultură a CC al PMR.

Sincer vorbind, chiar mi-a făcut plăcere că mă numea un “aventurier al ideilor”. Accept cu mândrie acest apelativ. Un aventurier nu se oprește din drum. Este un etern cautator. Am fost şi rămân îndrăgostit de aventura ideilor. Dar nu uit că ideile au consecinţe, uneori de-a dreptul catastrofale. Un adevăr esenţial pe care profesorul Ianoşi, expert al raţionalizărilor dialectice, adică sofistice, prefera să-l oculteze ori să-l edulcoreze.

Orice fanatism este o forma de orbire. Rațiunea este un dar divin, scria Czeslaw Milosz citand-o pe marea ganditoare elvetiana Jeanne Hersch. A o disprețui înseamnă sa sfidezi tot ceea ce ne definește ca ființe capabile sa faca distincții morale. Hannah Arendt a spus ca totalitarismul urmărește două scopuri esentiale: sa distruga fiinta juridica si sa mutileze pana la anihilare fiinta morala. Le-am vorbit recent studentilor mei despre duelul spiritual dintre Naphta si Settembrini în marele roman al prăbușirii Europei care este „Muntele vrăjit” de Thomas Mann. Duelul nu s-a încheiat. Iar în aceasta lupta, eu si prietenii mei ne situăm de partea lui Settembrini, a Luminilor, nu a lui Naphta, calugarul mistic modelat după chipul si asemanarea fostului neo-kantian transfigurat în comisar marxist Georg Lukács…

Trăim o perioadă de revenire a stafiilor radicale. Renasc stihii populiste si obsesii extremiste. Luminile sunt puse sub semnul întrebării si se profesează fantasme vindicative. Miliardarii din Silicon Valley redescopera miturile Societății Thule si propaga, evolian, guenonian, ba chiar si girardian, revolta impotriva lumii moderne.

Denigrat de stânga, Friedrich Nietzsche a fost criticul cel mai virulent al antisemitismului. L-a dispreţuit visceral. Îl considera vulgar, resentimentar, abject. Nu însă şi contemporanul său, Karl Marx, cel care echivala, asemeni lui Richard Wagner, Banul cu Evreul, iudaismul cu capitalismul, cu moneda, cu dobânda, cu sistemul bancar. Chiar şi în corespondenţa sa privată cu Friedrich Engels şi alţi camarazi de idei, Marx nu ezita să utilizeze „argumente“ de acest gen, dacă despre argumente vorbim.

Anticapitalismul, antiliberalismul şi antisemitismul unesc cele două extreme (nu doar ele, dar în primul rând ele). Crimele în masă ale secolului XX s-au produs în numele acestor trei „anti“. Exemplele abundă. Noile populisme (orbanismul, putinismul, lepenismul, partidele mișcări gen AUR) apelează la vechile clişee etnocentrice şi xenofobe, nu pregetă să exploateze, cinic şi manipulativ, temeri, fobii şi resentimente individuale şi colective. Extremismul funcţionează ca un perfect etanș sistem de certitudini. Extremiștii sunt convinși ca îndeplinesc porunci divine. Religiile politice sunt fenomene moderne de masa, nemijlocit legate de tehnologiile propagandei si agitatiei. Sindicalistul revoluționar Georges Sorel se identifica emoțional si ideologic cu spiritul revolutionar bolsevic si fascist.

Eu unul refuz să mă resemnez. Refuz să mă conformez. Acestea sunt sensul si miza noii mele cărți „Aventura ideilor: Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare”care urmează să apară în curând la Humanitas.

Distribuie acest articol

14 COMENTARII

  1. Va dau dreptate.
    Raminerea la aceleasi idei, in clipa in care sistemul social determinat de ele este in colaps, este o grava criza de inteligenta. Nu e vorba de consecventa si de loialitate. Doar prostie si interese meschine, care te leaga de vechile structuri. Poate si incapacitatea de a vedea realitatea. Daca la acestea se adauga si experientele din viata personala, lucrurile s-au incheiat. Probabil, Ianosi nu a avut experiente personale care sa-l atentioneze asupra nefirescului sistemului pe care-l sustinea.
    Ma rog, fiecare cu ale lui.
    Dar sistemul ideatic in care ne miscam si pe care-l creditam, la un moment dat, trebuie sa porneasca de la umilii de subsemnati, nu sa fie impus de cineva. Asta e o mare greseala a tuturor extremismelor. Impunerea sistemului pe care sa-l creditam.
    Revenind la articol, trebuie facuta o mica paranteza cu acei 3 anti. A fi antiliberal (in sensul politic), nu inseamna a fi extremist. Liberalismul a imbracat haine ciudate in ultima vreme si incepe sa devina o structura ideologica si politica totalitara. Cine nu e cu ei, este fascist. Nu e chiar asa. Sistemul democrat are si alte partide democrate de dreapta. Poate mai de dreapta decat rozaliul liberal si mai democrate decat el.
    Ar fi bine sa dezvoltati aceasta idee, in viitor, cred eu.
    Asta nu inseamna ca il creditez pe Trump sau AUR. Dar aparitia unor astfel de miscari, denota ca liberalismul depaseste Rubiconul democratiei si determina miscari de raspuns. Pentru ca societatea umana este o fiinta vie. Colectiva. La orice abuz, raspunde cu alt abuz. „Reactiunea este egala cu actiunea si de sens contrar.” Chiar si in societatea umana, nu doar in fizica. (La AUR exista si implicatii moscovite si antiglobalizare, pe care nu are rost sa le dezvolt aici.)
    Eu as afirma ca cei trei anti sunt „anticapitalismul”, „antisemitismul” si „antiglobalizarea”. (Globalizarea nu este sustinuta doar de liberali!)

  2. Cercetari mai recente au schimbat fundamental imaginea , americanizata si sanitarizata – despre Nietzsche ´libertarianul´ sau chiar ´liberalul´, confectionata, de ex., de W. Kaufmann, care era insusi entuziast ´nietzschean´. V. de ex. lucrarile foarte documentate ale regretatului R. H. Holub : Nietzsche Jewish Problem: Between Anti-Semitism and Anti-Judaism si Nietzsche in the Nineteenth Century, foarte ampla, unde se arata cat de indatorat era de fapt intempestivul Nietzsche spiritului epocii sale si curentului emergent al´criticii culturale´ ( la capatul caruia s-a aflat chiar H. Arendt ). Cum remarca Holub, Kaufmann, care o acuza, cam fara dovezi evidente, mai mult pe presupusuri si intuitii, pe sora ´malefica´ a lui Nietzsche de interventii in operele postume si scrisori, nu a ezitat el insusi sa corecteze ceea ce considera a fi fost acele interventii si sa stearga si cenzureze parti importante din compilatia ´Vointa de putere´. Nietzsche trebuia costumat dupa moda americana ( sau pariziana) postbelica.
    Mitului ´Nietzsche protofascist´ i s-a contrapus un mit al lui ´Nietzsche anti-antisemit´. Pozitia sau pozitiile , schimbatoare in timp – lui Nietzsche fata de ´evrei´ ( categorie simbolica ) , erau mult mai complexe si ambivalente, cum reiese din numeroasele note sau corespondenta si nu au fost introtdeauna influentate de wagnerism, multe anterioare sau posterioare perioadei wagneriene. ´Anti-semitismul´ resentimentar si rudimentar dispretuit de Nietzsche era acela politic al vremii, ingust nationalist si turbat, avea un sens destul de diferit de anti-semitismul asa cum este inteles azi si care contine forme mult mai insidioase ( si uneori chiar false ). Altimiteri, Nietzsche insusi era dator unor stereotipuri ale vremii considerate azi fara discutie ca ´antisemite´, iar anti-Iudaismul sau foarte explicit ( ´Iudeea contra Roma´, ´Genealogia moralei´ are pasaje ce pot fi considerate categoric proto-fasciste, mitul supra-omului avea aspecte direct rasiste si eugeniste, etc. ) poate fi considerat tot o forma de anti-semitism, desi nu ´vulgar´, ci unul foarte ´cult´ – ceea ce nu inseamna intotdeauna mai putin periculos sau virulent. Cum se stie, Nietzsche era un ´europenist´, admira cultura franceza si italiana in special, dispretuia cultura si politica germana contemporane lui ( ca ´degenerate´) – pe care le critica dinspre Dreapta ultrareactionara ( discutabil cat de ´aristocratica´, dat aristocratismul cam biologist ), il admira pe Napoleon si politica de asimilare a evreilor ( care adesea implica tot forma de antisemitism ), ajunsese sa creada ca ´supraomul´ ar trebui sa fie o incrucisare de ´arian´ si ´semit´. Primii lui adepti au fost din cercurile de anarhisti si frecvent evrei – desigur, care vedeau in aceste miscari radicale, socialiste etc., o cale rapida si simpla de emancipare. De altfel, Nietzsche a fost foarte apreciat in Fascismul italian, de Mussolini insusi ( cum fusese si pt. Sorel ) , in vreme ce nazistii il priveau cu multa suspiciune, datorita anti-germanismului si ´filo-semitismului´ sau, iar asa-numitul ´Fascism literar´, in special francez, era in general ´europenist´ ( ce nu e sinonim nicidecum cu cosmopolit, insotindu-se cu o polemica impotriva ´Orientului´ barbar, retorica mostenita de propaganda Razboiului-rece, pana azi ) si nu ingust nationalist ( cum de altfel nici Nazismul nu era ! ) cum eruropenist era Fascismul lui Mosley si a ramas si neo-fascismul – lui F. P. Yockey, de ex. Chiar daca, si in mod evident, Nietzsche nu a fost ´protofascist´ – a fost un ´reactionar´ cultural si estet de sec. 19, ramane intrebarea tulburatoare de ce a fost canonizat tocmai in cercurile radical-revolutionare, contra-culturale si fasciste, post sau ´pseudo´- fasciste, cele mai lunatice.
    Pozitia lui ciudata ar trebui inteleasa prin filozofia lui, de ´transvaluare a valorilor´, o inversare a valorilor, in fond, prin care ceea ce era perceput ca ´negativ´ prin morala comuna, ´crestino-socialista´, era, ca atare, pozitivat, ceva ce se intalneste in multe ideologii radicale si contra-culturale ( in care nietzscheanismul, real sau ´vulgar´, e religie ! ). Stereotipuri si prejudecati despre ´evrei´ au fost inversate de Nietzsche, au fost revalorizate, ca rezistenta, versatilitate, siretenie, etc., precum sarpele lui Zarathustra, ´vointa de putere´, etc. Dar, destul de previzibil, cu contradictii si oscilatii, cu persistenta ´vechilor valori´ si vechii morale, protestante, ce se afirma inconstient prin cele noi si care-l faceau pe Nietzsche adesea sa revina, si cu atat mai amarnic, la presupozitiile de baza, cum s-a intamplat cand frumoasa Lou Salome l-a parasit, plecand cu ´evreul´ Paul Ree, prilejuindu-i lui Nietzsche imprecatii infricosatoare la adresa stirpei ´blestemate´ a acestui impostor, perioada lui voioasa, luminoasa sau ´iluminista´ intrerupandu-se astfel lamentabil. De fapt, Nietzsche a ramas, inconstient, un wagnerian si schopenhauerian, chiar daca unul ´eretic´ si aposatat, nu a iesit prea mult din premisele ´decadentismului´ wagnerian, ci doar le-a inversat, a valorizat partea tenebroasa, ´dionisiasca´, ´vointa de putere´, vitalismul, in detrimentul contemplatiei estetice wagneriene in care vedea doar o deghizare a ´nihilismului´, urii de viata si ´degenerarii´´platonico-iudeo-crestine´ …
    Despre ´totalitarism´ s-a scris mult, conceptul mai vechi a fost criticat ca prea abstract, literar-distopic, etc. Distinctia prea neta de ´autoritarism´, ideea ca ar fi ceva complet nou sau modern, sunt criticabile. Si in regimuri autoritariste, de obicei si religios-fundamentaliste ( Vichy, Franco sau Antonescu, etc. ), exista neindoielnic tendinte ´totalitare´, biopolitice, pedagogice, de control asupra corpurilor si sufletelor oamenilor , acestea erau ca un amestec de cazarma, manastire si gradinita. In mod aproape evident, erau prefigurate in teocratiile ( coexistand cu monarhiile ) medievale, cand pt. incalcarea postului mare se putea plati cu viata, apoi in autoritarismele ´luminate´ timpurii-moderne, au existat, fara indoiala, si in tiraniile antice, pre-crestine – deci nu ar tr. puse exclusiv pe seama monoteismului – atat orientale cat si occidentale ( a propos de mitul ´despotismului oriental´ ) – pe drept s-au facut trimiteri la culturile exterminationiste asiriene sau precolumbiene. Apoi, tendintele totalitare nu au fost inventate nici de Comunism, nici de Fascism, existau deja in civilizatia liberala anglo-americana, in epoca imperialismului si a darwinismului social, mitologia si ideologia prometeica a ´omului nou´ era un limbaj al epocii, universal, si pe care nazistii le-au exacerbat si dus la ultimele consecinte, in conditiile extreme si favorabile ale razboiului total. Arendt vazuse si aceste legaturi, ocultate ulterior, cand distinctiile dintre ´alb´ si ´negru´ trebuiau sa fie, din nou, cat mai nete, din motive … pedagogice …

