marți, iunie 25, 2024

Azil politic în România pentru Luis Corvalán, secretarul general al Partidului Comunist din Chile (3 octombrie 1973)

La 20 august 1968 a fost întocmită la Comisia Guvernamentală de Colaborare şi Cooperare Economică şi Tehnică o listă a membrilor unei delegaţii care urma să plece într-o vizită în mai multe state din America Latină (Mexic, Venezuela, Columbia, Peru şi Chile). Vizita ar fi trebuit să înceapă în jurul datei de 10 septembrie 1968 sub conducerea lui Gheorghe Rădulescu, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri. Nici unul dintre membrii delegaţiei respective nu cunoştea în acel moment despre marea surpriză pregătită de autorităţile sovietice pentru noaptea aceleiaşi zile de 20 august 1968: invadarea Cehoslovaciei de către mari unităţi militare sovietice, poloneze, est-germane, ungare şi bulgare.

Componenţa acelei delegaţii a fost următoarea: Valentin Steriopol (adjunct al ministrului Comerţului Exterior), Grigore Bârgăoanu (vicepreşedinte al Comisiei Guvernamentale de Colaborare şi Cooperare Economică şi Tehnică), Ion Morega (adjunct al ministrului Industriei Construcţiilor de Maşini), Ion Mineu (adjunct al ministrului Minelor), Ion Fetecău (director în Ministerul Petrolului), Nicolae Turturea (secretar I în Ministerul Afacerilor Externe), Constantin Dună (director adjunct la Banca Română de Comerţ Exterior), Florian Stoica şi Ovidiu Pungă (directori adjuncţi în Ministerul Comerţului Exterior).

În aceeaşi ordine de idei, o delegaţie condusă de Corneliu Mănescu (ministru al Afacerilor Externe) urma să efecueze vizite oficiale în Mexic, Columbia, Venezuela, Chile, Brazilia, Argentina, Uruguay, Peru şi Ecuador, în perioada 10 octombrie – 12 noiembrie 1968. Cu acel prilej a fost încheiat, printre altele, un Acord de colaborare culturală între Chile şi România.

Cât de importante au fost acele vizite, în condiţiile în care volumul schimburilor comerciale ale României cu ţările respective era de doar 7 milioane de dolari (în 1967), iar pentru anul în curs se estimase un nivel de 17 milioane de dolari? Nu cumva obiectivele economice şi politice stabilite de autorităţile de la Bucureşti erau nerealiste – „Un pod prea îndepărtat” pentru ambiţiile politicienilor comunişti români?

Pentru a răspunde la aceste întrebări este necesar să ne referim la politica impusă în mod treptat de Gheorghe Gheorghiu-Dej şi membrii anturajului său politic după plecarea trupelor sovietice din România în vara anului 1958. Liniile politice trasate de liderul Partidului Muncitoresc Român au devenit evidente la începutul anilor ’60, când acesta a contestat cu argumente dificil de combătut ideile promovate de Nikita Hruşciov privind integrarea economiilor statelor din blocul sovietic într-o structură suprastatală, pe care autorităţile de la Moscova să o poată dirija, modifica şi controla în funcţie de interesele naţionale ale U.R.S.S., fluturând în acelaşi timp steagul revoluţiei comuniste mondiale.

Plecând de la situaţia politico-economică respectivă poate fi înţeles motivul deciziei adoptate la 26 iunie 1963 de membrii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. Aceştia au desemnat pe Alexandru Bârlădeanu, Gheorghe Gaston Marin şi Gheorghe Rădulescu „să studieze găsirea unor soluţii în ce priveşte posibilităţile de aprovizionare cu materii prime şi diverse utilaje şi instalaţii şi din alte surse decât cele cunoscute până în prezent”. Gheorghe Gheorghiu-Dej a comentat explicit la acea reuniune: „Depinde şi de noi, trebuie să ne orientăm, sunt ţări, cum este Brazilia şi Algeria (sic!) de la care am putea cumpăra (minereu de fier, respectiv petrol – nota P. Opriş). Să vedem ce este de făcut, trebuie categoric să punem lucrurile la punct cu lucrătorii din comerţul exterior, care lucrează afară. Nu trebuie făcut nici un fel de compromis. Coordonarea mai strânsă (impusă de autorităţile sovietice în domeniul economic – nota P. Opriş) este lucrul care aţi văzut unde duce”.

Acele contestări politice în domeniul economic s-au făcut în paralel cu achitarea anuală de către liderii comunişti de la Bucureşti a „tributului” cuvenit colegilor lor sovietici – care i-au impus cu forţa la vârful puterii politice din România. Astfel, în nota înregistrată la 16 decembrie 1965 la Arhiva Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R., Mihai Dalea a menţionat sumele trimise de autorităţile române în perioada 1961-1964 la fondul central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (de unde, probabil, se finanţau operaţiunile sovietice de răspândire a revoluţiei comuniste în întreaga lume): câte 400.000 de dolari (în 1961 şi 1962), o jumătate de milion de dolari (în 1963), respectiv 200.000 de dolari (în 1964).

Deşi Mihai Dalea a propus achitarea în 1965 a 200.000 de dolari, ca „tribut-cotizaţie” faţă de P.C.U.S., membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au hotărât altfel în şedinţa din 30 noiembrie 1965: „Aprobă transferarea sumei de 250.000 dolari SUA din contribuţia P.C.R. pe anul 1965, la fondul internaţional de ajutorare a partidelor comuniste, urmând ca restul de 250.000 dolari SUA să fie transferaţi la începutul anului 1966”.

În altă ordine de idei, Nikita Hruşciov avea dreptate la rândul său cu anumite idei pe care le promova şi Alexandru Bârlădeanu a recunoscut acest lucru la reuniunea din 26 iunie 1963 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R., astfel: „E adevărat că în special relaţiile noastre cu sovieticii sunt relaţii de într-ajutorare, noi nu luăm nimic gratis de la ei. Totuşi trebuie să privim lucrurile obiectiv. Natura lucrurilor pe care le dăm şi le primim este cu totul deosebită. Dacă ar înceta acest schimb, mai mult de jumătate din mărfurile pe care le vindem în Uniunea Sovietică nu le vom putea vinde în altă parte, iar mărfurile pe care noi le luăm de la ei sunt mărfuri de mare valoare.

Sigur că într-ajutorarea nu este nimic gratis, totuşi, prin structura acestui schimb, noi suntem avantajaţi şi noi trebuie să ţinem seama de acest lucru chiar şi faţă de toţi (ceilalţi membri ai C.A.E.R. – nota P. Opriş), însă ceilalţi primesc mai mult pe gratis decât cu plată, spun asta pentru că astfel se pun problemele. Într-o eventualitate de încordare a acestor relaţii, noi trebuie să putem face faţă unei reorientări, să nu ne bazăm numai pe o singură sursă, şi eu văd că această problemă se poate rezolva numai pe baza dezvoltării cât mai mari a agriculturii, că pe această cale putem rezolva orice greutăţi (subl.n.)”. Totodată, potrivit mărturiei lui Alexandru Bârlădeanu expusă la şedinţa din 26 iunie 1963, „Hruşciov a afirmat în legătură cu R.D.G. că dacă sovieticii nu dau sprijin R.D.G., în 24 de ore [Walter] Ulbricht a zburat (subl.n.)”.

Revenind la Gheorghe Gheorghiu-Dej, acesta a aprobat cumpărarea de licenţe de fabricaţie din străinătate în scopul dezvoltării accelerate a industriei româneşti. Acea viziune a fost însă afectată de neîncrederea şi de limitele ideologice ale liderului unicului partid din România de la acea vreme. De exemplu, după ce a citit o notă informativă întocmită la 25 septembrie 1959 de Carol Loncear (ministru al Industriei Grele), privind specializarea în Elveţia a 23 de ingineri, maiştri şi tehnicieni, Gheorghe Gheorghiu-Dej a notat cu un creion de culoare maro astfel: „Majoritatea ingineri! (sublinierea lui Gh. Gheorghiu-Dej – nota P. Opriş)abia 2 maiştri şi 1-2 tehnicieni.

– Cheltuim valută, se blimbă (sic) oameni şi privesc cum lucr[ează]. alţii. Ce poţi însuşi uitându-te la alţii cum muncesc? Este evident că ing[inerii]. s-au dus să se plimbe – se ştie că ing[inerii]. ns. nu au îndemânarea unor muncitori calificaţi sau unor maiştri! La ce ne-ar folosi asem[enea] metodă?

– În cel mai bun caz vom primi un referat

– Şi dacă lucrul nu merge de vină e …”.

Deşi era inteligent şi putea avea iniţiative logice, liderul comunist a gândit rudimentar în cazul celor 23 de specialişti selecţionaţi pentru a se deplasa în Elveţia în scopul însuşirii fabricaţiei locomotivei Diesel-electrice 060-DA. Un stereotip al dictaturii proletariatului (superioritatea muncitorilor în societatea comunistă) iese în evidenţă în rezoluţia pusă pe nota de informare a ministrului Carol Loncear, adresată lui Chivu Stoica.

Patru ani mai târziu, mai precis la 20 decembrie 1963, Gheorghe Gheorghiu-Dej şi-a exprimat interesul pentru două turbotransmisii Voith, austriece, ale căror licenţe de fabricaţie au fost cumpărate de autorităţile române pentru a fi utilizate la două modele de locomotive, astfel: „aici să procurăm proect (sic!) tehnologic de org[anizare]. a prod[ucţiei]. şi asistenţă”.

În cazul dinamului-demaror cu regulator de încărcare şi accesoriile acestuia (necesare unei locomotive Diesel hidraulice prototip, echipată cu un motor de 1250 CP şi care urma să fie realizată în România), liderul suprem al P.M.R. a hotărât procurarea licenţelor şi solicitarea proiectului tehnologic de organizare a producţiei de la partenerul străin. Totodată, în cazul instalaţiei de încălzire a trenului (care avea o capacitate de 1200 kg abur/oră), Gheorghe Gheorghiu-Dej a consemnat astfel: „aici să întocmim documentaţia de felul cum e org[anizată]. în ţările cu exper[ienţă].”.

Prezentarea preocupărilor liderului comunist privind locomotivele fabricate în România ne-a fost sugerată de lista cu produsele propuse de autorităţile de la Bucureşti pentru vânzare în ţările din America Latină începând din anul 1970. Alături de materialul rulant (locomotive Diesel-electrice, Diesel hidraulice şi vagoane), pe lista respectivă s-au menţionat vase maritime, autocamioane, autobasculante, tractoare şi maşini agricole, autoturisme de teren, utilaj minier, maşini unelte, instalaţii de cocsare, fabrici de sodă, fabrici de ciment, rafinării de petrol, instalaţii şi utilaje petroliere de forat, instalaţii pentru forarea de puţuri de apă, uree, sodă calcinată, sodă caustică, polietilenă, polistiren, P.V.C., blocuri, sârmă şi platine din aluminiu, cherestea de răşinoase şi tablă groasă.

În paralel, autorităţile de la Bucureşti doreau să achiziţioneze din ţările latino-americane, în perioada 1970-1980, minereu de fier, cupru şi concentrate din cupru (mai ales din Chile), ţiţei, plumb, sulf, bumbac, piei brute de bovine, făinuri proteice, cafea, boabe de cacao, textile din lână şi bumbac (finisate şi semifinisate), anumite maşini şi utilaje, piei tanate şi semitanate, precum şi articole din piele şi marochinărie.

Lâna şi pieile de bovine argentiniene nu erau o noutate pe piaţa din România. În prima parte a lunii martie 1948, o navă încărcată cu 2000 de tone de lână a plecat din Argentina şi a sosit la 11 mai 1948 în portul Constanţa. Alte vase trebuiau să aducă 7000 tone de lână argentiniană şi o parte din cantitatea respectivă urma să fie utilizată la fabricarea de stofe şi costume bărbăteşti destinate exportului. În plus, nava care a ajuns la 11 mai 1948 la Constanţa a adus şi un prim transport de piei argentiniene destinate fabricării de încălţăminte.

Nicolae Ceauşescu a înţeles faptul că dezvoltarea relaţiilor politice cu statele latino-americane permitea o creştere a schimburilor comerciale şi diversificarea surselor de aprovizionare ale României cu materii prime şi produse finite. Acestea sunt motivele pentru care politicianul comunist a plecat de la Bucureşti la 28 august 1973 şi a traversat Oceanul Atlantic cu un avion Il-62 (înmatriculat YR-IRB şi primit în acel an de compania „Tarom”). Pentru deplasarea acestuia şi a membrilor delegaţiei în vizitele oficiale efectuate în Republica Cuba (1-2 septembrie 1973), Costa Rica (3-5 septembrie 1973), Venezuela (5-10 septembrie 1973), Columbia (10-13 septembrie), Ecuador (13-15 septembrie) şi Peru (doar pentru sosirea la Lima, la 15 septembrie 1973) a fost utilizat un avion Il-18 (înmatriculat YR-IMM), adus în mod special din România. La plecarea de la Lima, Nicolae Ceauşescu s-a îmbarcat din nou în avionul Il-62 cu care sosise în Cuba pentru a traversa Oceanul Atlantic şi a ajuns în Senegal (unde a avut loc o escală tehnică), apoi în Maroc (21 septembrie) – unde a efectuat o vizită oficială de prietenie. Revenirea sa la Bucureşti a avut loc la 22 septembrie 1973 cu avionul Il-62.

După cum se poate observa, din enumerarea ţărilor vizitate lipseşte Chile. Acest stat era afectat de multiplele probleme economice şi sociale provocate de politica marxistă a preşedintelui Salvador Allende, bazată pe naţionalizarea pe scară largă a proprietăţilor industriale (în special cele din sectorul extragerii, procesării şi prelucrării minereului de cupru) şi a activelor bancare. Importanţa minereului respectiv pentru economia ţării era covârşitoare, Chile fiind cel mai mare producător mondial de cupru.

Lovitura de stat care a avut loc la 11 septembrie 1973, la Santiago de Chile, s-a soldat cu decesul lui Salvador Allende şi preluarea puterii de către o juntă militară condusă de generalul Augusto Pinochet. Atunci, Nicolae Ceauşescu era în Columbia şi nu avea planificată o vizită oficială în Chile din cauza problemelor economice şi sociale din acea ţară, pe care autorităţile de la Bucureşti le cunoşteau înainte de începerea turneului liderului comunist român în America Latină.

În documentele identificate la Arhivele Naţionale ale României există mai multe informaţii despre problemele cu care s-au confruntat autorităţile de la Bucureşti la aprovizionarea cu cupru. De exemplu, la 14 iunie 1966, Gheorghe Apostol l-a informat pe Nicolae Ceauşescu despre o solicitare a lui Manea Mănescu privind scoaterea din rezerva de stat a 300 de tone de cupru electrolitic (în lingouri), sub formă de împrumut. Ministerul Industriei Metalurgice avea nevoie de acea cantitate pentru a acoperi parţial deficitul de 395 tone cu care se confrunta uzina „Industria sîrmei – Cîmpia Turzii” în luna iunie din cauza nesosirii din Spania şi Republica Federală Germania a cantităţilor de cupru comandate. Acel metal se utiliza pentru fabricarea de conductori şi cabluri electrice.

După trei ani, mai precis la 13 mai 1969, Bujor Almăşan (ministrul Minelor) a fost nevoit să recunoască în faţa lui Nicolae Ceauşescu şi a celorlalţi membri ai Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. faptul că, în privinţa cantităţilor de cupru necesare economiei româneşti, „noi am propus soluţii şi nu am reuşit să facem contracte pentru anul 1969 deşi existau posibilităţi, dar pentru anul 1969 nu am reuşit şi nu am putut să facem nimic. Va trebui să căutăm în continuare din toamnă ca să găsim sursele de materii prime de care avem nevoie. Însă pentru anul 1969 nu există posibilităţi, de aceea am venit să reducem (planurile de producţie pentru anul 1969 ale Ministerului Industriei Construcţiilor de Maşini şi Ministerului Industriei Chimice – nota P. Opriş); trebuie să facem această modificare”.

Nicolae Ceauşescu a refuzat categoric modificarea acelor planuri de producţie, astfel: „Eu propun ca să nu rezolvăm problema aceasta acum, ci în continuare să vedem ce putem să rezolvăm şi cu iugoslavii (care au propus livrarea a 1700 de tone de concentrate de cupru, însă achitarea trebuia să fie făcută în devize convertibile – nota P. Opriş), să continuăm eforturile pentru găsirea de minereu; să facem un apel şi la ei, să le spunem că avem nevoie de minereu, aşa cum fac şi ei cu noi; avem nevoie de minereu de cupru, daţi-ne! (subl.n.)”.

În calitate de prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Ilie Verdeţ a intervenit în discuţie în favoarea propunerii lui Bujor Almăşan: „Eu vă spun că s-au creat anumite greutăţi şi nu trebuie să lăsăm lucrurile nerezolvate. Sunt de acord ca să se mai facă eforturi, dar pe trimestrul II nu sunt posibilităţi ca să se facă acest lucru. Capacităţile se pierd la aceste uzine, noi nu putem s-o recuperăm.

Am venit din iarnă şi nu am admis nici un fel de modificări, însă am intrat în situaţia că singuri nu realizăm aceste sarcini de plan pentru că nu avem materie primă în trimestrul II.

Poate tovarăşe Ceauşescu să rectificăm parţial, pe o perioadă care o socotim, însă trimestrele 2 şi 3 nu sunt în stare să lucreze că n-au materie primă (subl.n.)”.

Deoarece Nicolae Ceauşescu şi Ion Gheorghe Maurer au solicitat explicaţii suplimentare, Bujor Almăşan a spus clar: „Nu se poate aduce până la sfârşitul anului. Este o cantitate de minereu care s-ar putea aduce din Chile, dar până să fie adusă trebuie timp. Iugoslavii au oferit aceste concentrate de cupru, însă nu s-a încheiat contractul cu ei (subl.n.)”. Totodată, ministrul Minelor a recunoscut faptul că s-a bazat pe minereul din România atunci când s-a făcut planificarea producţiei industriale pentru anul 1969, însă nivelul producţiei interne de minereu de cupru a fost mai mic decât cel planificat până la data şedinţei Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. şi nu se întrevedea o mărire a acestuia până la sfârşitul anului 1969 (care să acopere deficitul înregistrat până la mijlocul lunii mai 1969).

La încheierea discuţiei, Nicolae Ceauşescu a fost de acord ca pentru întreprinderile aflate în situaţia de a opri producţia să se cumpere cupru cu devize convertibile prin intermediul societăţii „Metalimport”, iar în a doua parte a anului 1969 să fie aduse din străinătate minereu şi concentrate de cupru (deşi Bujor Almăşan afirmase că nu era posibil acest lucru până la sfârşitul anului). Termenul stabilit de Nicolae Ceauşescu pentru a rezolva oferta iugoslavă a fost de o săptămână.

Tot în anul 1969, reprezentanţii României şi Republicii Chile au încheiat un acord de colaborare în scopul înfiinţării de societăţi mixte prin intermediul întreprinderii româneşti „Geomin” şi a „Societăţii naţionale de mine” din Chile. Astfel, autorităţile comuniste de la Bucureşti îşi exprimau interesul pentru a importa minereu şi lingouri de cupru din acea ţară latino-americană şi pentru a participa cu diferite maşini şi utilaje la extragerea minereului şi prelucrarea acestuia.

Pentru a se înţelege modul în care autorităţile chiliene doreau să colaboreze cu cele româneşti, după victoria în alegerile prezidenţiale a lui Salvador Allende, este necesară studierea notei de propuneri întocmită la începutul lunii iulie 1971 la Ministerul Afacerilor Externe şi Ministerul Comerţului Exterior de la Bucureşti. În documentul respectiv s-a precizat faptul că o delegaţie a Republicii Chile a sosit în România la 29 iunie 1971 pentru a încheia un acord complementar de schimburi ştiinţifice şi tehnologice la „Acordul de colaborare culturală” semnat de reprezentanţii celor două părţi în luna octombrie 1968.

Potrivit documentului menţionat, partea chiliană a afirmat atunci că dorea să ducă tratative pentru a se stabili condiţiile generale de acordare a asistenţei tehnice de către România, „urmând ca ulterior, pe măsura definitivării de către Partea chiliană a domeniilor de activitate în care va fi interesată să primească asistenţă tehnică, să se stabilească numărul specialiştilor şi sectoarelor în care vor lucra.

Partea chiliană a arătat totodată că, deoarece Chile se află la începutul construcţiei orânduirii socialiste, acordul respectiv nu poate avea caracter de reciprocitate, el exprimând o formă de ajutor pe care România o acordă Republicii Chile.

Reprezentanţii chilieni au menţionat unele domenii în care Partea chiliană ar fi interesată să primească asistenţă tehnică: industria chimică (îngrăşăminte), comercializarea produselor lemnoase, agricultură şi industrie alimentară, silvicultură, geologie, îmbunătăţiri funciare, hidroamelioraţii ş.a. (subl.n.)”.

Nicolae Ceauşescu a aprobat şi membrii Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. au fost de acord la rândul lor, la 5 iulie 1971, cu încheierea unui Acord de colaborare ştiinţifică şi tehnologică între România şi Republica Chile. Partea română era interesată să trimită experţi români în America de Sud şi să primească tineri chilieni pentru a urma studii în România (oferindu-se 10 burse pentru studii superioare şi diferite burse de specializare). În acelaşi timp, autorităţile de la Bucureşti nu au acceptat ca în documentul respectiv să existe condiţii financiare, aşa cum dorea partea chiliană, acestea urmând să fie stabilite separat, între instituţiile interesate.

Deşi acceptarea caracterului unilateral al acelui acord de Nicolae Ceauşescu poate fi considerată o greşeală, în analiza noastră se cuvine să amintim şi faptul că autorităţile de la Bucureşti doreau să vândă produse finite româneşti în străinătate, pe nişte pieţe care nu impuneau condiţiile stricte din Occident, în schimbul unor materii prime de care avea nevoie economia românească. În acelaşi timp, nu ne putem da seama în ce măsură Nicolae Ceauşescu a fost influenţat în decizia sa de orânduirea socialistă a ţării, menţionată de către partea chiliană (aceasta fiind însă o demagogie propagandistică). Probabil că la Santiago de Chile se cunoştea faptul că politicianul român dorea să îi ajute pe toţi cei care răspândeau revoluţia comunistă pe mapamond şi membrii delegaţiei care a ajuns la Bucureşti au avut cu ei o lecţie bine pregătită acasă.

Lovitura de stat de la 11 septembrie 1973 a pus capăt idilei care se înfiripa între regimurile de la Bucureşti şi Santiago de Chile. Generalul Augusto Pinochet şi ceilalţi membri ai juntei militare au acţionat rapid împotriva posibililor opozanţi, iar printre aceştia s-a aflat Luis Corvalán, secretarul general al Partidului Comunist din Chile.

Din informaţiile aflate în stenograma şedinţei din 3 octombrie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. (document pe care îl edităm în continuare) poate să rezulte un scenariu plauzibil, însă greu de demonstrat cu probe indubitabile deoarece participanţii la şedinţa respectivă au trecut la cele Sfinte şi nu au lăsat în urmă mărturii scrise despre modul în care au fost implicaţi de Nicolae Ceauşescu în planul de aducere în România a lui Luis Corvalán şi oferirea de azil politic pentru acesta. Concret, putem considera că Ştefan Andrei a aflat câteva idei pe care algerianul Houari Boumédiène urma să le prezinte la deschiderea celei de-a 28-a sesiuni a Adunării Generale a O.N.U. (1973-1974). Printre acestea a existat şi o referire la secretarul general al Partidului Comunist din Chile, care fusese capturat după lovitura de stat de la 11 septembrie 1973 şi ţinut în detenţie de către autorităţile de la Santiago de Chile.

Cunoscând acele informaţii, Ştefan Andrei a mers direct la Nicolae Ceauşescu şi i-a propus să se implice propagandistic în situaţia politică foarte complicată din Chile. Lui Nicolae Ceauşescu i-a plăcut ideea de a fi considerat salvator al unui conducător comunist necunoscut şi militant la O.N.U. pentru respectarea drepturilor omului – de fapt, un sacrilegiu deoarece erau cunoscute ororile săvârşite de către politicienii comunişti, începând cu teroarea instituită în Rusia după declanşarea în 1917 a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie şi continuând cu execuţiile aprobate de Iosif Stalin în anii ’30, războiul civil din Spania (1936-1939), teroarea instituită în Europa Centrală şi de Est de către autorităţile de la Moscova, după încheierea celui de-al doilea război mondial şi, nu în ultimul rând, cu abuzurile şi ororile săvârşite de liderii comunişti în România după 23 august 1944.

Ion Gheorghe Maurer a încercat să îl domolească pe cel pe care l-a uns în martie 1965 în fruntea comuniştilor români şi a aflat de-abia în a doua parte a şedinţei din 3 octombrie 1973 faptul că Ştefan Andrei se afla în spatele acţiunii de aşa-zisă salvare a lui Luis Corvalán. Prim-ministrul României a fost pus în faţa faptului împlinit de către Ştefan Andrei, care îi cânta în strună lui Nicolae Ceauşescu şi îl încuraja să iniţieze acţiuni diplomatice hazardate, fără respectarea regulilor şi cutumelor existente la organizaţiile internaţionale menţionate de liderul P.C.R. în cursul acelei reuniuni. Se poate observa cu uşurinţă faptul că Nicolae Ceauşescu nu a propus de la început acordarea de azil politic pentru Luis Corvalán şi a insistat în primul rând pe o amplă operaţiune de propagandă în scopul reliefării propriei personalităţi pe plan internaţional. Mai mult decât atât, Nicolae Ceauşescu a refuzat propunerile făcute de Ion Gheorghe Maurer în mai multe feluri privind elaborarea de către guvernul României a unor documente oficiale şi trimiterea acestora altor guverne, sub semnătura lui Maurer (nu însă şi autorităţilor chiliene, pe care prim-ministrul român nu dorea să le recunoască). Singurul erou al acestei operaţiuni trebuia să fie Nicolae Ceauşescu, iar în spatele său erau aliniaţi Ştefan Andrei, Cornel Burtică şi Paul Niculescu-Mizil. Cei din vechea gardă a partidului (Emil Bodnăraş şi mai ales Ion Gheorghe Maurer) trebuiau să depună steagul şi să îi mulţumească liderului suprem al partidului pentru faptul că îi întreba încă despre anumite probleme politice internaţionale, deşi la reuniunile respective venea cu decizia de a proceda exact cum dorea el.

În timp ce Nicolae Ceauşescu se străduia să răspândească revoluţia comunistă prin aşa-zisa respectare a drepturilor omului, luptă pentru pace, şi alcătuirea unei „noi ordini internaţionale”, în Occident erau politicieni la fel de demagogi, atraşi de mirajul luptei antiimperialiste propovăduite de comunişti şi care considerau că lumea civilizată trebuie schimbată din temelii. Unul dintre aceşti demagogi a ajuns şi la Nicolae Ceauşescu. În discuţia care a avut loc la 4 decembrie 1968, Tullio Vecchietti (secretarul general al Partidului Socialist Italian al Unităţii Proletare) şi-a prezentat opiniile privind mişcarea comunistă din Africa, America Latină şi India, apoi a exagerat amploarea acţiunilor anarhisto-revoluţionare pe care le-a organizat şi desfăşurat în cooperare cu Partidul Comunist Italian, astfel: „În Africa nu sunt partide comuniste, sau cele care sunt, sunt nesemnificative. Cu toate acestea, există un potenţial destul de mare de luptă în America Latină, unde există partide comuniste, dar ca să spunem adevărul nu contează, poate cu excepţia Partidului Comunist din Chile şi din alte câteva ţări. Am enunţat aceste două continente care sunt subordonate imperialismului aproape în totalitate. O situaţie similară există şi în multe ţări din Asia. O problemă care se ridică este şi aceea privind situaţia viitoare care va fi în India, unde se prevede o deplasare mai spre dreapta a Partidului Congresului.

Dumneavoastră cunoaşteţi că noi, împreună cu tovarăşii comunişti, ducem o politică de lărgire a frontului antiimperialist în Italia; atragem de partea noastră pe catolici şi studenţi, care vor contribui mult la marile lupte care se desfăşoară în Italia, despre care am vorbit mai înainte”.

Acţiunile desfăşurate de către membrii partidului condus de Tullio Vecchietti au fost atât de catastrofale încât, după pierderea în anul 1972 a alegerilor parlamentare desfăşurate în Italia, partidul s-a împărţit în trei şi Tullio Vecchietti a trecut în tabăra Partidului Comunist Italian. Ceea ce l-a interesat pe politicianul respectiv, după dizolvarea organizaţiei pe care a condus-o în perioada ianuarie 1964 – septembrie 1971, nu a fost soarta lui Luis Corvalán sau a altor lideri comunişti din alte ţări, ci obţinerea pentru sine a unui nou mandat în Camera Deputaţilor (1976), după care a devenit membru al Senatului italian în trei rânduri (1979, 1983 şi 1987).

De soarta secretarului general al Partidului Comunist din Chile s-au ocupat în cele din urmă autorităţile sovietice. Mai întâi, lui Luis Corvalán i s-au oferit „Premiul Lenin pentru pace” (1973-1974) şi Ordinul „Lenin” (1974). Apoi, după negocieri desfăşurate cu reprezentanţii juntei militare de la Santiago de Chile, autorităţile de la Moscova au reuşit să îl obţină pe Luis Corvalán în schimbul dizidentului sovietic Vladimir Bukovski – operaţiunea propriu-zisă desfăşurându-se la Zürich (18 decembrie 1976). A fost o acţiune concretă, în cursul căreia fiecare parte a avut ce să ofere, spre deosebire de agitaţia demagogică promovată de Nicolae Ceauşescu în scopul creării în străinătate, pentru sine, a unei imagini de apostol al respectării drepturilor omului şi al grijii faţă de soarta liderilor comunişti din întreaga lume (care ar fi trebuit să fie atei, potrivit dogmei pe care o predicau).

Protocolul şi stenograma şedinţei din 3 octombrie 1973 a Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R., în cursul căreia s-a hotărât acordarea de azil politic lui Luis Corvalán, secretar general al Partidului Comunist din Chile, în cazul în care acesta era eliberat de autorităţile din Chile şi lăsat să vină în România (extrase).

PARTIDUL COMUNIST ROMÂN

COMITETUL CENTRAL

PROTOCOL Nr. 29

al şedinţei Prezidiului Permanent din ziua de 3 octombrie 1973

Au participat tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Gheorghe Rădulescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ.

Au fost invitaţi tovarăşii Cornel Burtică, Ştefan Andrei, George Macovescu.

Şedinţa a început la orele 10.30 şi s-a terminat la orele 11.05.

A prezidat tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

ORDINEA DE ZI:

I. […].

II. Stabilirea unor măsuri pentru sprijinirea forţelor democratice din Chile.

În urma discuţiilor, Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a hotărât următoarele:

I. […].

II. În legătură cu noul act de teroare al juntei militare din Chile – arestarea secretarului general al Partidului Comunist din Chile, Luis Corvalán, Prezidiul Permanent al C.C. al P.C.R. a hotărât următoarele:

– Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu să adreseze preşedintelui celei de-a 28-a sesiuni a Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, Leopoldo Benites şi secretarului general al O.N.U., Kurt Waldheim, un mesaj în care să îşi exprime profunda îngrijorare faţă de pericolele care ameninţă viaţa lui Luis Corvalán, secretar general al Partidului Comunist din Chile şi a altor conducători şi militanţi ai „Unităţii Populare” din Chile.

În mesaj să se facă apel la preşedintele Adunării Generale şi la secretarul general al O.N.U. pentru a interveni cât mai repede posibil pe lângă autorităţile din Chile, pe lângă guvernele ţărilor membre, prin organismele O.N.U., pe alte căi pe care le consideră potrivite, în vederea salvării vieţii lui Luis Corvalán şi a celorlalţi militanţi pentru progres şi democraţie în Chile, în spiritul respectării drepturilor fundamentale ale omului, al principiilor înscrise în Carta O.N.U.

Delegaţia română la sesiunea Adunării Generale a Naţiunilor Unite va da citire în plenara Adunării Generale mesajului adresat de preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, preşedintelui Adunării Generale, Leopoldo Benites, şi secretarului general al O.N.U., Kurt Waldheim; totodată, delegaţia va solicita ca acest mesaj să fie difuzat ca document oficial al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

– Preşedintele Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, tovarăşul Nicolae Ceauşescu va adresa, de asemenea, un mesaj autorităţilor chiliene, prin ambasada Republicii Socialiste România la Santiago de Chile şi prin intermediul însărcinatului cu afaceri al Republicii Chile la Bucureşti, prin care îşi va exprima profunda îngrijorare faţă de pericolul care planează asupra vieţii lui Luis Corvalán, secretar general al Partidului Comunist din Chile.

În spiritul respectării drepturilor fundamentale ale omului, se va cere autorităţilor din Chile să înceteze procesul intentat împotriva lui Luis Corvalán şi să evite orice alte acte care i-ar pune în pericol viaţa; să i se asigure posibilitatea lui Luis Corvalán de a emigra, guvernul român fiind gata să-i ofere azil politic în România.

În acelaşi spirit, al umanismului şi respectului pentru drepturile fundamentale ale omului, se va face apel la autorităţile din Chile să fie salvate celelalte personalităţi democrate, reprezentanţi ai forţelor progresiste, a căror viaţă este în pericol.

ss. Nicolae Ceauşescu

Stenograma şedinţei Prezidiului Permanent al C.C. al P.C.R. din ziua de 3 octombrie 1973

Au participat tovarăşii Nicolae Ceauşescu, Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnăraş, Manea Mănescu, Paul Niculescu-Mizil, Gheorghe Pană, Gheorghe Rădulescu, Virgil Trofin, Ilie Verdeţ.

Au fost invitaţi tovarăşii Cornel Burtică, Ştefan Andrei, George Macovescu.

Şedinţa a început la orele 10.30 şi s-a terminat la orele 11.05.

A prezidat tovarăşul Nicolae Ceauşescu.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În legătură cu Chile aş vrea să avem un schimb de păreri, mai cu seamă în legătură cu procesul lui Corvalán, şi în general cu toate asasinatele şi execuţiile care au loc acolo. Mă gândesc dacă s-ar putea întreprinde ceva.

Tov. Emil Bodnăraş: Cine mai păstrează relaţii cu ei?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Noi, chinezii şi polonezii. Ruperea relaţiilor nu soluţionează problema. Mă gândesc, ce am putea face.

Mă gândeam să încercăm să facem un apel la Organizaţia Naţiunilor Unite, la alte organisme internaţionale, la ceilalţi şefi de state, să intervină pentru oprirea acestor acte.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Un apel la O.N.U. se loveşte de impediment major, întrucât poate spune că nu are drept să se amestece în treburile interne ale acestei ţări.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu se amestecă, ci să ceară oprirea represiunilor şi execuţiilor. Aici este vorba de încălcarea drepturilor şi libertăţilor omului.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Nu este vorba de a justifica ceea ce se întâmplă în Chile, ci de a măsura dacă o acţiune la O.N.U. are vreo şansă.

Tov. Nicolae Ceauşescu: În orice caz, într-o anumită formă să ne adresăm şi secretarului general şi preşedintelui O.N.U., nu cu o rezoluţie de condamnare, ci cu un apel pentru a opri execuţiile din Chile.

La fel, să ne adresăm UNESCO şi altor organisme internaţionale.

Şi ţările în curs de dezvoltare ar putea să facă ceva.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Şanse de succes ar avea crearea unei mişcări a diverselor guverne, care să intervină. Aceasta ar fi mult mai eficace decât o intervenţie la Organizaţia Naţiunilor Unite. Deja o serie de guverne au luat atitudine.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Şi actualului guvern chilian să cerem direct să înceteze aceste acte.

Tov. Emil Bodnăraş: Este greu de presupus că se poate obţine un act eficient, care să oblige.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu este vorba de a obliga, ci de a influenţa.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Dacă sesizezi la O.N.U., această organizaţie poate spune: eu nu mă amestec în treburile lor interne.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Să ne adresăm, exprimând poziţia noastră. Eu cred că multe guverne se vor adresa în acelaşi sens.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Chestiunea aceasta s-a pus şi la Consiliul de Securitate.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: La O.N.U. ai posibilitatea să vorbeşti despre acest lucru atunci când abordezi situaţia politică generală din lume.

O acţiune pe linia guvernelor mi-ar părea că are mai multe şanse. Secretarului general al O.N.U. nu-i convine să se pună rău cu actualul guvern din Chile.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Am putea să ne adresăm chiar oficial la şefii de state şi guverne, care să aibă repercusiuni imediate.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Dacă facem un element de agitaţie, fără şansă de influenţă asupra acestui lucru, mi se pare că n-are rost.

Tov. Paul Niculescu-Mizil: Eu nu văd un mare pericol să ne adresăm şi secretarului general al O.N.U., în sensul că ne exprimăm îngrijorarea şi cerând ca această comunitate internaţională să facă ceva. Să nu ne prezentăm cu o rezoluţie în faţa Adunării Generale. Era mai greu să se obţină o rezoluţie în Consiliul de Securitate, decât să se lanseze un apel.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Un apel să se pună capăt acestor acte, cred că ar obţine o majoritate zdrobitoare.

Dacă punem această problemă în cuvântarea noastră, este târziu. Trebuie acţionat acum.

Tov. Paul Niculescu-Mizil: În Consiliul de Securitate nu s-a putut obţine majoritate şi cred că nici în Adunarea Generală.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu mă gândesc la o rezoluţie, ci de a se face un apel de a se opri aceste crime, aceste condamnări la moarte. Noi nu spunem schimbarea juntei, pentru că nu are şansă.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Eu cred că este bine să ne adresăm secretarului general al O.N.U.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să ne adresăm şi direct actualului guvern din Chile.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Dacă te adresezi acestui guvern, înseamnă că îl recunoşti.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nu înseamnă deloc că îl recunoşti.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Dar nu va răspunde.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Dacă nu răspunde, înseamnă o recunoaştere tacită.

Să cerem să-l elibereze pe Corvolan şi, eventual, să-i dea posibilitatea să plece din ţară. Îi putem oferi şi azil politic.

Tov. Cornel Burtică: Dacă ne adresăm altor guverne să intervină şi ele, este şi normal să cerem şi noi.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Îl recunoşti, nu îl recunoşti, îi ceri acest lucru.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Uniunea Sovietică a rupt relaţiile, pentru că le avea.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Sovieticii n-au spus că rup relaţiile, ci că îşi retrag personalul ambasadei întrucât nu au condiţii de activitate. Înseamnă că atunci când se vor crea condiţii de activitate vor fi reluate. Şi presa a sesizat acest lucru.

Tov. Emil Bodnăraş: Ar fi bine să trimitem o scrisoare secretarului general al O.N.U.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Cea mai mică şansă de a face ceva este apelul către guvernul juntei.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să ne adresăm secretarului general şi preşedintelui O.N.U.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Să fim înţeleşi asupra unui lucru: o scrisoare adresată fie secretarului general, fie preşedintelui O.N.U. nu poate face rău. Însă părerea mea este că nu poate face bine, dar rău nu are ce să facă.

Tov. Ilie Verdeţ: Rău nu poate face, dar se poate solda cu nereuşită.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Cerem să se intervină, pornind de la drepturile omului. Nu cerem condamnarea guvernului.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Cerem respectarea unei convenţii internaţionale.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nici Statele Unite nu se vor opune, pentru că politiceşte nu le convine.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Nici Statelor Unite nu le convin metodele acestea. „New York Times” a şi scris ceva (sic!).

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Un apel către o serie de guverne ar fi bine să facem.

Tov. Cornel Burtică: Brazilia ar putea avea un rol mai mare.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Atunci să ne gândim aşa.

Tov. Ştefan Andrei: În primul rând, vreau să vă informez că din informaţiile noastre rezultă că [Houari] Boumédiène, în cuvântarea sa la O.N.U., va face o referire la situaţia din Chile.

În al doilea rând, să facem un apel partidelor de guvernământ, dar şi partidelor socialiste, care nu sunt partide de guvernământ.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: În ce calitate?

Tov. Ştefan Andrei: Tovarăşul Ceauşescu în calitate de secretar general al partidului.

Tov. Paul Niculescu-Mizil: Să informăm şi partidele comuniste.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, atunci să facem aşa.

Tov. Emil Bodnăraş: Şi juntei să ne adresăm tot astăzi.

[…]

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tovarăşe Macovescu, în legătură cu Chile să ne adresăm şefilor de state pentru a interveni cu privire la judecarea lui Corvalán şi altor oameni politicieni chilieni, să se pună capăt execuţiilor care au loc acolo, să se pună capăt acestor încălcări ale libertăţilor şi drepturilor omului, pentru a se salva viaţa acestor oameni. În afară de Corvalán mai sunt şi alţi oameni în această situaţie.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Trebuie şi argumentat că cerem salvarea vieţii acelor oameni condamnaţi pentru judecăţile lor politice, nu cei de drept comun.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este clar că pentru cei politici.

Să ne adresăm şi celorlalte partide şi mişcări.

Să ne adresăm şi juntei, să facem o notă pe care s-o ducă ambasadorul nostru în Chile.

Cei de la ambasada lor de la Bucureşti au refuzat să mai lucreze cu noi.

Tov. George Macovescu: Fostul lor ambasador la Bucureşti a depus o scrisoare, în care arăta că nu mai doreşte să îndeplinească misiunea de ambasador, iar conducerea ambasadei o ia un secretar. La Santiago s-a anunţat că ambasadorul a fost demis şi conducerea ambasadei a luat-o un secretar. Noi nu ştiam ce să facem. Ambasadorul lor a spus să nu răspundem la scrisoarea lui, pentru că aceasta înseamnă că acceptaţi. Este o acceptare tacită. El nu a spus că îşi dă demisia în faţa juntei, ci că nu mai doreşte să îndeplinească această misiune.

Ambasada chiliană la Bucureşti funcţionează normal. La fel şi ambasada noastră la Santiago.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Nota către guvernul chilian o putem da şi prin secretarul lor aici şi prin ambasadorul nostru la Santiago.

Tov. George Macovescu: Este pentru prima dată când facem ceva scris cu actualul guvern din Chile.

De fapt, junta a rupt relaţiile numai cu Cuba, Coreea (R.P.D. Coreeană – nota P. Opriş) şi Vietnam (Republica Democrată Vietnam – nota P. Opriş).

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să procedăm aşa.

Să ne adresăm şi secretarului general şi preşedintelui O.N.U. cu o scrisoare, în care să exprimăm îngrijorarea noastră faţă de reprezentanţii vieţii politice din Chile, care sunt în pericol. Să arătăm că, legat de drepturile omului, viaţa acestor oameni este în pericol, că trebuie ridicat glasul pentru apărarea vieţii lor, pentru respectarea drepturilor omului. Nu este o condamnare a guvernului, ci o problemă umanitară. Sigur că aceasta nu o să le convină, dar este o problemă.

Tov. George Macovescu: Ne adresăm tuturor şefilor de state, cu care avem, bineînţeles, relaţii.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Tuturor, inclusiv lui Nixon.

Tov. Virgil Trofin: Noi avem ambasadorul în Chile?

Tov. Nicolae Ceauşescu: Este acolo. El să meargă şi să predea o notă – verbal sau scris.

Tov. Paul Niculescu-Mizil: Şi facem şi ofertă de azil politic lui Corvalán.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Da, suntem gata să-i acordăm azil politic în ţara noastră.

Tov. George Macovescu: Să nu punem în notă chestiunea cu azilul politic, pentru că aceasta este o problemă delicată în America Latină. Noi putem oferi, că poate să vină în ţara noastră, nu la ambasada noastră de acolo.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Să vină în ţara noastră.

Tov. George Macovescu: În notă să spunem că oferim azil politic pe teritoriul României.

Tov. Gheorghe Rădulescu: Nu pe teritoriul României, pentru că şi ambasada noastră din Santiago este teritoriu românesc, ci în România.

Tov. Ion Gheorghe Maurer: Să spunem că România îi oferă, pentru ca el să poată merge unde vrea.

Tov. Nicolae Ceauşescu: Bine, atunci să procedăm aşa.

  • Arhivele Naţionale Istorice Centrale, fond C.C. al P.C.R. – Cancelarie, dosar nr. 142/1973, f. 2-20.

Distribuie acest articol

19 COMENTARII

  1. Am fost in sala de sedinte la UZUC Ploiesti cand Corvalan a venit si ne-a spus ce au patit de furia lui Pinochet. Venea de la o intalnire asemanatoare cu salariati de la uzina 1 Mai Ploiesti. Secretarii de partid si sindicat ne-aranjat si spus sa strigam Corvalan, Corvalan, Corvalan..

    • Vă mulţumesc. În presa vremii apar informaţii despre întâlnirile aranjate de agitatorii din România cu grupurile de emigranţi comunişti chilieni.

      • D-le Petru Opris aveti o legatura de rudenie cu slt. av. Constantin Opris care a activat in noiembrie 1944 in Grupul 2 Vanatoare ?
        Daca da poate ne trasmiteti date despre vlata sa.

        • Bunicii mei au avut aceleaşi nume şi prenume: Dumitru Opriş. Ambii s-au născut în Transilvania (mai precis în zona Sibiului, unde numele Opriş este popular) şi au ajuns în anii ’20 la Craiova, unde şi-au întemeiat familii. Ei ştiau unul de celălalt deoarece oraşul era relativ mic.
          Bunicul din partea tatălui era cunoscut cu porecla „Tomis” deoarece în perioada interbelică a avut un mic magazin în centrul oraşului cu firma „Tomis”, unde vindea ţigări şi produse de băcănie. La un moment dat, s-a mutat lângă gară (str. Bariera Vâlcii nr. 1) şi, vrând-nevrând, a avut ca oaspeţi nepoftiţi în casă ofiţeri sovietici după 23 august 1944. Aceştia s-au purtat în general bine, însă soldaţii sovietici erau nişte brute.
          În anii ’50 a fost arestat şi s-a întors acasă în anul 1964, după amnistia politică decretată de Gheorghiu-Dej. Părinţii mei se căsătoriseră în anul precedent. Nu a dorit să povestească nimic despre ceea ce i s-a întâmplat după ce a fost condamnat la 12 ani de închisoare pentru sabotaj economic.
          Despre bunicul din partea mamei ştiu mai puţine detalii. În anii ’50 a fost acuzat că se ducea cu căruţa plină de porumb la munte pentru a-i aproviziona pe partizanii anticomunişti, însă a scăpat fără să fie arestat. El a lucrat mult ani în domeniul construcţiilor.
          Tatăl meu, Constantin Opriş, a fost ofiţer de artilerie antiaeriană (până în anul 1955), pilot sportiv şi pilot la aviaţia utilitară, profesor de sport şi, la un moment dat, la mijlocul anilor ’70, comandant al Aeroclubului Oltenia (mutat atunci de la Craiova lângă Piteşti, la Geamăna).
          Mama, Elena Opriş, a lucrat mulţi ani ca merceolog la Întreprinderea de Comerţ cu Ridicata Produselor Alimentare din Craiova, apoi la Întreprinderea de Legume şi Fructe din Craiova. Ministerele îşi schimbau mereu întreprinderile respective între ele, în acelaşi timp cu denumirile inventate de Nicolae Ceauşescu.
          În familie nu am auzit niciodată vorbindu-se despre alţi piloţi cu numele Opriş, însă am găsit din când în când menţiuni despre sublocotenentul aviator Constantin Opriş în cărţile despre cel de-al doilea război mondial pe care le-am citit.

          • Este de apreciat istoricul familiei dvs. pe care l-ati facut. Asa cum apreciez de multi ani de zile articolele pe care le-ati scri. Nu mi-a trecut niciodata prin gand a va analiza radacinile familiale.
            Eu, dupa iesirea la pensie, am incercat sa strang date despre militarii Aeronauticii Regale Romane care cu demnitate si onoare, pana la sacrificiul suprem si-au aparat tara pe frontul din est si din vest.

  2. Mesaj pentru toţi cititorii:
    În luna iunie 2021, când am realizat acest material, nu cunoşteam faptul că Nicolae Ceauşescu a avut planificate în septembrie 1973 încă două vizite oficiale în America de Sud (în Chile şi Argentina). Informaţiile le-am găsit ulterior şi, din păcate, nu am făcut modificările necesare în studiul pe care l-aţi citit. De aceea, la un paragraf deja publicat introduc următoarea erată: „Atunci, Nicolae Ceauşescu era în Columbia şi avea planificată o vizită oficială în Chile. Autorităţile de la Bucureşti cunoşteau problemele economice şi sociale din acea ţară înainte de începerea turneului liderului comunist român în America Latină, însă nu au putut anticipa lovitura de stat de la Santiago de Chile din 13 septembrie 1973. Situaţia respectivă a determinat şi contramandarea vizitei oficiale a lui Nicolae Ceauşescu în Argentina”. Vă rog să mă scuzaţi!

    În altă ordine de idei, în această dimineaţă am fotografiat în Parcul Łazienki Królewskie din Varşovia toate panourile unei expoziţii realizate de autorităţile poloneze şi chiliene despre membrii comunităţii evreieşti care au reuşit să emigreze în Chile, prin România, din Polonia ocupată de trupele germane şi sovietice în septembrie 1939. Expoziţia a fost inaugurată în urmă cu câteva zile (10 ianuarie 2022). Pentru cititorii interesaţi adaug două link-uri: https://www.lazienki-krolewskie.pl/pl/zdjecie-dnia ; https://www.lazienki-krolewskie.pl/pl/wydarzenia/chile-i-polska-podczas-ii-wojny-swiatowej

  3. Daca nu ma inseala memoria … totusi nu doar Corvalan ….
    Din cate tin minte junta nou instalata la Santiago de Chile a transmis lui Ceausescu (aflat inca in America de Sud) ca este dispusa sa poarte convorbiri economice cu RSR , la o data ulterioara . As zice ca doreau un client in plus ptr cupru (si pate niste marfuri mai accsibile buzunarului chilean). Stirea asta m-a mirat dar un ins cam bagat in activiatea de propaganda mi-a amintit de celebra maxima a lui Vespasian ….

    • De cupru avea nevoie toată lumea şi, după cum se poate constata în textul de mai sus, politicienii comunişti din România nu prea se pricepeau cum să îl obţină.

      • Nu stiu daca doar neputinta si nestiinta …
        Ca sa il citez pe A Severin , Romania este bogata in resurse sarace.
        Avem petrol, dar ….. Avem gaze dar ….. Avem fier dar…
        Dar in gnl ar fi ajuns ptr un inceput de dezvoltare, DAR de la un nivel in sus trebuie completare ….

        O! Asta nu inseamna ca nu exista si muota proste, ticalosie. Nu de lata dar prin aii 90 am ajuns sa importam si sare marina de evaporare din Turcia! Desi singira resursa bogata este tocmai sarea – care prin 72 cica ar fi caoperit peste 300 de ani de ncesitati mondiale- inclusiv ptr industria cloro-sodica ….

        • Aseară mă gândeam să scriu un studiu cu titlul „Nicolae Ceauşescu a fost ecologist?”. Evident, ar trebui să utilizez ceea ce a spus acesta în momentul în care a constatat că industria românească este atât de energofagă, încât în cincinalul 1981-1985 urma să depăşească Republica Federală Germania … la consumul total de energie primară. De la acel consum până la reducerile draconice din anii ’80 nu a mai fost decât un pas şi acesta nu era deloc ecologic.
          Şi tot Ceauşescu a spus la începutul anului 1978 inginerilor români să nu se mai gândească la achiziţionarea unei alte licenţe de autocamioane şi să inventeze produse noi pornind de la ceea ce aveau deja în producţie la Braşov.
          Nu ştiu încă dacă voi prezenta aceste lucruri împreună, într-un studiu sau separat.

          • Iar asa, la scara mai mica (fiecare de la nivelul lui…) pe un santier al Canalului, prin ’84 sau ’85 iarna, la -10, -20 C, un secretar de partid judetean le zicea cu indignare si dispret inginerilor care reclamau ca „ratia” de 10 litri de motorina pe zi pentru utilaj sau pentru o basculanta de 16t nu ajunge decat eventual sa porneasca si sa se invarta vreo ora:
            „Asteptam de la voi solutii, dar vad ca nu faceti altceva decat sa va vaicariti”
            PCR avea mare grija de amprenta de codoi.
            De-aia nu aveau incredere in ingineri.

  4. In ansamblu, dictatura lui Pinochet a evitat o hecatomba pentru chilianul normal, introducand in schimb hecatomba pentru comunisti – bineinteles, cu pierderi colaterale, ca in orice dicatatura. Dar cine crede ca regimul comunist era mai bun pentru Chile, n-are creier. Civilizatia a fost salvata de la autodistrugere, cu pretul a catorva zeci de mii de militanti marxisti disparuti („la datorie”, multi – studenti idioti) si ucisi pe fata. Eu zic sa mai incerce o data, sa vada daca tot asa merge.
    A propos, Allende a fost ucis tocmai de garzile sale castriste. Un exemplu de colaborare trateasca. Dumnezeu i-a ferit pe chilieni de un rau enorm.

  5. „Sic transit gloria mundi!”

    În 1973 Pingleică se agita să-i acorde azil politic comunistului chilian Corvalan în România. Aproape 30 de ani mai târziu fârtatele Cizmarului din Germania, Erich Honecker, își salva pielea obținând azil politic în Chile unde trăia fiica marelui comunist nemțesc măritată cu un chilian.😀

    • In toata America de sud era plin de nazisti fugiti acolo dupa WWII cu ajutorul bisericii catolice din Italia.
      Era o filiera bine cunoscuta. Si Mengele si Eichmann au ajuns acolo. Pe Eichmann l-au gasit, adus in Israel, judecat si executat. A fost ultima executie din Israel, desi nu stiu de alte sentinte cu executie in procese inainte de asta. Din punct de vedere moral nu exista o vina si o sentinta mai grea decat in procesul Eichmann.
      A mai fost si Demyaniuk in anii ’90, dar a scapat pentru ca probele au fost fie insuficiente fie pre-interpretate.
      Autoritatile germane au fost complet pasive sa dea in judecata fosti nazisti.
      Cat priveste fosti STASi-isti, au fost si sunt bine-mersi.

  6. Nu stiu pe unde a stat Corvalan, dar stiu ca el a fost schimbat de Brejnev cu Vladimir Bukovski. Adica Vladimir a plecat din raiul sovietic contra Corvalan.

    • La un moment dat, soţiile lui Salvador Allende şi Luis Corvalán au ajuns şi în România, la invitaţia lui Nicolae Ceauşescu (1974-1975), iar un coleg mi-a spus ieri faptul că nişte refugiaţi chilieni au locuit în două blocuri aflate pe Bd. Drumul Taberei din Bucureşti şi erau oameni de treabă.

  7. Da, este adevarat din 1975 erau in Bucuresti familii de chilieni, care au trait si lucrat in Ro, dupa caderea dictaturii din Chile s-au reintors in tara lor. Putini au ramas in Romania. Puteau fi vazuti in transportul public si magazinele din centru, erau de nivel.f modest.

  8. Asta inseamna ca azilantii din Chile au venit in Romania in mai multe transe? L-am cunoscut pe fiul secretarului lui Allende, a studiat medicina in Romania si este un medic de succes in Paris.
    Doresc sa il contrazic pe domnul care a spus ca Chile ar fi intrat in implozie daca Allende ar fi ramas la putere, trebuie spus ca pinochetistii au comis atrocitati, asta nu poate contrabalansa nicio performanta economica, socialistii au incercat sa creasca nivelul de cultura primara al omului simplu (acces la ziare, o reforma a invatamantului care prevedea inceperea scolii la varsta de 4 ani, s-a dovedit viabila), studentii aceia erau departe de a fi idioti marxisti si, repet, vorbim de atrocitati comise de Pinochet, nu stiu daca aceste lucruri au vreun pret

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Petre Opris
Petre Opris
A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri de Artilerie şi Rachete „Ioan Vodă” (Sibiu, 1990) şi Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti (1997). Doctor în istorie (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, 2008) şi locotenent-colonel (în rezervă). A lucrat în Ministerul Apărării Naţionale (1990-2002) şi Serviciul de Protecţie şi Pază (2002-2009). Cercetător asociat în cadrul proiectului internaţional „Relations between India and the Soviet Bloc: New Evidence from the Eastern European Archives”, coordonator: prof.dr. Vojtech Mastny, The Parallel History Project on Cooperative Security (PHP), Zürich, 2007-2010. Cercetător în domeniul istoriei Războiului Rece la „Woodrow Wilson International Center for Scholars” (Washington, D.C.), în cadrul Programului de Burse de Cercetare pe Termen Scurt iniţiat de Institutul Cultural Român (România) şi Woodrow Wilson International Center for Scholars (S.U.A.), martie – iunie 2012. Lucrări publicate: „Industria românească de apărare. Documente (1950-1989)” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2007), „Criza poloneză de la începutul anilor ’80. Reacţia conducerii Partidului Comunist Român” (Editura Universităţii Petrol-Gaze din Ploieşti, 2008) şi „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia (1955-1991)” (Editura Militară, Bucureşti, 2008). Co-autor, împreună cu dr. Gavriil Preda, al celor două volume ale lucrării „România în Organizaţia Tratatului de la Varşovia. Documente (1954-1968)” (Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, Bucureşti, 2008 şi 2009). Fundaţia Culturală „Magazin Istoric” i-a acordat Premiul „Florin Constantiniu” pentru lucrarea „Licenţe străine pentru produse civile şi militare fabricate în România (1946-1989)” (Editura Militară, Bucureşti, 2018), în cadrul unei ceremonii desfăşurate la Banca Naţională a României (Bucureşti, 24 mai 2019). Apariţii editoriale recente: „Aspecte ale economiei româneşti în timpul Războiului Rece (1946-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2019) şi „Armată, spionaj şi economie în România (1945-1991)” (Editura Trei, Bucureşti, 2021). În prezent, îndeplineşte funcţia de director adjunct al Institutului Cultural Român de la Varşovia. Opiniile exprimate pe Contributors.ro aparţin autorului şi nu reprezintă poziţia Institutului Cultural Român.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro