sâmbătă, octombrie 24, 2020

Aventura istorică a paradigmei sofianice

Turcia modernă, laică și republicană, așa cum a conceput-o (politic) fondatorul ei, Mustafa Kemal Ataturk, s-a bazat pe ideea că elitele urbane ”secularizate” și militarii devotați statului vor ține sub control tentația ”califatului” și a unui islam radicalizat. Turcia otomană fusese hegemonul lumii islamice, din Maghreb în Asia Mică și Golful persic. Fostul imperiu vasalizase parțial aria europeană balcanică și (o vreme) chiar Ungaria catolică. Ataturk era conștient de faptul că acele vremuri de glorie nu puteau reveni ca atare în geopolitica veacului 20 și tocmai din acest motiv a renunțat la grafia arabă și a desființat funcția califatului, încă exercitată de ultimii sultani. Formula adoptată de veneratul fondator al Turciei contemporane s-a dovedit realistă și funcțională, chiar și – sau mai ales – în momentele ciclice de criză politică internă. Ea a proiectat internațional imaginea unui stat solid – cu legitime pretenții de putere regională (în Marea Neagră și Mediterana orientală) dincolo de competiția dintre Ankara, Teheran, Tel-Aviv, Riad și Cairo și de ”agenda” puterilor europene. Destinul occidental al Turciei a fost reafirmat mai ales după ce țara a fost primită în Alianța Nord-Atlantică. În acest prim veac republican, Turcia a dezvoltat și o doctrină proprie despre prezervarea patrimoniului cultural moștenit. Specialiștii săi în arheologie, istoria artei și arhitecturii, discurs muzeografic și restaurare au conlucrat decenii de-a rândul cu omologii lor occidentali. Acest subiect a rămas însă foarte sensibil, pentru că – minus câteva excepții din provinciile sale sud-estice – Turcia (un fost imperiu construit după perioada clasică a ruinatelor califate din Damasc, Bagdad și Cordoba) nu deține pe teritoriul ei vestigii din perioada islamului timpuriu. Multe alte civilizații – de la cea hitită, sumeriană și antic grecească, până la cea romană și elenistică, prelungită prin lungul mileniu bizantin au creat strălucite artefacte urbane exact în granițele actuale ale statului turc. Prin urmare, tema ”continuității” – specifică oricărei ideologii naționaliste – a fost mereu pândită de selecții partizane, ocultări și ambiguități. Cu toate acestea, autoritățile turce au investit constant în prezervarea acestui patrimoniu in situ, cu grijă pentru mediul lor natural și ochii pe veniturile rezultate din industria turismului. Chiar dacă patrimoniul bizantin punea cea mai spinoasă ”problemă” (actualizând difuz tensiunea istorică dintre Islam și Creștinism, de la cruciade, până la cucerirea de la 1453 și ulterior) multe biserici și infrastructuri civile (cisterne, terme, ziduri defensive, teatre etc) au fost ”muzeificate” și folosite pentru evenimente culturale (concerte, expoziții). Multe altele au fost însă transformate în moschei, sau au suferit un îndelungat abandon (bunăoară palatul Porfirogeneților/Tekfur Saray). Cu excepția Frigiei, Liciei și Kariei, monumentele, elementele decorative și liturgice din perioada romano-bizantină nu au fost studiate, catalogate și prezervate la standarde adecvate, după ce suferiseră secole de vandalizare (în epoca otomană). Până azi vedem biserici bizantine din Turcia provincială sau Grecia continentală în care ochii sfinților din fresce sunt străpunși de cuțitele unor spahii pe cât de iconoclaști, pe atât de ignari…

Odată cu anii 60 ai veacului trecut, vestigiile elenistice (de la Knidos, Heracleea, Latmos, Antiohia Pisidiei sau Efes) s-au bucurat de un tratament ceva mai binevoitor (în legătură, iarăși, cu potențialul lor turistic, dar și pentru că acea perioadă îndepărtată era cumva ”neutralizată” ideologic sau religios, deci fără încărcătură polemică). Nu se poate nega faptul că lectura ”selectivă” a straturilor arheologice a defavorizat nivelul cronologic bizantin, cu artefacte oportun ”dispărute”, neinventariate sau distruse. Ethosul comunităților de arheologi turci a fost limpede marcat de ideea (mimetic iluministă) că Bizanțul nu a fost decât un imperiu ”decadent”, ale cărui ”urme” pot fi manipulate istoriografic. Finanțarea privilegiată a campaniilor dedicate patrimoniului islamic reprezintă ”directiva permanentă” (adesea formalizată) a școlii arheologice turce. Această ”doctrină” se regăsește de altfel în manualele școlare, filmele documentare istorice, temele congreselor academice și programele de televiziune, cu urmarea că publicul larg și chiar cel educat nu sunt aproape deloc familiarizate cu noțiunea însăși de ”civilizație bizantină”. Paradoxal, ocultarea studiilor bizantine în sistemul educațional al Turciei deformează și istoriografia pretins ”națională”, care nu reflectă adecvat lunga aculturație dintre primele state selgiucid-otomane și Bizanțul Lascarizilor (1204-1261) sau coabitarea relativ pacifică dintre viitorii cuceritori ai Constantinopolului și populația grecofonă din cetățile Asiei Mici (începând din veacul al XI-lea).

Adevărul este că descoperim o abordare simetrică în studiile istorice & cercetările arheologice din ”partea adversă”, dacă e să denumim astfel – cu formula lui Obolensky – așa-zisul Commonwealth bizantin. În vreme ce turcii moderni preferă să vadă în trecutul lor cât mai puțin Bizanț, popoarele ortodoxe (greci, bulgari, sârbi, români, ruși) – confruntate cu dura memorie a turcocrației – nu văd decât imperiul bizantin, idealizat în termenii unui imaginar neo-cruciat, obiect fantasmatic și sediu al unui revizionism revanșard, care va repune Crucea pe cupola catedralei Sfânta Sophia. Multă vreme cel mai mare edificiu boltit – construit pe ruinele bisericii teodosiene omonime (care a fost distrusă în revolta Nika, din ianuarie 532) – Ayasofia, după numele muzeului kemalian închis acum, pentru a reda locul cultului musulman, reprezintă ”Sfântul Graal” al mediilor ortodoxe radicale din aria post-bizantină: în prima linie, Patriarhia Ecumenică, prizonieră de cinci veacuri în modestul Fanar, dar și statul elen, care întreține relații ostile, intermitent detensionate, cu Ankara lui Erdogan, în linia de mijloc – grupuri activist-ortodoxe din România și vecinătatea ei balcanică, iar ca ”fundaș” simbolic, însăși Moscova lui Putin, care se înțelege cu Erdogan în comuna lor retorică anti-occidentală, dar continuă să se prezinte ca ”apărătoare a Ortodoxiei” și a Treia Romă.

Am fi tentați să spunem că asistăm la ciocnirea culturală dintre Califat și Imperiul Roman în varianta lui oriental ”pravoslavnică”, adică la opoziția unor utopii contrafactuale. Care este situația reală, de pe teren? Rusia lui Putin ajută Athosul și a adoptat ca discurs oficial o alianță dintre statul oligarhic și Ortodoxie, dar foștii săi sateliți din era sovietică sunt azi membri UE și NATO. Influența rusă e vizibilă în Republica Moldova, dar contestată în Belarus și Ucraina, are o îngustă breșă în Serbia și Bulgaria, dar a pierdut restul Balcanilor (începând cu Muntenegru, admis în NATO) și e fățiș respinsă în România. Turcia lui Erdogan (care le-a deschis calea spre prosperitate țăranilor, meșteșugarilor și micilor comercianți din Anatolia) ar fi dorit să redevină hegemonul (sau măcar modelul inspirator) al lumii arabe, numai că eșecul Primăverii arabe (2011-2012) a zădărnicit această ambiție. Deci cele două fantasme reparatorii (bazate pe o iluzorie revenire la statu quo ante) au capotat în fața unei realități mult mai complexe: colaborarea ruso-turcă în Siria și Libia nu șterge rivalitatea lor istorică din Marea Neagră și Bosfor, ca și iritarea produsă de investițiile turce din Caucazul de Sud, puterea redutabilă a Turciei e contestată de competitorii regionali (Iranul, Arabia Saudită, Egiptul și Israelul) și erodată de chestiuni interne (fractura rural-urbanul mare, plus chestiunea kurdă), în vreme ce ”comunitatea post-bizantină” e fracturată filetist și subminată de surde bătălii jurisdicțional-canonice. Occidentul a închis ochii la derapajele regimului de autoritate personală construit pas cu pas de fostul primar al Istanbulului, acceptând că Turcia nu poate fi o democrație de tip euro-american, însă Erdogan (care cere bani de la UE pentru a nu ”da drumul” refugiaților sirieni pe care-i găzduiește) nu va încălca liniile roșii stabilite de NATO. Decizia de a retransforma Sfânta Sophia în moschee e un act suveranist, simbolic în ordinea afirmării unei ”voințe” neo-otomane și bine primit în electoratul partidului dominant (al ”Justiției și Dezvoltării”). Gestul marchează sfârșitul kemalismului în Turcia veacului 21, provocând tristețea sau indignarea multor actori internaționali (guverne, Biserici ortodoxe, UNESCO, Sf. Scaun etc) dar nu schimbă contextul descris anterior, arătându-ne și nouă, ca români ortodocși, că ieremiadele paseiste nu țin loc de Realpolitik. Deși neprimită în UE, la porțile căreia bate din 1963, Turcia rămâne o forță majoră a NATO și o putere regională euro-asiatică pe post de tampon strategic indispensabil Occidentului. Magnifica bazilică a lui Justinian, pusă în operă de Anthemius din Tralles și Isidor din Millet, solemn inaugurată în decembrie 537, parțial prăbușită în 558 și apoi reconstruită în forma rezistentă până astăzi, va ”bântui” închipuirea creștinătății răsăritene până la sfârșitul timpurilor, dar nu va redeveni, după toate indiciile, mândra catedrală patriarhală care a străbătut veacurile trecute, impresionând ambasadorii străini și ”barbarii” pelerini la Constantinopol.

N-am fi primii care-și aduc aminte că prea orgoliosul Bizanț s-a dorit a fi întruparea terestră a Împărăției lui Dumnezeu, primind o providențială lecție de smerenie (la care a contribuit și necreștineasca Mare Schismă din 1054). Ar fi fost desigur frumos ca bazilica Sfintei Sophia să rămână un muzeu sacru, deschis deopotrivă tuturor națiunilor și religiilor, ca dovadă ”ecumenică” a creativității umane, precum și ca palpabil semn de respect între cele mai recente dintre cele trei monoteisme avraamice. Dacă n-a fost să fie așa, ne putem consola cu gândul că paradigma sofianică a modelat teologia, sensibilitatea estetică și ethosul lumii post-bizantine (căreia îi aparținem), deci că imensa catedrală din Noua Romă nu s-a dovedit o prezență prestigios-sterilă, ci una fecund binecuvântată, dincolo de avatarurile prototipului său arhitectural.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Intresant prezentata prima parte a scrierii supuse dezbaterii cititorului . Imperiul Otoman a fost cindva la portile Vienei, primul asediu datind intre 27 septembrie până la data de 14 octombrie 1529. Al doilea asediu al Vienei a cuprins perioda intre 17 iulie și 12 septembrie 1683. In memoria victoriei impotriva otomanilor -Biserica Catolică -a introdus pentru data de 12 septembrie sărbătoarea de nume al SF. Maria. Dupa cum bine se stie in Bătălia de la Mohács armatele Regatului Ungariei ajutate de tinarul rege al Frantei Ludovic al 2-lea , au fost învinse de armatele semilunei turcesti , conduse de sultanul Suleiman Magnificul.Nu doresc a ma referi in continuare la istoria atit de cunoscuta a imperiului Otoman ,doar sa revenim in actualitate si sa ne alaturam zicerii de fata pentru a face doar mici presupuneri asupra ceea ce se intimpla acum in TURCIA. Intemeietorul Turciei moderne Kemal Ataturk (1881-1938) a dorit asa cum si textul ne prezinta sa securizeze cu ajutorul elitelor urbane ”secularizate” și cu cel al militarilor tentatia aparitiei a unui nou califat . Totusi ,Turcia este prezenta (ca teritoriu )pe doua continente Asia si Europa ,intr-un procent foarte mic de doar 3% in Europa . In acest moment Turcia cu toate ca este membru ONU, NATO, OSCE, OECD, OIC și Consiliul Europei, seful actual al statului doreste sa indeparteze tara de visul lui Kemal Ataturk si pentru as conserva puterea a reconfigurat si readus in centrul politicii interne si externe -ISLAMISMUL- In acest context politic si religios biserica SF.Sophia isi pierde statul ei de – muzeu – si devine – moschee- .Este evidenta schimbarea care se produce in acest moment la nivel politic si chiar religios in Turcia si totul este parte a luptei nesfirsite pentru putere . Inca nu putem zice cu certitudine ca actualul sef de stat al TURCIEI a cistigat pentru eternitate jocul . Nu vedem venind din spate pe cineva asemeni lui , ba chiar in ISTAMBUL a pierdut alegerile pentru primaria orasului . Vedem ce se intimpla in BELARUS sau chiar la marginile RUSIEI , peste tot in lume dictatorii sunt contestati pentru a doua oara dupa 31 de ani de la caderea comunismului . Pandemia va distruge economiile singulare ,ce nu sunt conectate la marile lanturi de productie si distributie . Doar un simplu semnal dat , ce ar deconecta comertul , turismul , obtinerea de componente militare ajutatoare, ce pun in micare capacitatile de lupta , pot produce pagube uriase Turciei . Deocamdata occidentul are alte treburi mult mai importante , dar daca se ia o decizie de pedepsire , nu de razboi , Turcia poate avea mari probleme . Sa speram ca vor ramane , ca prieteni , alaturi de structurile militare ale NATO. Romania nu are alta alternativa decit NATO, cetatenii Romaniei nu percep popoarele ruse si turce ca prieteni si asta datorita istoriei trecute ,asa cum a fost ea invatata de noi in scolile comuniste .

    • Sarbatoarea „de nume” a Sf. Maria este la 8 septembrie. Data nasterii.
      In general sfintii sunt celebrati la data mortii; se face exceptie pentru Sf. Ioan Botezatorul (24 iunie) si Sf. Fecioara Maria (8 septembrie), in aceste cazuri sarbatorindu-se si data nasterii.
      Calendarele sunt destul de ieftine.

      Iar scoala este gratuita. Ea ne invata sa citim. Din carti aflam ca Ludovic II de la Mohacs era rege al Ungariei. In schimb, Ludovic II al Frantei (zis „cel Balbait”) a trait in secolul al IX-lea (al noualea), deci a cam lipsit la Mohacs.

    • CALENDAR ROMANO CATOLIC – 12 SEPTEMBRIE – SFÂNTUL NUME AL MARIEI – la asta ma refeream. Confundati poate cu calendarul , chiar foarte ieftin, cum il numiti d-voastra , cel ortodox , Poate ati vrut sa faceti referire la – imprimatul (ce cuprinde un text de felul unui calendar ) – in cauza, nu la calendarul propriu zis ce nu are nici o legatura cu atasarea cuvintului pret (sesizati diferenta de exprimare ) .Dar referitor la regele Ungariei aveti dreptate este vorba de Ludovic al 2-lea care moare in batalia de la Mohacs . Asadar suntem cumva -tandi pe mandi- iar calificativul atribuit mie , vi se potiveste in egala masura -scoala este gratuita – . Poate altadata va abtineti la remarci suplimentare , cit despre corectia unui text este binevenita acolo unde exista non concordante . A fost doar o simpla scapare .

  2. Mult adevar expus argumentat si incantator stilistic !
    Ma bucura de fiecare data re-intalnirea cu eruditia, adaptarea la realitatea istorica si modul artistic de expunere a ideilor din interventiile in presa ale lui Teodor Baconschi. Si chiar nu cred ca prezenta Domniei Sale in viata publica din Roamania se poate reduce la doar atat …

  3. Mult adevar expus argumentat si incantator stilistic !
    Ma bucura de fiecare data re-intalnirea cu eruditia, adaptarea la realitatea istorica si modul artistic de expunere a ideilor din interventiile in presa ale lui Teodor Baconschi. Si chiar nu cred ca prezenta Domniei Sale in viata publica din Romania se poate reduce la doar atat …

  4. Exista un sentiment de inferioritate al turcilor cand se compara cu europenii, chiar și cu grecii. Ataturk a simțit asta și a forțat europenizarea tarii. Intr-o vizita la Efes un ghid imi tot spunea va eu au preluat moștenirea romana. L-am contrazis de câteva ori spunandu-i ca turcii au preluat din civilizația bizantină care dupa sec 8-9 era complet grecizata. N-a acceptat niciodată ca ei eu invatat ceva de la greci (aceștia din urmă cred ca sarmalele sunt grecești, cum ar fi putut niste popoare care se deplasa pe cai sa aiba o arta culinară imi spunea un profesor universitar grec).
    Turcia sta de ani buni la porțile UE (la propriu si la figurat) și frustrarea celor ținuți în anticamera se revarsă acum cand Europa este slabă.

  5. in mod normal, reislamizarea Catedralei Sf. Sofia, ar trebui sa fie un semnal simbolic pentru esuarea tuturor incercarilor occidentului crestin de a impune credinciosilor musulmani , indiferent in ce structura statala ar vietui ei, democratia parlamentara si principiile fluturate de progresistii de toate nuantele ( de sorginte masonica sau marxista ) dela Revolutia Franceza incoace. Daca esecurile razboaielor din Afganistan si Irak precum si cel al ” Primaverii Arabe ” au fost subestimate, revenirea islamismului bigot in Turcia dupa un secol de secularism, marcata acum definitoriu de episodul Sf Sofia, ar trebui privita la justa sa valoare si insemnatate.
    Se pare ca Administratia Trump da un semnal de intelepciune in acest sens prin intelegerea fenomenului religios musulman, acum cind initiaza o alianta USA + Israel + cele mai conservatoare state sunnite. Sa vedem ce va urma si daca America va intelege pe timp lung insemnatatea acestei uniri a outerii milare , financiare si tehnologie a USA si israelului cu banii si petrolul; din Arabia inglobind o parte dein fundamentalismul tslamic drept arma impotriva anarhismului si comunismului. Primul semn al reusitei ar fi cooptarea Turciei si ruperea ei de Rusia, China si iran. Din nefericire s-ar putea ca vitejii kurzi sa fie iar sacrificati, ca intotdeuan din 1918 incoace.

  6. Sofia e o figură mitică cvasidivină în marginea Ortodoxiei, venerată îndeosebi în mediile orientale, siriace ( unde exista o tradiție persistentă a Marii Zeițe, Kybele ), prin intermediul cultelor elenistice și iudeo-elenistice ( Hokmah ), a avut un rol de prim rang în curentele gnostice. La Sf. Parinți, greci și latini, Sofia e de regulă identificată cu Logosul, cu Hristos ( urmîndu-se interpr. filoniană). In calendar e sărbatorită o Sf. Sofia, cu cele trei fiice ale ei, Pistis, Elpis si Agapis, figuri evident alegorice. Modelul arhitectural sofianic ( adică tradiția imperială a Pantokratorului ) a trecut in Rusia kieveană din Bizanț. Dar ´paradigma sofianică´ propriu-zisă are origini obscure, a pătruns in Rusia petrină prin pietism și masonerie, un import din teozofia de inspirație boehmistă. Dostoievski însuși era pasionat de acest misticism, în formele lui swedemborgiene și romantice la modă (G. Sand, Balzac, Hugo, etc. ), Sofia fiind o prezența uneori nominală in marile lui romane. Adevăratul ´părinte´ al sofiologiei a fost însă V. Solovyov, de la care a trecut la simboliștii Epocii de argint și la noii teologi ruși, în principal P. Florensky ( personaj multivalent foarte ambiguu, ce și-a construit teologia ´antinomiilor´, înca în uz – imitată la noi de Blaga- , pe un model /homo/erotic ´platonic´ ) și S. Bulgakov ( care avea un adevarat cult personal al Mumei ), fiind vorba despre un sincretism cu influențe din idealismul german și romantism. Dar era un spirit dominant al timpului, un cult romantic al Femeii ( nu fără legatură cu dogma Imaculatei concepții, cu aparițiile de la La Salette, cu un Creștinism milenarist heterodox împletit cu socialismul mistic-romantic, etc. , o entitate mistica ´încarnată´ în Națiune și ´neam´- , de unde și nota filetistă ), ce poate fi urmarit pînă la prerafaeliți sau la matriarhatul bachofenian și la cosmiștii din ´cercul´ lui Stefan George. Lossky si Florovsky, ultraconservatori, aveau să reacționeze împotriva a ceea ce ei considerau ´pseudomorfoze´ ( împrumutînd conceptul spenglerian) dar de care ei insisi erau foarte îndatorați, mai ales în iraționalismul general al epocii (v. de ex. Gavrilyuk). Așa a intrat ´paradigma sofianică´, împreună cu alte ´paradigme´ similare moderniste, precum existențialismul și personalismul, în teologia neo-patristică, ce poate fi considerată ea insăși drept ´modernistă´ ( pînă la forme radicale și postmoderniste, ca în heideggerianismul lui C. Yannaras, delirant antioccidental ), în sensul unei regenerări ce-și proiectează un fond ancestral mitoistoric ( nostalgia originilor, primordialismul ), turnînd vin nou în burdufuri vechi, adica prevalîndu-se de la tradiții, foarte selectiv, pt. interpretări inovative sau revoluționare, în spiritul timpului ; cu tot angrenajul utopic : crizele (´uitarea ființei´) , decadența, captivitatea (´babiloniana´ ), transmiterea subterana sau ´ocultă´ ( prin ´sufletul popular´), misiunea apocaliptică a poporului teofor și palingeneza colectivă ( sobornost in formularea organicistă slavofilă ) și recucerirea Țarigradului.

  7. Felicitari pentru comentariu si propunere! (” Ar fi fost desigur frumos ca bazilica Sfintei Sophia să rămână un muzeu sacru, deschis deopotrivă tuturor națiunilor și religiilor, ca dovadă ”ecumenică” a creativității umane, precum și ca palpabil semn de respect între cele mai recente dintre cele trei monoteisme avraamice.”) Era cea mai buna solutie, aveti dreptate.

    (Bizantul a ratat intelegerea cu Roma si in zilele asediului final… Dovada de ce poate face fanatismul religios. Poate ca turcii ar trebui sa ia aminte la lectia asta. Acum in sens invers.)

    Totusi, Turcia pierde mult prin actuala pozitie. (Renuntarea de facto la kemalism si orientarea spre fanatismul religios. -Dupa primul razboi, politicienii reformisti din Turcia au ajuns la concluzia ca societatea lor a pierdut competitia cu Occidentul din cauza formei de stat si puterii prea mari a religiei in societate. Erdogan se intoarce la conducerea unica si fanatism religios… O fi bine? Nu sunt ateu, dar nici fanatismul religios nu este de sustinut. ) Din cate stiu, grupurile bancare mondiale erau pe cale sa realizeze in Istanbul un mare centru bancar regional. Acum, alt oras va avea aceasta cinste.
    Oare cine?

  8. Aventura sophianica nu s-a incheiat: Viitorul “Bizant” va renaste in si prin Levant

    Turcia de azi, moderna, laica si republicana este de fapt o victima a primului razboi mondial, de ale carui sechele incerca sa se vindece pe deplin, acum si in viitor. Din acel abator mondial pentru natiuni, planificat de macelarii care au pus in conflict trei mari imperii (centre de putere) ale acelei etape istorice, pe seama carora unic si total invingator a fost Imperiul Globalist, Turcia a iesit mai mult moarta decat vie. Din nefericire, nimeni nu a avut luciditatea sa intrevada ca cele trei mari puteri confluente in zona euroasiatica erau jucate geopolitic unele impotriva altora, din afara lor.

    Multlaudatul Mustafa Kemal a asigurat, prin victoriile obtinute in peninsula Galipoli – in batalia de la Canakkale, numita si campania Dardanelelor – supravietuirea la limita a Turciei, dar pe ansamblu el a fost un invins, liderul unei tari infrante, al unui imperiu pierdut, care a intrat sub stapanirea occidentala, financiar, politic, economic si militar. O putere extrem de manipulatoare, si prin aceasta mai discreta, cel putin initial, ulterior devenind insa aroganta si explicit dominatoare.

    Ca orice capitulard, Kemal, alintat de occidentali drept Ataturk, a fost obligat sa aplice Turciei conditiile invingatorilor. Asa se explica de ce el le-a luat turcilor fesul, salvarii, alfabetul arab si chiar inima islamului, care era statul, in locul careia a pus laicismul, o “inventive” pentru altii, nu si pentru “inventatori”, care sunt la fel de teocrati in zilele noastre precum erau in vremurile biblice.

    Moscheizarea bazilicii Sophia, la care Globalistii au protestat cu jumatate de gura, dar si aia ipocrita, ar putea sa aiba o semnificatie foarte mare, de precedent care inaugureaza regula, pentru viitorime. In fond, daca s-a acceptat ca moscheizarea bazilicii a fost un act de suveranitate, deci legitim moral si legal, de ce in viitor alte lacasuri de cult straine nu ar fi supuse aceleiasi proceduri de catre fiecare natiune pe teritoriul ei? Semnalul lui Erdogan ar putea fi interpretat ca o intoarcere la unitatea etnica si religioasa a unui popor, la principiul “o tara, un popor, o religie”.

    Bazilica Sfanta Sophia a disparut functional, fiind transformata intr-un spatiu religios islamic, dar ideea sa, devenita intr-un fel arhetipala, de simbol al unei civilizatii de aur, nu va muri niciodata. As spune, bazat pe evolutiile turce, pe cele din proximitate si pe cele privind noua ordine mondiala, ca sophianismul va renaste, pe un nou pamant si sub un nou cer. Sophianismul va cunoaste si o aventura viitoare, care se va hrani din radacinile perene ale celui istoric. Spiritul sau se va hrani, mai exact spus, din doua surse, din cea clasica, zidita in inima Bizantului, si din cea viitoare. O replica a patriarhiei Sfanta Sophia va fi construita in Siria, care face parte din vechiul Levant (Siria, Iordania, Liban, Palestina, Israel). Metaforic vorbind, Bizantul va renaste prin Levant, o data cu renasterea acestuia. Valorile bizantine si levantine au sansa unei renasteri comune, sincretice.

    • Vă înșelați profund. Ataturk a fost un real invingător. Statele occidentale impuseseră niște condiții mai mult decât dure – dar Ataturk a reusit să iasă invingător din războaiele cu grecii și francezii, readucând occidentalii la masa negocierilor: https://en.wikipedia.org/wiki/Treaty_of_S%C3%A8vres#Fate_of_the_Treaty
      El a reusit nu doar să conserve Turcia ca teritoriu locuit de turci, dar și să modernizeze în doar câțiva zeci de ani o țară rămasă la nivel medieval – o realizare cu mult mai mare decât victoriile în lupte (apropo, la Gallipoli l-a învins pe Churchill)… Ca să vă dați seama de această realizare, România abia acum scapă de moștenirea comunistă, și nici măcar acum în totalitate….Tocmai pentru că a compara pe Ataturk cu Iliescu înseamnă a compara un condor cu șoimul vrăbiilor….

  9. Tema de reflectie pentru conservatori: Cand bisericile crestine din occident sunt transformate in muzee, sali de spectacole si baruri, le plangem soarta. Cand o dictatura militara secularista transforma ceea ce a fost o moschee vreme de sute de ani in muzeu, ne bucuram. Cand conservatorii turci o redau religiei in care cred, ne intristam iar. Parca ne place mai mult ateismul occidental decat credinta intr-un Dumnezeu, fie el si defectuos. Daca nu ne place secuarismul occidental, poate avem ceva de invatat de la Turcia.
    Tema de reflectie pentru liberali: de ce trebuie UE sa-si exprime nemultumirea ca un stat independent permite libertate religioasa, restaurand drepturile unui cult asupra a ceea ce i-a fost luat?

    • Modelul occidental in conditiile actuale ale unei economi globailzate nu mai prezinta mult interes si este cum s-ar spune in trecut ” refuzat la export”

  10. Turcia este „pieduta” si devine pe zi ce trece tara tot mai asiatica, viitorul ei nefiind in Europa, viitorul ei este unul asiatic si musulman similar altor modele asiatice.
    Europenilor nu le ramane nimci altceva decat sa stranga cioburile in urma unor politici neadecvate fata de acesta tara impingand-o tot mai mult catere rasarit.
    Proiectul Atatürk s-a terminat cu toate incercarile zadarnice din partea Europei sa lege Turcia de Europa si valorile democratice ale acestuia, modelul asiaitic a invins.

    • Cand Europa si-a batut joc de turci zeci de ani considerând că țările ce scapasera de comunism doar cu 10 ani inainte erau mai democratice, mai capitaliste, mai „piata libera” decât o țară ce făcea asta din anii 50 este normal ca ei să caute altceva.
      Este o minciună chestia cu banii de la EU; ei sunt pt a hrăni si caza într-un fel 3 milioane de sirieni, în special. EU a dat banii, dar nu turcilor ci unor ONGuri vestice, asa ca turcii s-au lins pe bot.
      Doar Kohl si Sarkozi au fost sinceri, au spus răspicat că turcii nu vor fi primiți si de ce. Si pe atunci Erdogan era un ministru modernizator…dar el si grupul sau au înțeles, ușile nici macar intredeschise nu erau.
      Oricum, ce este bine este că E a terminat-o cu arabii. Ar trebui să citiți și chestiile mai recente, nu mai este acuzat de islamism ci de neo-otomanism.
      Problema este ca arabii (democrati si moderni, conectați la idealurile vestului) aia cu care se ciondaneste E sunt cei prieteni cu USA si Israel. Si E stie ca atunci meciul este pierdut.

  11. Nu sunt specialist in domeniu dar cred că secolul laic al Turciei nu s a încheiat iar tineretul modern și educat al Turciei,intelectualii și în cele din urmă armata nu va permite transformarea Turciei Intr un stat islamist de genul Iranului sau Arabiei saudite.Nu va în viitor o turcie islamistă cu o societate habotnică.Istoria imperiului Otoman nu a fost aceea a unui imperiu islamist ci a unui imperiu musulman ceea ce este altceva iar otomanii au avut un grad de toleranță religioasă mult mai mare decât alte popoare musulmane.Nu poți progresa că societate daca te poticnesti de un morman de interdicții religioase puse în drum de islamiști.Personal deși erdogan îmi este extrem de antipatic nu vad la el nimic asemănător cu ayatolahii iranieni sau imamii și emirii arabi.Nu merge până acolo fiindcă credința lui îi este folositoare in viața politică dar atât.Fara salvări,litere arabe și școli coranice.Nu se poate progresa cu așa ceva și nici cu sharia. Nu suntem în secolul 7 ci în secolul 21 iar erdogan știe asta și nu va sari peste cal între altele pentru că știe că nu poate dar și pentru că nici nu vrea.

  12. „Deși neprimită în UE, la porțile căreia bate din 1963, Turcia rămâne o forță majoră a NATO și o putere regională euro-asiatică…”

    Regimul autocrat aflat la conducerea Turciei nu va dăinui veșnic, iar anticiparea evenimentelor este riscantă. Fiind un stat aflat în cvasitotalitatea sa în Asia, Turcia ar putea deveni un pilon în cadrul Uniunii Statelor Asiatice.

  13. Daca este o politică care s-a menținut constanta aproape 1000 ani la turci ca este nationalismul acerb asociat frecvent cu intoleranța religioasă. Poveștile cu imperiul otoman in care coexistau pașnic zeci de minorități sunt simple povești: creștinii au fost continuu persecutați si eliminați din imperiu in ce se succesive de curățire etnică. Dimensiunea fenomenului este uriașă, milioane de armeni, greci, siriaci au fost onorați expulzați sau asimilați forțat. In sec 14 turcii au omorat mai multi creștini decât în 7 secole de domnie arabă.
    Treaba nu s-s oprit, asasinarea de preoți creștini se practica până și în 2007 (vezi cartea lui Philip Jenkins: The Lost History of Christianity).

    • PS
      Merita menționat că există monumente catedrale crestine care au preluat cel putin pozitia unor temple prr-crestine catedrala din Mexico City fost construită pe ruinele unui templu aztec.

      • PS2
        Cand creștinii au ocupat Spania au transformat moscheile in catedrale. La fel si la Palermo. Cruciatii au convertit Domnul stâncii din Ierusalim in catedrale, iar moschee Al Aqsa in sediul templlerilor. La expulzarea evreilor din Anglia creștinii au convertit sinagogile im biserici. Mai nou bisericile sunt convertite în bodegi (pubs).

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Teodor Baconschi
Teodor Baconschi
După un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995), a urmat studii post-doctorale la New Europe College (București, 1996). A fost director al Editurii Anastasia (1995–1996), apoi redactor-șef în TVR (emisiunea Viața spirituală, 1997). În 1997 a intrat în diplomaţie, fiind, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta și Republica San Marino (1997–2000); director general în Ministerul Afacerilor Externe (2001–2002); ambasador al României în Republica Portugheză (2002–2004); secretar de stat pentru afaceri globale (MAE, 2004–2006); consilier prezidențial (2006–2007); ambasador al României în Republica Franceză și Principatul de Monaco (2007–2009); ministru al afacerilor externe (2009–2012). A fost distins cu Marea Cruce a Ordinului Pius IX (Vatican), Ordinul Sfintei Agatha (San Marino), Comandor Stella della solidarieta italiana, Cavaler al Ordinului de Merit (Portugalia), Comandor al Legiunii de Onoare (Franța), Cavaler al Ordinului Serviciu Credincios (România). Publicații, sub semnătura de autor Teodor Baconsky: Le rire des Pères. Essai sur le rire dans la patristique grecque, Desclée de Brouwer, Paris, 1996 (Râsul Patriarhilor, Anastasia, 1996; Humanitas, 2008); Iacob şi îngerul, Anastasia, 1996; Ispita Binelui. Eseuri despre urbanitatea credinței, Anastasia, 1997; Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică, Curtea Veche, 1999; Roma caput mundi (împreună cu Horia Bernea), Humanitas, 2000; Pe ce lume trăim, Editura Pro, 2004; Insula Cetății. Jurnal parizian, Curtea Veche, 2005. Despre necunoscut, Humanitas, 2007; 111 incursiuni în Cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu), Curtea Veche, 2009; Bisericile de lemn din Maramureș (album UNESCO), 2010. Sub semnătura Teodor Baconschi: Creștinism și democrație, Curtea Veche, 2011; Legătura de chei. Mărturii diplomatice (în dialog cu Armand Goșu),Curtea Veche, 2013.

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Producţia românească de medicamente şi interdicţiile dictate de Nicolae Ceauşescu (1969)

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aplicat în economie principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe...

Povestea unei dispariții

Aici toamna vine devreme și stă mult. Spre jumătatea lui august, vântul începe să se rostogolească de pe munții din apropiere, timid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.