    • Va multumesc pentru acest dens si incitant comentariu. Discut parte din aceste teme in cartea mea „Diavolul in istorie” si in alte texte.

      • Multumesc si eu pt. raspuns !
        Am citit cu atentie, mai ales ´Fantasmele salvarii´, esentiala.
        Ca o nota, mi se pare interesant, a fost remarcata si asemanarea ciudata dintre Nietzsche si ´proorocul´ decadent Leon Bloy. Sigur ca Nietzsche nu era antisemit, chiar daca existau unele reflexe sau contradictii la el, banale in epoca si mediul sau, ceea ce nu se poate spune despre Bloy. Acesta a scris o cartulie bombastica cu titlu inselator, ´Mantuirea prin evrei´. Se amestecau la el straniu ´filo-semitismul´ cu ´anti-semitismul´, atractia sincera si repulsia : in cadrul milenarist al ´pocairii´ evreilor neascultatori la sfarsitul vremurilor, acestia sunt conceputi esentialist, colectiv, adica rasist, asimilati cu marginalii, exclusii, paria, ´pacatosii´ sau chiar ´pacatul´, ceea ce Scholem numea ´mantuirea prin pacat´. O teologie decadenta si ocultista de fin de siecle, in care, s-a spus ( M. Praz ), un Catolicism ´medievalist´ idilizat era mai mult decorul gotic iar sacramentele afrodisiacul pt. ´viciul suprem´ si ´sfintirea prin pacat´. Caci Bloy avusese ca duhovnic pe Ab. Boullan, succesorul ´episcopului´ de rea faima Eugene Vintras. El credea in venirea ´Paracletului´, spiritul celei de-a treia epoci din schemele milenariste joachimite, incarnat in Napoleon si in care unii exegeti l-au vazut pe Lucifer-Prometeu, eroul romantic, deci era vorba despre restaurarea acestui ´Spirit´ razvratit impotriva vechii ordini si a ´demiurgului´, etc. , o forma de anarhism mistic cel putin heterodox. Daca tot veni vorba de guenonisme si alte ocultisme metapolitice delirante. Mai degraba era vorba la Bloy si la alti decadenti, Barbey, Huysmans, insusi Baudelaire, patronul lor spiritual, de o simpatie morbida fata de ´rau´, ´demonic´ etc., proiectate intr-un Ev mediu fantastic si bantuit, un estetism si dandysm, evident. Un continuator al acestei linii medievaliste si chiar anarho-primitiviste a fost Bataille, nietzschean. Ambivalenta il mai aseamana pe Bloy cu V. Rozanov, care a avut si un destin similar, acelasi fantasmagoric filosemitism antisemit. Bloy a fost si ´nasul´ lui Maritain, al Maritainilor, Raissa era o evreica rusa´pocaita´, salvata, iar misiunea vietii era sa-i pocaiasca si pe altii, cu fixatie pt. Cocteau, in care parca s-ar fi chintesentializat Sufletul lumii. Bloy ii dedicase cartea, un misticism existentialist-bergsonian destul de estetizant si inflamat, de salon, cum s-a mai spus, Jacques a scris si el o lucrare nebuloasa despre ´chestiunea evreiasca´, un fel de gen neo-scolastic, etc.

        • Va multumesc pentru acest comentariu. Nu stiam implicatiile relatiei spirituale Bloy-Maritain. Ma bucur ca ati citit Fantasmele. Din befericire, mai actuale decat acum doua decenii.

  3. Ianosi, cu studii la Moscova, adus la Bucuresti ca ideolog de nadejde dar … incercand la un moment dat sa intre in dialog cu grupul de la Paltinis… Si dupa ce a profitat din plin de avantajele nomenclaturistului , dupa 89 a avut tupeul sa se declare persecutat in Romania in dubla lui calitate de evreu si de maghiar !?

  4. Multumim pentru aceasta prezentare de carte! Poate ar trebui sa devina lectura oficiala in scoli.
    „Miliardarii din Silicon Valley redescopera miturile Societății Thule „– este grav, foarte grav daca cei mai influenti oameni din lume adopta astfel de idei. Tot ei vor oferi Americii noul lider, in functie de interesele marelui complex industrial american.
    „Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare”? Prin razboi. Din pacate, educatia a ajuns astazi „desueta” si nu ne mai poate salva. Dupa decenii intregi de „siesta intelectuala” nu cred ca mai putem spera la o revenire in parametri valorilor occidentale.

  5. Cu permisiunea dvs. si cu scuze pt. intindere si stilul lapidar, impus de format, as aduce in discutie si conceptul de ´religie politica´. Ca si totalitarismul, de care se leaga imediat, are o istorie complicata si e folosit in contexte si sensuri diferite. Initial, apartine mediilor reactionare catolice, destul de apropiate de Fascism ( ´nici stanga, nici dreapta´, comunitarismele/corporatismele organiciste ´personaliste´ ), non-conformistii interbelici. ´Religia politica´ ar fi o anti-religie, mai precis anti-Crestinism sau, si mai precis, anti-Catolicism, o falsa religie opusa adevaratei religii si politicii corecte pe care aceasta ar presupune-o. Aceasta retorica a totalitarismului ( care e in primul rand Comunism, cu Fascism ca subspecie ) ca ´religie politica´ anti-crestina se pastreaza pana azi, in mediile conservatoare ( ex. : Manent ). De aici si oscilatiile termenului in primele scrieri ale lui Voegelin, care avea si o versiune ´buna´ de ´religie ( respectiv teologie) politica´, uitandu-se initial cu admiratie catre Schmitt, adevarata eminenta gri – spre negru, in epoca, pt. toate partidele intelectuale. Un discurs ´genealogic´, demistificator si apropiat de conspirationism, tipic interbelic, ce se inrudeste de fantasmele lui Ab. Barruel, cu francmasoni, ´gnostici´, iluminati si alti eretici proto-stangisti si bolsevici antici. Discurs confesional, parohial, in diverse variatiuni, deoarece Revolutia era odrasla ´Protestantismului´, de ex. ( sau ´papismului´, in ritul pravoslavnic-slavofil ) etc. Revizionismul istoric al lui Furet sau Besancon ( cu a sa ´genealogie´ usor deliranta a leninismului ca ´gnoza moderna´) se resimte puternic de la aceasta ´traditie´ reactionara interbelica, trecand asa in istoriografia si istoriozofia Razboiului rece, ce seamana adesea cu o ereziologie, o privire suspicioasa in tabara inamicului ( predestinat ). Ceea ce e pagubos, pana la urma, pt. ´claritatea´ vederii, ce are nevoie de o oarecare distanta.
    Altul este insa sensul ´religiei politice´ la E. Gentile, care se refera la ´politica ca religie´- ca sa traduc direct, si ´sacralizarea politicului´. Este vorba despre politica devenita ´religie´ sui generis sau ´mistica´, o mistica ´nihilista´ ( dionisiaca) a ´puterii´, actiunea politica ´spontana´ ( voluntarismul era specific si Fascismului, spontaneismo armato, arditi ), ca autenticism, specie de ´vitalism´ ( estetic, adica decadent ), destul de nietzscheana ( omul nou, fie ca se mai numeste asa sau nu, ca homo totus politicus si ´politicul´ ca Gesamtkunstwerk), si se intoarce la celebrul slogan maurrasian : Politique d´abord ! Dar aceasta ´religie politica´ in sens mai riguros nu era proprie doar fascistilor, s-a vorbit si despre ´existentialism politic´, cu referire la Carl Schmitt in special si la adeptii lui din diverse arii ideologice. Ea a trecut si in ´realismul´ Razboiului rece, sub formele mai mult sau mai putin fidele de ´machiavellism´, deci, o ´sacralizare a politicii´ ca atare, nu ceva suprapus, o nebuloasa ´gnoza seculara´, iesita din imaginarul claustral.
    Ca ex. pregnant pt. limbaje si standarde duble si manipulari semantice poate fi luat A. James Gregor : erudit excentric si izolat al Fascismului, citat cu respect, inca, in breasla, italian prin nastere si eugenist, pana tarziu, dupa razboi, Gregor sectioneaza Fascismul in doua, un Fascism rau si ´totalitar´ , pe care il conexeaza cu Nazismul si Comunismul ( aproape contopite), dar si cu noul ´stangism´ internationalist si cu dictaturile pro-sovietice deci ´totalitare´- si un Fascism relativ ´benign´ si autoritar-conservator ca reactie, poate inadecvata ( ca la Nolte ) la subversiunea bolsevica ( de unde si reticenta ciudata a unor anti-totalitarieni cand vine vorba de Fascismul italian, aparent mai benign ), de partea caruia stateau autoritarismele antisovietice acceptabile, ca acelea ale lui Marcos, Pinochet sau juntei coloneilor. Acest Fascism bun el il salveaza si il altoieste pe ideologia ´realista´ anti-comunista a Razboiului rece ( cum proceda si J. Burnham, admirator deschis al Fascismului italian si al ´machiavellienilor´, bunic al Alt-Right, ca si P. Gottfried, etc. ), dar e posibil ca tocmai acesta sa fi fost miezul incandescent al Fascismului istoric prin mereu surprinzatoarele lui reincarnari …

  6. Păi filozofii nu mai există, ideologii nici atâta. Dacă în trecut filozofii antici ca Platon, Aristotel, etc au ghidat lumea vreo mie de ani, cei trei corifei-Kant, Hegel, Marx- AU SCHIMBAT LUMEA pentru 200 de ani. Azi, sub loviturile celei de-a treia Revoluții Industriale TOATE valorile Omenirii s-au relativizat și este necesar un nou/alt sistem de valori. Dar cine să-l facă, asta este altă chestiune.
    Așa că a rămâne încremenit în vechile filozofii/ideologii este cam ridicol și chiar periculos.

  7. Marturisesc ca m-am numarat printre cei norocosi care au audiat prelegerile de estetica ale lui Ion Ianosi, axate pe frumusetea ideilor si productiilor artistice. Ion Ianosi a fost unul dintre evreii morali si frecventabili, care s-a intrupat din energia pamantului romanesc, caruia i-a fost devotat si pe care l-a cinstit pana la sfarsit. Aderenta admirabila a lui Ion Ianosi la PMR se explica prin faptul ca PMR nu era PCdR, al carui internationalism antiromanesc l-a denuntat fare rezerve. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu a vrut sa fie un spectator pasiv. E o dovada ca nu exista antisemitism, ci critici, denunturi si condamnari sau, in orice caz, nu mai mult decat antiislamismul, antirusismul, antichinezismul etc.

    In secolul XXI, hybris-ul ideologic, care in general a fost al dezumanizarii si distopiei, sub expresiile sale naziste si comuniste, a ramas fara adepti sectanti, dupa ce Nemesis l-a pedepsit fara drept de apel in secolul trecut. Cred ca acum hybris-ul ideologic este o chestiune izolata, de grup restrans sau personala, ceea ce este acceptabil atat timp cat nu este impus „celorlalti” sau nu pretinde sa gandeasca pentru „altii”. Ideile si banii nu sunt prin ele insele bune sau rele, cei care le duc intr-una sau alta din cele doua directii antagonste sunt oamenii. Tocmai avand in vedere ambivalenta ideilor, aventura acestora trebuie sa ramana, repet, o chestiune individuala, pe cont propriu, pentru a nu mai risca ducerea popoarelor si a lumii pe marginea prapastiei, cum s-a intamplat cu aventurile sucombante ale ideilor nazismului ultrarasist si comunismului internationalist, din cauza lipsei de luciditate si a avertizorilor morali si juridici.

    Despre adulatul Friedrich Nietzsche, discernamantul ne obliga sa retinem in cazul sau un paradox si o culme a ironiei, faptul ca „vointa de putere” pe care a conceptualizat-o a fost sursa de inspiratie a nazismului (si nu numai, a se vedea violenta clamare a suprematiei globaliste). Apropo de frumusetea ideilor, exista asadar si o uratenie a ideilor. Una dintre acestea din urma este faptul ca democratia a devenit o dama de companie. Este total absurda afirmatia ca aceasta doamna de companie si tipii autoritari ar forma o contradictie care s-ar afla in centrul epocii. Pentru damele de companie nu exista tipi autoritari, ci doar tipi cu bani. Definitorie pentru acest prim sfert de secol este contradictia dintre neocolonialism si suveranism. Altfel, nu am fi ajuns sa vedem ca acel „Never Again”, din secolul trecut, se repeta chiar acum, in fata intregii lumi, care este orbita si asurzita de propaganda eludanta a doamnei de companie numite democratie, ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat. Nu exista atrocitati „bune”, toate sunt faptuiri ale raului, iar raufobia este morala, legala si necesara, pentru ca binele sa invinga. Galcevitorii cu umanitatea, niste sociopati ai hybris-ului ideologic, nu sunt deloc intelepti, sunt cei mai idioti dintre idioti. Nimeni nu trebui sa fie deasupra umanitatii, care inseamna valori si norme, iar cele ale independentei, impiedicate atroce in Orientul Mijlociu, si cele ale suveranitatii, interferate sistematic si neocolonial la nivel global, sunt esentiale. Reamintesc ce spunea Edmund Burke: „pentru ca răul să triumfe, este suficient ca oamenii buni să nu facă nimic”. Ideologiile nu vor dispare, Raymond Aron si Daniel Bell s-au inselat cand au profetit „dezideologizarea”. Ceea ce ei au sustinut a fost de fapt tot o ideologizare. Salut, cu aprecieri si multumiri, aparitia cartii occidentale „Aventura ideilor: Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare”, scrise de dl Vladimir Tismaneanu. Cu siguranta voi fi unul dintre achizitori. In final, opinez ca r fi in beneficiul dialogului de idei sa fie publicate in Vest si carti din Est, alegerea si judecata de valoare sa fie ale cititorului, fara intermediari.

  8. Va multumesc pentru comentariul pertinent. Cartea „Aventura ideilor” apare in premiera la Humanitas, nu este o traducere, ci o lucrare originala. Selectia textelor si prefata apartin doamnei Monica Got. Multe din texte sunt versiuni aduse la zi din textele pe care le-am publicat pe blogul meu de la Radio Europa Libera si in alte parti (revistele 22, Apostrof, Orizont). Altfel spus, sunt in egala masura autor roman si american. Scriu in romana si engleza. Candva scriam si in franceza si spaniola.

  9. Ce rar raspundetiti. Supneati mai demult ca un articol e deja scris si ca orice discutie a Dvs e incheiata. Totul fiind spus. Ma bucur ca v-ati schimbat parerea.
    Sper din tot sufletul sa va aud, citesc mai des.
    Respectele mele daca au vre-o insemnatate.

  10. În urmă cu patru ani, domnul profesor Gabriel Liiceanu a scris un eseu excepțional „Un genocid spiritual”, despre o carte avertisment a lui Valeriu Nicolae. Este vorba de proliferarea printre politicienii români a unui tip de individ mediocru, lacom, arivist, imoral, IMPOSTORUL-LICHEA, atât de bine descris de domnul profesor Gabriel Liiceanu și dovedit de activistul social Valeriu Nicolae în studiul „Nu tot ei! România în ghearele imposturii”
    Despre cum să recunoaștem genocidul spiritual, pentru a ne elibera de dictatura imposturii, a ipocriziei și a lichelelor, perpetuată de Iliescu, Năstase, Ponta, Dragnea, Ciolacu.
    „În „stadiul Dragnea“ al genocidului spiritual, managementul științific al contraselecției a dus la standardizarea celor mai bune practici mafiote, la o mecanizare a răului în practicile economico-sociale.”

    „Care este numitorul comun al acestor CV-uri? Ce condiții trebuie să îndeplinească indivizii care apar în ele și care sunt prinse, toate, în matrița tiparului? Iată-le:
    – Să nu aibă, pe cât posibil, nici o calificare intelectuală. Să fie personaje obscure, de care n-a auzit nimeni, selectate de la munca de jos și ridicate apoi, într-un timp scurt, la funcții administrative sau/și politice de vârf, care să le asigure câștiguri ieșite din comun și averi considerabile. Acestea sunt premisele fidelizării complete.

    – Să fie dispuși să facă orice pentru a nu se mai întoarce în locul din care au plecat.

    – Să creeze și să mențină prin activitatea lor un mediu social în care urmează să se recunoască în permanență, până la punctul în care vor ajunge să creadă că mediocritatea, incompetența și ticăloșia lor reprezintă regula firească a lumii.

    – Și totuși să râvnească – pentru a se putea vindeca, fie și doar formal, de complexe – la diplome, doctorate, titluri de orice fel, obținute prin circuite frauduloase create anume pentru ei.

    – Să urască neabătut cultivarea minții, vorbirea aleasă și orice virtute intelectuală.

    – Să obțină nenumărate funcții și posturi pentru care nu au nici pregătire și nici timpul necesar pentru a le acoperi.

    – Să nu vrea să facă nimic pentru ceilalți, ci totul pentru „ei și-ai lor“.

    – Ca atare, în virtutea inexistenței totale a culturii morale, să fie lipsiți de scrupule. Să nu aibă zvâcniri de conștiință, remușcări sau rușine. Să aibă capacitatea infinită de a minți public.

    – Să fie dedulciți la furt, averi, bunuri. Să fie locuiți de fiara lăcomiei. Să aibă reflexe de prădător. Fiara lăcomiei trebuie să se trezească în ei ori de câte ori vin în contact cu locurile unde apar bani publici.

    – Să intre rapid în logica lui „așa se face“, în logica lui „se minte“, „se fură“, „se-nșală“ ca reguli fundamentale ale vieții.

    – Să ajungă să fie convinși că toate comoditățile vieții obținute pe căi neortodoxe li se cuvin. Să devină bădărani, obraznici, disprețuitori.

    – Să nu realizeze niciodată cât rău au făcut pe lume. Să se considere, în fața oricărei judecăți, nevinovați. Și să susțină mereu că sunt patrioți.”

    Genocidul spiritual este explicat de domnul profesor Gabriel Liiceanu și dovedit de Valeriu Nicolae cu autobiografiile scrise chiar de către politicienii români, cu propriile mâini, în CV-urile lor. Genocidul spiritual explicat și dovedit la clasa politică românească seamănă izbitor și este de fapt parte din „Sindromul post comunist” descris pentru țările fost comuniste de către Martina Klicperova în1997:
    „Sindromul post-comunist este un tipar specific de cogniții, atitudini și comportamente dezvoltate în timpul statului comunist totalitar, care persistă în perioada de tranziție. De obicei se manifestă prin următoarele trăsături:
    (1) Neajutorarea învățată, adică o eficacitate proprie scăzută, evitarea inițiativei și a responsabilității, deznădejde și pesimism. De asemenea, este evidentă frica de schimbare, paternalism, colectivism și securitate socială.
    (2) Aspecte ale imoralității, neglijarea normelor, ignorarea valorilor morale și normelor juridice, absența sancțiunilor. Aceste comportamente sunt caracterizate de lipsa civismului, corupție, grosolănie, agresivitate și violență.
    (3) Abuzul de virtuți civice, cum ar fi populismul. Această tactică este foarte evidentă într-o cultură anticivică, împreună cu înstrăinarea de politică și naționalismul șovin. Sindromul post-comunist survine, în mod paradoxal, după etapa de eliberare, adică după o perioadă de euforie efemeră, angajament moral și entuziasm civic. Persistența în timp a acestui sindrom poate duce la un sistem autoritar.
    A apărut, de exemplu, după „Revoluția de catifea” din Praga și după răsturnarea Zidului Berlinului.
    Deși inițial dezvoltat ca o strategie adaptativă de combatere a opresiunii, sindromul post-comunist a devenit inadaptabil în societățile liberale moderne, unde are un caracter regresiv care se manifestă prin:
    (a) pasivitate, retragere socială și depresie, în locul rezolvării problemelor;
    (b) acceptare naivă a soluțiilor populiste superficiale, apeluri naționaliste și demagogice;
    (c) obediență, agresivitate (de exemplu, participarea la mișcările cu programe agresive, adesea direcționate împotriva țapilor ispășitori).”
    Surse-http://www.psu.cas.cz/…/klicperova…/PTS-1997-J-Community-SP-002.pdf

    Nu văd cum ne putem elibera prea curând de sindromul post comunist cercetat și descris atât de bine de Martina Klicperova încă din 1997. Mai ales că schimbarea mentalității este un proces psihosocial care necesită timp și acționează la nivel individual și interpersonal și necesită schimbări instituționale și societale.

    Nu cred că „cea mai lacomă, arogantă și incompetentă clasă politică din istoria României”, după istoricul Florin Constantiniu, oportuniștii care și-au construit cu osteneală și ostentație în 35 de ani caracatița de interese și mecanisme de troc cu diferite segmente din populație, pentru menținerea puterii, își pot schimba năravurile înrădăcinate peste noapte sau vor ceda ușor puterea. Blestemul totalitar va ispiti mereu lumea și „genialitatea răului.”

    „Cel mai mare pericol pentru omenire este mintea omenească” a spus Carl Gustav Jung. Și tot oamenii prin solidaritate pot stăvili Răul.

    Aștept cu nerăbdare cartea dumneavoastră editată de „Humanitas”, „Aventura ideilor. Cum ne putem elibera din mrejele ideologiilor totalitare.” Vă apreciez foarte mult energia nestăvilită, forța morală, tenacitatea, stilul echilibrat, analiza lucidă, activitatea dumneavoastră prodigioasă! Vă mulțumesc din suflet!

    Ne eliberăm de „DICTATURA IMPOSTORILOR” și de „GENOCIDUL SPIRITUAL” instaurat de clasa politică coruptă, prin orice mijloc pașnic de manifestare a democrației!

    Votăm în 2024 pentru politicieni altruiști, cumpătați, onești, respectuoși, devotați, responsabili!
    Așa cum am votat mereu! Lupta cu Răul printre noi nu este în zadar!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Vladimir Tismaneanu
Vladimir Tismaneanuhttp://tismaneanu.wordpress.com/
Vladimir Tismaneanu locuieste la Washington, este profesor de stiinte politice la Universitatea Maryland. În curând îi va apare la editura Humanitas un nou volum cu titlul „Aventura ideilor”. Este autorul a numeroase carti intre care "The Devil in History: Communism, Fascism, and Some Lessons of the Twentieth Century" (University of California Press, 2012), "Lumea secreta a nomenclaturii" (Humanitas, 2012), "Despre comunism. Destinul unei religii politice", "Arheologia terorii", "Irepetabilul trecut", "Naufragiul Utopiei", "Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc", "Fantasmele salvarii", "Fantoma lui Gheorghiu-Dej", "Democratie si memorie" si "Reinventarea politicului. Europa de Est de la Stalin la Havel". Este editor a numeroase volume intre care "Stalinism Revisited", "The Promises of 1968", "Revolutiile din 1989" si "Anatomia resentimentului". Coordonator al colectiilor "Zeitgeist" (Humanitas) si "Constelatii" (Curtea Veche). Co-editor, impreuna cu Dorin Dobrincu si Cristian Vasile, al "Raportului Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturiii comuniste din Romania" (Humanitas, 2007). Co-editor, impreuna cu Bogdan Cristian Iacob, al volumului "The End and the Beginning: The Revolutions of 1989 and the Resurgence of History" (Central European University Press, 2012). Co-autor, impreuna cu Mircea Mihaies, al volumelor "Vecinii lui Franz Kafka", "Balul mascat", "Incet, spre Europa", "Schelete in dulap", "Cortina de ceata" si "O tranzitie mai lunga decat veacul. Romania dupa Ceausescu". Editor, intre 1998 si 2004, al trimestrialului "East European Politics and Societies" (in prezent membru al Comitetului Editorial). Articolele si studiile sale au aparut in "International Affairs" (Chatham House), "Wall Street Journal", "Wolrld Affairs", "Society", "Orbis", "Telos", "Partisan Review", "Agora", "East European Reporter", "Kontinent", "The New Republic", "New York Times", "Times Literary Supplement", "Philadelphia Inquirer", "Gazeta Wyborcza", "Rzeczpospolita", "Contemporary European History", "Dilema Veche", "Orizont", "Apostrof", "Idei in Dialog" , "22", "Washington Post", "Verso", "Journal of Democracy", "Human Rights Review", "Kritika", "Village Literary Supplement" etc. Din 2006, detine o rubrica saptamanala in cadrul Senatului "Evenimentului Zilei". Colaborator permanent, incepand din 1983, al postului de radio "Europa Libera" si al altor radiouri occidentale. Director al Centrului pentru Studierea Societatilor Post-comuniste la Universitatea Maryland. In 2006 a fost presedintele Comisiei Prezidentiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din Romania. Intre februarie 2010 si mai 2012, Presedinte al Consiliului Stiintific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER). Doctor Honoris Causa al Universitatii de Vest din Timisoara si al SNSPA. Comentariile si opiniile publicate aici sunt ale mele si nu reprezinta o opinie a Universitatii Maryland.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Carti noi

 

Cu acest volum, Mirel Bănică revine la mai vechile sale preocupări și teme de cercetare legate de relația dintre religie și modernitate, de înțelegerea și descrierea modului în care societatea românească se raportează la religie, în special la ortodoxie. Ideea sa călăuzitoare este că prin monahismul românesc de după 1990 putem înțelege mai bine fenomenul religios contemporan, în măsura în care monahismul constituie o ilustrare exemplară a tensiunii dintre creștinism și lumea actuală, precum și a permanentei reconfigurări a raportului de putere dintre ele.
Cumpara cartea de aici

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro