Cea mai importantă temă prezentă în bancurile românești despre unguri, cea pe care o întâlnim cel mai frecvent, în zeci de variante, este cea a anihilării simbolice și chiar fizice a maghiarilor de către români. De multe ori, a uciderii propriu-zise a acestora. Fără îndoială, numai în glumă, sunt doar niște bancuri, se poate spune oricând.
Modalitățile și împrejurările în care ungurul trebuie să fie exterminat sunt nenumărate, el poate fi căsăpit în toate felurile. De exemplu, ungurul este spânzurat: „Cum dai jos un ungur dintr-un copac? Îi tai funia!”
Elocventă este o variantă „parodică” a cântecului Doamne, ocrotește-i pe români!, accesibilă în diferite versiuni pe Internet, care începe cu versurile:
S-o suit Pișta pă cal/ Și să uită în Ardeal/ … / Dă-te-n pi**da mătii jos/ Că Ardealu nu-i aʼ vostʼ/ … / Doamne, bate p**a-n voi/ Cum bate inima-n noi/… / Pe câmpia nordică/ Pică-o bombă-atomică/ … / Doamne, f*te-vă pă tăți/ Și scăpăm dă greutăți!
După fiecare secvență de acest gen urmează refrenul, care reproduce fără nicio sfială invocația din titlul cântecului. După cum se vede, bunul Dumnezeu este chemat la fiecare pas, pentru a-i seconda pe români în istorica lor vendetă.
Unii ar putea crede că piesa aparține doar unei subculturi marginale, formată din publicul suburban și lipsit de educație, consumator de manele. Dar acest lucru este adevărat numai în parte, deoarece versurile citate evidențiază – pentru oricine cunoaște cât de cât expresivitatea țărănească autentică, pentru oricine a zăbovit mai mult de o jumătate de ceas într-un birt din Ardeal – o mentalitate și o stilistică tipic populară. Țăranul ardelean știe foarte bine nu numai să colinde, ci și să suduiască. Iar sudalmele pot să îl ia la țintă oricând (mai ales după 1940) și pe ungur. Asocierile dintre numele Domnului și elementele sexuale pomenite îl pot șoca pe orășeanul (cândva!) politicos și educat. Dar și ele sunt cât se poate de tipice pentru retorica folclorică. Așadar, deși cântarea amintită este o piesă care aparține universului social și cultural al anilor 2000, ea prelungește și elemente de conținut sau modalități expresive specifice mentalității tradiționale.
În contextul acestei piese, imaginea ungurului atârnat în ștreang, amintită mai sus, este amplificată la o scară epică: „Vine trenul din Galați/ Plin cu unguri spânzurați”. Absurdul plasării geografice respective consolidează efectul poantei. Nu are niciun sens ca un tren plin cu unguri spânzurați să vină tocmai de la Galați, dar chiar acest lucru face situația și mai amuzantă: nu contează, numai să vină de undeva și să fie cât mai mulți! O imagine capabilă să îi aducă la extaz pe ascultătorii piesei în discuție, care postează pe marginea distihului amintit comentarii de genul: „te unge pe suflet”, „îmi crește inima când o aud”, „ai de plm ce tare e asta”, „ar trebui să fie imn național”. Iar pentru cititorii care au îndoieli în ceea ce privește relevanța unor asemenea reacții, merită amintit că numai clipul pe care l-am citat aici avea la un moment dat peste 215.000 de vizualizări pe YouTube! Ulterior, căutând alte versiuni, am descoperit un canal în care aceeași piesă avea 600.000 de vizualizări, după care am abandonat cercetările pe acest subiect fascinant. În total, cei care au accesat piesa sunt de ordinul milioanelor, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă mai există vreun text referitor la maghiari, în perimetrul limbii și culturii române, care să se apropie măcar de această popularitate.
Ar mai fi de adăugat faptul că vectorul antimaghiar este relativizat cu un semiton la final, când „acuș, acuș, noi i-om f**e și pă ruși”, apoi, „la anul și la mulți ani, i-om f**e p-americani”; iar în cele din urmă, în aceeași manieră lipsită de orice logică și care duce lucrurile la extrem, chiar și pe nevinovatul „Fernandel”, care beneficiază de același tratament nimicitor și degradant aplicat de românii triumfători. Ideea era că Dumnezeu îi ocrotește pe români în fața tuturor străinilor (cărora le dau de fapt clasă), deși cei mai semnificativi dintre aceștia erau totuși maghiarii, mult mai importanți pentru noi decât rușii și americanii.
Piesele de acest gen nu se încadrează totuși la categoria „bancuri” (care prin natura lor trebuie să amuze „pe toată lumea”); ca urmare, au o circulație restrânsă la un anumit gen de public, mai bine delimitat sub aspect ideologic și cultural. Cu toate că recurg la umor, nu sunt niște glume propriu-zise, deoarece transmit un mesaj preponderent afirmativ. În primul rând ele spun ceva, și abia în al doilea rând râd de ceva. Nici măcar ideea potrivit căreia ungurii ar trebui șterși de pe fața pământului, cu o bombă atomică, nu ne oferă sensul de bază al acestui text. Ideea principală este că românii triumfă în fața tuturor celor care au încercat să îi domine, un conținut care face ca piesa în discuție să semene mai curând cu un imn, decât cu o parodie, aspect sesizat de altfel cu sagacitate de unul dintre fanii comentatori ai acesteia.
Varianta „originală” din care s-a inspirat „parodia”, cântată de Sava Negrean Brudașcu ca o piesă cuminte de inspirație folclorică, spune în esență cam același lucru, chiar dacă acolo trivialitatea sau referirile la maghiari sunt absente. Iar altă versiune „serioasă”, cultă, pe teme istorice, cu referiri la mareșalul Antonescu, este interpretată de Andrei Păunescu, în cenaclul Flacăra post-decembrist. Dar adevărul este că mulți dintre cei care fredonează Doamne, ocrotește-i pe români! sunt capabili să guste toate cele trei variante, pe care le leagă același etos naționalist.
În piesa de la care am pornit, motivul anihilării și umilirii în toate felurile a maghiarilor e menționat explicit: pentru că ei vor Ardealul. În schimb, în bancurile propriu-zise, care sunt ceva mai subtile și au tendința să se adapteze la gusturile și valorile unui public educat și convențional, motivul extincției dezirabile a acestora nu este de obicei precizat, iar anihilarea se produce doar pentru că ei sunt unguri. Acest lucru provoacă râsul, tocmai pentru că este excesiv. Iar el se poate petrece în cele mai diferite modalități.
Uneori, este evidențiat într-o manieră absurdă, tipică pentru umorul mai sec al multor bancuri, ceea ce îl face doar hazliu și relativ benign:
În Ardeal, un tip intră într-un bar cu un crocodil legat în lesă și întreabă barmanul: – Nu vă supărați, aici serviți unguri? – Da, cum să nu, luați loc! Ce vă aduc? – Mie o bere și lui doi-trei unguri!
Alteori, nevasta urgisită de atâtea ori în imaginarul masculin nu merită nici ea nici o lacrimă dacă e unguroaică:
– Ioane, am auzit că te-ai căsătorit cu o unguroaică! – Da… – Daʼ di ce? – Apăi, știi, româncele sunt mai fragile, deseori se îmbolnăvesc… – Și ce, unguroaicele nu se îmbolnăvesc? – Ba da, dar de ele nu-ți pare atât de rău!
Sau:
– Care-i diferența dintre un ungur și o căprioară loviți de o mașină într-o pădure din Ardeal? – În fața căprioarei se observă urme de frână!
La fel stau lucrurile cu șoferul care poate să calce cu mașina un copil dacă acesta e ungur, cu necunoscutul care vrea să bea apă dintr-o fântână otrăvită și este chiar invitat să o facă dacă se dovedește că e ungur, cu pasagerul care doar el are voie să se aplece pe geam în tren, dacă e ungur. Dacă îți mor oile sau îți luxezi glezna, „este bai, dar nu-i catastrofă”, dar dacă dă o bombă și mor toți ungurii din Cluj sau din Budapesta, aceasta „e catastrofă, dar nu-i bai”. De fapt, moartea unei oi este mai regretabilă decât a unui ungur. Toate acestea sună destul de sinistru dacă sunt prezentate în maniera prozaică în care am făcut-o în frazele de mai sus. Dar dacă sunt etalate sub forma unor bancuri, ele devin automat amuzante pentru publicul cărora li se adresează.
Un accent suplimentar subliniază satisfacția cu totul specială pe care i-o provoacă românului suferința ungurului, român imaginat ca un fel de gremlin răutăcios, care țopăie pe leșul dușmanului:
Într-un spital din Ținutul Secuiesc, un doctor îl întreabă pe colegul său: – I-ai spus ungurului de la patul cinci că mai are o săptămână de trăit? – Da, răspunde colegul de breaslă. – Ce bulangiu ești! Era rândul meu!
Toate acestea par să sugereze că ungurul e bun doar mort, iar anihilarea reprezintă singura modalitate naturală și acceptabilă de interacțiune cu acesta, din perspectiva românului. Fără îndoială, nu trebuie să tragem de aici concluzia că românii își doresc cu adevărat ca ungurii să fie spânzurați, alungați sau distruși cu bomba atomică. Ideea de la care pleacă bancurile este însă aceea că românii, mai ales cei din Ardeal, nu îi înghit pe maghiari, motiv pentru care ne putem gândi, măcar în glumă, la asemenea modalități de rezolvare radicală a raporturilor dintre noi și ei.
Pe stadioanele românești se scandează minute în șir „afară, afară, cu ungurii din țară” (în ultima vreme, se aude însă mai frecvent „olé, olé, să-ți dăm m**ie, bozgore”). Uneori, acest lucru se întâmplă chiar și la meciuri la care nu participă echipe sau arbitri maghiari. Spectatorii sunt luați pe sus de valul entuziasmului colectiv provocat de o lozincă verificată (și versificată), până în punctul în care se pare că nici nu mai contează conținutul mesajului. Dar adevărul este că el contează. Chiar dacă e vorba despre un meci dintre România și Danemarca, „ungurul” e cel care întruchipează cel mai bine imaginea arhetipală a vrăjmașului, oricare ar fi el, ca și dorința noastră de a triumfa împotriva acestuia. Mai ales că după câte am pătimit de-a lungul istoriei – și mai îndurăm chiar și azi – aceasta nu e decât o dreaptă revanșă!
În Ungaria, reacțiile suporterilor maghiari la meciurile cu România sunt pe măsură. Chiar și la o partidă de handbal feminin, ultrașii budapestani i-au strigat unei sportive românce „țigan, animal, orfan”, iar în cele din urmă au aruncat după ea o pungă cu urină, lăsându-l stupefiat pe antrenorul suedez al echipei din București. Manifestările mai soft includ în special arborarea fularelor cu harta Ungariei Mari, promovate de însuși premierul Orbán. Ele sunt considerate provocatoare de către români, în timp ce politicienii maghiari care vânează popularitatea afișând asemenea simboluri afirmă că acestea nu sunt decât simple manifestări ale identității istorico-naționale maghiare. Pe de altă parte, autoritățile europene care reglementează conduita suporterilor pe stadioane se arată în general insensibile în fața unor justificări de acest gen, penalizând manifestările de factura celor amintite mai sus.
Alte modalități de a-i anihila pe maghiari nu sunt de natură fizică, ci simbolică:
La maternitate, un negru, un român și un ungur așteaptă ca soțiile lor să nască. Asistenta vine și le spune: – Dintr-o eroare, am încurcat copiii. Vă rugăm să veniți și să încercați să îi recunoașteți. Românul intră în sala de nașteri, înhață copilul negru și fuge cu el pe culoarul spitalului. Tatăl copilului negru îl vede și îl oprește: – Nu ți-e rușine, domʼle?! Ăsta e copilul meu! – Fugi, domʼle, de-aici! Mă crezi prost? Unul dintre ceilalți doi e pui de ungur și eu nu vreau să risc!
Dacă suntem xenofobi și rasiști, ne putem imagina că lucrul cel mai rău de pe lume este să fii negru. Dar din perspectivă românească, se poate ceva și mai rău: să fii ungur! Într-un mod similar, ne putem imagina că românul adevărat, eroul bancului, este homofob și respinge înainte de toate posibilitatea unei relații gay. Dar când Ion îi mărturisește tatălui său că vrea să se însoare cu István, acesta refuză categoric să îi dea binecuvântarea, dar nu pentru că István e bărbat, ci pentru că e ungur! Din nou, hazul poantei se bazează pe faptul că nimic nu poate să fie mai rău decât să fii ungur. Nici negru, nici homosexual, nimic!
Există însă și bancuri în care tendința cu totul exagerată a românului de a-l căsăpi pe ungur oriunde îl prinde – tendință care se discreditează tocmai datorită caracterului său excesiv – este relativizată și în alte modalități. De exemplu, măcelărirea ungurilor este pusă pe seama lui „Funar”. În multe bancuri, Funar este cel care vrea să îi calce cu mașina, să spânzure în fiecare zi un ungur de statuia lui Avram Iancu, ba chiar și pe patul de moarte el este cel care își schimbă numele într-unul unguresc, pentru ca să moară mai bine un ungur. Din toate aceste bancuri nu reiese în mod explicit că fostul primar al Clujului e bun sau e rău dacă face toate aceste lucruri. Ca urmare, un adept al acestuia le poate gusta fără probleme, auzind ce le face ungurilor Funar. Dar pentru alții situațiile respective sunt excesive și tocmai de aceea sunt caraghioase. Funar însuși este un măscărici care se face de râs cu exagerările sale, iar asocierea naționalismului deplasat cu numele politicianului clujean consolidează această reprezentare critică, transformând dispozitivul antimaghiar amintit într-un subiect de glumă, care ne amuză.
În alte situații, nu „Funar” este cel care devine rizibil datorită modului în care îi urăște pe unguri, ci românii care trăiesc în Ardeal. Din acest motiv, bancurile respective fac trimitere de obicei la graiul și la mentalitatea ardelenilor. De multe ori se precizează că pățania are loc undeva „în Ardeal”, la „Cluj”, în Secuime sau la „Târgu Mureș” (scena confruntărilor din martie 1990), iar această localizare vrea să sugereze o anumită distanțare în raport cu personajele și realitatea bancului. La fel ca sângele de ungur care se poate vedea pe capota mașinii lui Funar, ideea este că toate aceste lucruri se petrec undeva, acolo, „la nebunii ăia”, de care noi, cei care râdem la auzul acestor bancuri, ne disociem într-o anumită măsură.
Pe de altă parte, regățenii se dovedesc a fi de multe ori mai antimaghiari decât ardelenii, imaginându-și și ei Bucureștiul sau Craiova ca un câmp de bătălie cu pericolul unguresc. În consecință, disocierea amintită nu este efectuată de fapt pe criterii geografice, ci ideologice și politice. Cei ce se distanțează de epicentrul confruntărilor care îi opun pe „nebunii lui Funar” și pe „unguri” sunt cei ce se consideră moderați. De exemplu, cei care țin să sublinieze că „la Timișoara”, „în Banat”, „la Arad”, „la noi în sat” sau în multe alte locuri așa ceva nu se poate întâmpla niciodată, că noi ne înțelegem bine cu ungurii, trăim în armonie, și doar niște exaltați ca Funar și ai lui pot să dea naștere unui univers antimaghiar de genul celui imaginat în bancurile amintite.
Sau, pe coordonatele politice ale anilor 1990, când au luat naștere aceste bancuri, naționaliștii ridicoli de care râdem sunt partizanii lui Funar, Vadim și Iliescu, securiștii și cripto-comuniștii anti-occidentali care încearcă să țină România pe loc; în timp ce adepții anti-comuniști și pro-occidentali ai Convenției Democrate sunt cei care cred că românii nu împărtășesc asemenea atitudini xenofobe și tocmai de aceea râd de naționalismul de grotă al „vătrașilor” (de la Vatra Românească), „peuneriștilor” (de la PUNR) sau „peremiștilor” (de la Partidul România Mare).
Obsesia antimaghiară este ridiculizată într-un mod evident în bancul în care Ion năvălește din senin peste vecinul său János, ca să îl taie „pentru că ei l-au omorât pe Mihai Viteazul”; iar când i se spune că acest lucru s-a întâmplat acum patru sute de ani, el răspunde că abia acum a aflat! De data aceasta, prostănacul de care râdem este românul (ardelean) obsedat de conflictul cu maghiarii. Un conflict lipsit de fapt de orice motivație, dacă ne gândim că a trecut atâta vreme de la momentul care îl roade pe Ion (incitat de altfel doar de cei care i-au pasat extraordinara informație) sau că, dacă știm un pic de istorie în plus, realizăm că nu ungurii sunt cei care l-au omorât pe voievodul valah, ci doi valoni, la ordinele unui general italo-albanez, aflat în serviciul unui împărat austriac! Morala bancului este să râdem de asemenea motivații total deplasate și să ne disociem de adversitatea caraghioasă față de unguri. Este un banc care persiflează indirect și atitudinea istoricilor naționaliști, cei care ne cer să nu-i uităm cumva pe ucigașii lui Mihai Viteazul.
Asemenea elemente articulează o ultimă temă a bancurilor cu unguri, cea a naționalismului și xenofobiei, atribuite maghiarului, dar și românului. Dacă românul e privit uneori în mod (auto)critic, fiind ironizat pentru apucăturile lui naționaliste și pentru că îl dușmănește pe maghiar într-un mod atât de excesiv, este evident că nici ungurul aflat într-o asemenea ipostază nu e ocolit de bancurile românești. Naționalismul maghiarului se poate manifesta pretutindeni, chiar și în noaptea nunții:
Se însoară un ungur cu o româncă. Tatăl îi dă ultimele sfaturi pentru noaptea nunții: – Auzi, fiule, când ajungi cu mireasa acasă, o iei în brațe și o treci pragul, ca să vadă că unguru-i puternic. Apoi o arunci în pat, să vadă că unguru-i mândru. Te dezbraci, să vadă că unguru-i și frumos! După aia știi tu ce să faci, da? A doua zi, tatăl îl întreabă cum a fost. Fiul răspunde: – Am luat-o în brațe, să vadă că unguru-i puternic, am aruncat-o în pat, să vadă că unguru-i mândru, m-am dezbrăcat să vadă că unguru-i frumos și apoi m-am masturbat în fața ei. – De ce, măi, tâmpitule, ai făcut asta? – Ca să vadă că unguru-i independent și autonom!
În pofida satirei care șarjează imaginea ungurului mândru și autonomist, în acest caz el este înfățișat într-o postură inofensivă, fiind reprezentat din nou în postura unui prostănac caraghios.
Ungurul poate fi luat în derâdere pentru că se crede tot timpul persecutat, chiar dacă nu are motiv:
Un tip intră într-un magazin: – Aș dori și eu un gulaș. Vânzătorul: – Sunteți ungur? Tipul se enervează: – Și dacă ceream ștrudel mă întrebai dacă sunt neamț, dacă ceream mâncare chinezească mă întrebai dacă sunt chinez? – Aaaa, nu… – Și atunci de ce mă întrebi dacă-s ungur, fiindcă am cerut gulaș? – Pentru că aici e magazin de electronice!
Alt banc arată însă că românul nu e chiar atât de inocent în această privință, iar suspiciunile ironizate altădată ale ungurului nu sunt deloc neîntemeiate:
Mă cheamă șeful în birou azi: – Măi, Costele, István pretinde că este victima rasismului la locul de muncă. – Adică?… l-am întrebat. – Păi, când ați fost vinerea trecută cu toții la restaurant să sărbătoriți aniversarea aceea, el e singurul pe care nu l-ați invitat… – Ei, și? – Și… Costele, era totuși ziua lui, ce naiba!
Am amintit în articolul precedent un banc care ar putea să incrimineze destul de drastic xenofobia românească: secuiul transformat în oltean i-o face și îl înjură automat pe tovarășul său maghiar, din prima clipă în care a devenit român. Românul este întotdeauna și în mod obligatoriu antimaghiar, chiar dacă înainte de asta a fost ungur! Dar bancul nu satirizează deloc această probă de xenofobie românească, iar lumea se amuză în primul rând pentru că aude înjurătura la adresa ungurului. Situația este considerată amuzantă deoarece ea confirmă în mod hazliu ceea ce știam de dinainte, stereotipul potrivit căruia românul are întotdeauna ceva cu maghiarul de lângă el.
Alt banc pune în scenă o situație inversă, cea în care ungurul devenit român este cel care o încasează de data aceasta, de la ai săi. Dar această piesă jonglează mult mai subtil pe tema xenofobiei reciproce nutrite de cele două popoare:
János, copil fiind, merge la popa la furat cireșe. Jos îl aștepta părintele: – Măi, János, zice popa, nu te bat, nu-ți fac nimic, dar te botez Ion și te fac român! Merge János, botezat Ion, acasă, îi povestește mamei întâmplarea, aceasta îl ia și îi trage o mamă de bătaie, ca să se-nvețe minte! Când vine tacsu acasă seara, află și el și-i dă lui János altă mamă de bătaie! Supărat, János stă și cugetă: – Mă, nu-s român decât de câteva ore și m-or și bătut doi unguri. Ioi, cât de mult îi urăsc!
De data aceasta, bancul satirizează însăși prejudecata care spune că românii îi urăsc pe maghiari și maghiarii pe români, punând în evidență lipsa de fundament a acesteia, iar poanta se naște tocmai din denunțarea amuzantă a respectivului stereotip. Și această glumă se bazează pe mecanismul confirmării a ceea ce știam dinainte, dar ceea ce ni se confirmă acum nu este că românii și maghiarii se urăsc, ci că acesta este un stereotip, care nu are acoperire în realitatea relațiilor sociale, deoarece János nu a mâncat bătaie fiindcă e român, ci pentru că a furat cireșe de la un vecin. Dar el poate totuși să creadă că adversitățile etnice sunt de vină, ceea ce este nostim!
Afirmația de mai sus poate fi considerată însă adevărată de către unii și falsă de către alții. Chiar dacă deformează realitatea, stereotipiile se bucură de o credibilitate uriașă. De exemplu, alt banc pleacă de la ideea că xenofobia reciprocă este un fenomen real, dar accentul e pus pe faptul că maghiarii sunt de fapt de vină pentru această situație. Până și ura la adresa lor am învățat-o tot de la ei:
După un set complet de analize și o discuție prelungită, doctorul mi-a spus că sufăr de xenofobie. – Morții măsii, sunt sigur că p-asta tot de la un ungur am luat-o!
Dar nici în acest caz nu putem fi absolut siguri că nu e vorba, de fapt, despre o ironie la adresa xenofobiei în general, și nu neapărat la adresa celei ungurești sau românești. Bancul poate fi citit și în această cheie, deoarece multe glume din categoria celor amintite se pretează la lecturi multiple, în funcție de atitudinile și setul de valori al fiecărui ascultător. Din acest motiv, numeroase bancuri etnice sunt preluate de la români la maghiari și invers, pentru că toate cultivă tema adversităților reciproce, pe marginea căreia spun în linii mari aceleași lucruri. Oare chiar atât de mult ne urâm sau totul nu este decât o exagerare și un subiect de glume?
Paralelele amintite conturează însă o modalitate și mai convingătoare de relativizare a adversității dintre români și maghiari, despre care se tot vorbește în aceste bancuri. Dacă și unii, și ceilalți sunt naționaliști, acest lucru îi pune cumva pe picior de egalitate și îi plasează într-un spațiu de familiaritate, iar ostilitatea cotidiană cu care se tratează în mod reciproc – până la urmă, totuși, în glumă – ajunge să îi apropie. Sunt doi naționaliști caraghioși, la fel ca Traian Brad și Orbán Péter, eroii din filmul Pruncul, petrolul și ardelenii, al lui Dan Pița, care ajung să se alieze în cele din urmă în fața unui inamic comun. Râdem laolaltă de defectele noastre și în acest fel partajăm spațiul în care locuim. Nu suntem chiar atât de dușmani, putem trece totuși peste asta. Generarea unui asemenea mesaj reprezintă, și ea, o funcție majoră îndeplinită de bancurile românești despre unguri.
Una dintre cele mai reușite piese din acest repertoriu este anecdota care prezintă jurnalul unui politician maghiar, numit de UDMR prefect într-un județ din Oltenia:
Ziua 1. Cred că azi fost zi liber la ei. Nu venit nici una din angajat. Plimbat prin birou meu lung și lat. Deschis fișet acte oficial dar plin de o băutur tulbure. Oare unde ținut la ei dosare? Ziua 2. Nu fost ieri zi liber. Verificat in calendar fost miercur. Poate nu lucreaza miercur la ei? Dar nici azi nu venit. Am vrut dau telefon dar nu găsit agenda. Toate sertarele plin cu băutur acela tulbur (…) Ziua 10. Azi fost un secretara care zis ceva care nu ințeles la mine și plecat nervos. Oi, oi! Gustat o pahar din acel băutur găsit la seif. Puțin acrișor (…) Ziua 20. Aici nimeni nu vorbesc ungurește. Toți nervos că nu pricepe la ei. Oare e politic corect să învăț eu românesc? Hm, băuturul acela tulbur nu e chiar rea (…) Ziua 30. Descoperit întâmplare un caset cu muzica folcloric și prinde bine să învăț vorbește. Azi putut spune unei director apă-canal-investiții europene «Dunăre dacă n-aveam,/ Jiul Dunăre-l făceam la noi». Simpatică băiat. Am băut cu el puțin din acel băutur tulbur excepțional (…) Ziua 100. La ce dreacu să muncești în fiecare zi? M-am dat lovit și am drojdit niște zaibăr cu nea Stelică, subprefectuʼ (…) Ziua 200. Fătălică, treaba merge unsă. Fură toți în prefectură. Puserăm un CD cu Ciobanca și ne făcurăm muci. L-am trimis pe Stelică la Segarcea, după două vedre de molan, să nu rămânem pă uscat (…) Ziua 300. Nenică, ăștia din UDMR chiar mă enervează. M-au sunat de la partid, să mă-ntrebe cum stăm cu nuʼș ce investiție. O să-l întreb pă Stelică, când s-o întoarce cu cisterna de la Panciu. Ziua 350. Mimișor, secretara, zice că mă tot caută unii din UDMR. Am pus-o să le zică că-s într-o ședință. Sanchi, bătuse Craiova acasă și ne făcuserăm pulbere. Ce treabă au ungurii cu Mehedințiuʼ? Juvete Attila”
Și această anecdotă mizează pe scenariul transformării ungurului în român. Dar cu ce consecințe! Sunt prezente aici toate stereotipiile românești despre maghiar, care, bineînțeles, vorbește foarte prost românește, se miră că în Oltenia nimeni nu vorbește ungurește și se întreabă dacă e potrivit să învețe el această limbă! Din asemenea motive, la început am putea crede că nu se va înțelege în ruptul capului cu românii din jurul lui, la propriu și la figurat. Dar în același timp, într-un mod extrem de apăsat și de nostim pentru publicul care gustă acest banc, el ilustrează perfect clișeele românești despre calitățile ungurului harnic, organizat și riguros, puse în contrast cu neseriozitatea catastrofală, dezlănțuită, a românașului de peste Carpați. Cu toate acestea, românul arhetipal se dovedește a fi extrem de simpatic, atât de simpatic încât, în cele din urmă, îl va asimila complet pe ungurul cucerit de farmecul balcanismului și de dulceața zaibărului. Acel balcanism irațional, vitalist, carnavalesc și seducător (superior în primul rând prin frumusețea lui în raport cu rigoarea, rațiunea și seriozitatea de factură occidentală), estetizat în filmele lui Emir Kusturica sau în muzica lui Goran Bregović.
Ca urmare, din momentul magic în care „băuturul tulbur și acrișor”, simbolul identității românești și al distanței care ne desparte de unguri, devine „excepțional”, barierele etnice sunt anulate, ungurul se transformă într-unul de-al nostru, la fel ca limba română și apucăturile neaoșe ale prefectului. Evident, maghiarul care s-a dat cu românii se va dezice și de ungurii lui din UDMR, enervanți cu insistențelor lor, mai ales că putem prezuma că nici ele nu sunt nevinovate. Mai dă-i încolo de unguri, să rămânem numai noi, „românii”, cu modul nostru de viață excepțional precum virtuțile licorii fermecate!
La prima vedere, această anecdotă tipică pentru auto- și hetero-imaginile etnice ale românilor vorbește mai ales despre superioritatea în materie de civilizație atribuită ungurilor de către români, ca și despre preeminența de factură afectiv-emoțională și estetică a românilor în raport cu maghiarii. Dar în al doilea rând este un banc despre capacitatea de a trece peste aceste stereotipii. Până la urmă, parafrazând formula Ich bin ein Berliner, Juvete sunt eu, ungurul, iar Attila pot fi eu, românul. Sanchi, la naiba cu dușmăniile, care sunt de fapt acele diferențe fundamentale dintre noi?
Notă:
Cea mai recentă carte a istoricului Sorin Mitu se numește „Românii şi ungurii” și a apărut la Editura Polirom și poate fi cumpărată de aici.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
M-am conversat odata, foarte departe de Romania, cu un fotograf maghiar din Budapesta care insotea un grup de fotografi amatori maghiari. Cum intotdeauna fac ce nu se recomanda turistilor am discutat imediat politica. Auzind ca sint roman omul mi-a spus: „Insotesc grupuri de fotografi maghiari si in Maramures si ii duc de obicei intr-un sat unde nu sint unguri. Toti ungurii se mira cit de bine sint primiti. Nu stiu de ce ungurii ii urasc atit de mult pe romani … la voi parca nu e asa …” In general nu:)
PS Ungurii se dadusera drept nemti in fata unui fotograf englez. Cind l-am intrebat pe maghiar de ce au facut-o mi s-a spus ca Ungaria e o tara mica si putin cunoscuta si ca e mai simplu sa spuna ca sint din Germania:)
Interesant.
Nu le stiam.
Acum ar fi bine sa analizati si bancurile unguresti despre romani!
In ce priveste cantecul cu rusii:
„Uite asa cum ne vedeti,
Noi i-am capacit pe nemti.
Si acus’, acus’, acus’
Ii capacim si pe rusi!”
Slogan scandat de soldatii romani, cand s-au intors de pe front, in 1945. Relatat de mama mea, care era copila, la Ianca, judet Braila.
Nimic nu e nou sub soare.
(Poate ca am dreptate, exista -inca- „laboratoare” care se ocupa de crearea si/sau raspindirea bancurilor politice. )
”Absurdul plasării geografice respective consolidează efectul poantei. Nu are niciun sens ca un tren plin cu unguri spânzurați să vină tocmai de la Galați, ”
În Ardeal există mai multe sate numite Galați. E posibil ca ”poanta” să se refere la cartierul din orașul Făgăraș, aflat dincolo de Olt. Localnicii de pe-acolo știu că Ardealul era dincolo (la nord) de Olt, în timp ce Țara Făgărașului era separată și aparținuse domnitorilor munteni, pe la 1300+.
Pe la 1700, în orașul Făgăraș nu mai era biserică ortodoxă, așa că localnicii trebuiau să treacă Oltul, ca să meargă la biserica din Galați, care pe vremea aceea era sat separat și era în Ardeal, nu aparținea de Făgăraș. Pârâul care trece prin sat se numește tot Galați și se varsă în Olt. ”Galați” era un etnonim folosit pentru celți, probabil așa se explică numele Galați al unor sate din Ardeal. Mai există un sat Galați în jud. Alba, altul în jud. Hunedoara (lângă calea ferată, între Hațeg și Petroșani) și mai e încă unul în jud Bistrița-Năsăud.
În ce privește orașul de la Dunăre, acolo exista pe la 1700 un ”sat” de 14 case numit Vadul Ungurului. Pe-acolo treceau Dunărea oierii din Ardeal, ca să ajungă în Dobrogea (aflată în Imperiul Otoman, la vremea aceea). Oile erau un produs de export către lumea musulmană și pe vremea aceea. Sigur că trenurile au apărut mult mai târziu, dar oierii ardeleni știau și de Galați-ul de la Dunăre.
Mulțumesc, sunt informații foarte utile. Astăzi ascultătorii bancului se gândesc imediat la orașul Galați, ca și mine, dar aveți dreptate, e posibil într-adevăr să fie vorba despre un toponim Galați din Ardeal, la originile acestei piese. Este un text care m-a fascinat, fiindcă are mai multe niveluri, ca un sit arheologic. Sunt referinte contemporane, ca bomba atomica, apoi Fernandel, care vine de prin anii 70 sau chiar de mai înainte, adversitatea implicată te duce cu gândul la anul 1940, in timp ce alte versuri sunt tipic populare, poate mai vechi, ca atunci când e vorba de ciucurii ungurilor, care s-au rupt.
Cred că explicația e mai banală. ,,spînzurați” nu rimează cu Miercurea Ciuc.
Ref. Vadu’ Ungurului: Acum e cartier al orasului… O bune vreme era o zona extrem de rau famata, intre timp s-au mai aranjat lucrurile. Cam aceeasi zona avea si are si numele de Badalan… unii istorici leaga numele de marinarii britanici care, datorita vietii aventuroase din zona (exprimare eufemistica…) au denumit locul Bad Land… Probabil bataile si cutitele localnicilor au lasat urme si toponomie
„Ich bine ein Berliner” – sintagmă folosită (și încă de două ori!) de către JFK in celebrul său discurs, din 26 iunie 1963, in Berlinul de Vest – a stârnit, atunci, hohote de râs în rândurile numeroasei asistențe germane, apoi, numeroase comentarii ironice. De ce? Pentru că, in germana literară, „Sunt berlinez” – așa cum președintele american dorea să spună, parafrazându-l pe Cicero: „civis Romanus sum” (într-o filipică, din 70 î. Ch., „In Verrem”, împotriva lui Gaius Verres, fost guvernator corupt al Siciliei) – ar fi trebuit să aibă forma corectă „Ich bin Berliner”. Altfel, nevinovatul numeral („ein”) introdus aiurea – din necunoașterea subtilităților limbii germane, mai ales, a jargonului berlinez – a trimis automat la denumirea unui… desert foarte popular pe plan local, un fel de gogoașă cu umplutură dulce!
Istvan si Gyuri, 2 pensionari jucau „Go” in Piata Lajos Kossuth, din Sf Ghe, cand un turist bucurestean (na !) veni in fuga la ei si ii intreba : „Unde-i Gara din Sf Ghe, ca pierd trenul”. „In partea aceea”, zise Gyuri, aratand in partea opusa Garii, si dadu pietricica de Go. „Merci beaucop”, zise bucuresteanu’ si o lua la trap in partea opusa Garii. „Mei Gyuri”, zise Istvan, „de ce betut jeoc la el? Noi, cu bucurestenii, n’avem treaba, s’apai astia ne plateste taxe, impozite, … „. „Da-i ma Istvane in plm de valahi, zic ca sint de 2500 ani, p’aiciea, si nu stiu unde-i Gara din Sf Ghe.”
Cele mai bune bancuri cu secui le-am auzit de la un secui, la cîte o bere în studenția clujeană. Aveam și obiceiul să plătim un banc bun cu cîte o cafea la „Arizona” sau o bere la „Conti”. La urma urmei, bancurile reciproce sînt un indicator al con-viețuirii. Că dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.
Dacă tot vă plac bancurile, iacă unu’ adus la zî: Ion, ficior di-nsurat, vine acasă ș-i spune lu’ tat-su: Apăi, să vă zâc șî vouă, sî știț cî eu mă-nsor. Bine faci, că i șî vremea. Șî cu cine te-nsori tu, cî-s feti puțini în sat, îl întreabă tatăl. Păi mă-nsor cu Janoș! Și tatăl îi reproșează: Bini, băiete, da n-ai găsât șî tu un român de-al nost’, cî ni sî stângi neamu’?!
Nota bene: Cum spiritul primează, treaba redacției ce face cu bancul acesta cu lgbt-iști, căci, oricum, tot circulă! Dacă sunt corect politic cele cu unguri, apăi să fie ”curecte” și astea cu homo…
Autorul insistă pe această temă, cu acuzații voalate mai ales către români. De altfel văd că este o acțiune premeditată de tip psd-ist, ei fiind mari tovarăși și prieteni cu UDMR și V.Orban. Oare de ce? Este un joc antieuropean și pro-rusesc. Poate unii vor musai ” deschiderea” României către Imperiul Austro-ungar….
Noroc cu AUR și Șosoaca că mai țin de contra….
Vă reamintesc că, conform Istoriei comune, în chestia dez-nationalizarii a fost invers, habsburgii și maghiarii au fost cei care au agresat prin toate metodele pe români. Voi da câteva exemple:
– maghiarizarea/germanizarea numelor și localităților românești
– spargerea bisericii ortodoxe și crearea bisericii greco-catolice
– maghiarizarea forțată a populației românești din Hungaria prin învățământ și coerciție statală. Orașele Debrețin și Jula erau locuite de majorități românești, azi populația românească a fost maghiarizată total.
În timpul ăsta România s-a purtat „cu mănuși” cu această etnie asiatică, este adevărat forțată și de Europa.
Dl. V. Orban și alții vin prin România și debitează tot felul de injurii contra românilor, ba se și fotografiază lângă o bornă de hotar maghiar din Secuime. Ce ar fi zis maghiarii dacă un Președinte român s-ar fi fotografiat lângă o bornă de hotar tricoloră pe Tisa? Probabil ar fi ieșit război…
I-am acceptat prea multe acestei etnii șovine și revanșarde.
De aceea, această bunăvoință a PSD și a unor intelectuali români nu-mi sună bine. Iar bancurile reciproce le consider o parte a unei lupte eterne. Punct.
Nu vreau sa obiectez nimic la observațiile dvs., doresc sa vă asigur doar că nu este nimic premeditat in interesul meu fata de acest subiect, nu m-a motivat altceva decât curiozitatea. Iar bunăvoința mea se îndreaptă în mod egal spre ambele comunități și popoare. M-am străduit să nu țin partea nici românilor, nici maghiarilor. Cum am reușit asta, cititorii pot judeca. Dar nu am făcut acest lucru ca sa nu supăr pe cineva (fiindcă un istoric trebuie sa spună adevarul fara menajamente), ci deoarece cred că ambele comunități, in egala masura, au bancuri diverse, unele amuzante, altele benigne, altele triviale, jignitoare etc. Nu sunt unii mai breji decât alții. Ele exprimă foarte bine relația dintre cele două popoare, după cum spuneți, doar că eu nu cred că a fost doar o lupta eterna, ci și o conviețuire, cu bune și rele, de o mie de ani. Știm cu toții despre conflictele dintre români și maghiari, dar uite că până la urmă, oricât de mult sau de puțin s-au străduit in acest sens, cele două comunități au reușit să nu se extermine, sa nu se alunge și să nu se asimileze reciproc, așa cum au făcut alte popoare (sau chiar ele însele cu alții). Tocmai de aceea cred că au și capacitatea sa spună, dar și să asculte bancuri despre celălalt. Mulțumesc pentru comentarii!
Istoria se ocupă cu acțiunile politice ale conducătorilor/statelor, cu „conviețuirea” se ocupă scriitorii, sculptorii, artiștii.
si totusi un coleg de serviciu care e roman nascut si crescut in Oradea mi-a spus odata ca desi a copilarit cu maghiari si i-au fost prieteni in caz de „ceva” i-ar lua gatul fara discutie…trist…
Care istorie? Mai sunt și altele. Nu sunt un admirator al lui I. A. Pop (Preș A R) naționalist învederat; el prezintă altfel atitudinea Habsburgilor fata de valahi. Să înțelegem că emanciparea valahilor transilvăneni ca urmare a apariției BRU a dăunat ființei naționale!? Nu cumva tocmai acest eveniment a determinat declanșarea procesului de construcție a conștiinței românești!? Daca considerăm BRU
un corp străin în România va trebui să ne dezicem și de Școală Ardeleană. Se pregătește iarăși România de noi segregări, de o unitate de monolit în jurul unui specific din marginea Europei?!
Coclea, rumânii au fost iobagi. Traiau in bordeie si se acopereau cu frunze, asta pana la finele secolului XVIII. Iti recomand cartea: devălmășia valaha, iar ca bonus ai definiția romanului in DEX: https://m.dex.ro/rum%C3%A2n
Așa e: „Noroc cu AUR și Șosoaca că mai țin de contra….”! Nici nu știu ce ne-am face fără ăștia să țină contra.
Cei precizati (Sosoaca etc.) doar ne fac de ras de fiecare data cand deschid gura. Nu e destul ca multi vestici, din cauza romanilor ajunsi la ei in anii ’90, ne fac t igani, hoti? Acum sa ne faca si tampiti, fara scoala, nebuni, ca venim cu botnita in Parlamentul European, urlam pe acolo ca unul scapat de la nebuni?
Aveți perfectă dreptate! Această individă a stricat și mai mult imaginea României .
genial! am ras bine! :)
Interesantă abordare.
Mulțumesc
Probabil că psihologii ar putea explica legătura dintre bancuri şi ceea ce se găseşte în adâncul sufletelor noastre. Se pare că unele lucruri au rădăcini mai adânci decât am crede.
Iată traducerea Google a unei mici secvenţe din ceea ce scria Grigore Moldovan în limba maghiară în 1894:
Declar: noi românii nu-i iubim şi nu i-am iubit pe unguri! Aceasta este o realitate atât de evidentă încât nu poate fi nici explicată, nici ascunsă. ….
Pentru urechile noastre acest cuvânt „ungur” se aude în mod particular. Înseamnă: nu e sângele tău, nu e binevoitorul tău; este opusul tău în moralitate, credinţă, gândire; ceva din spiritul căruia nu e voie să preiei nimic, cu care a te amesteca e incest, păcat. Din cuvântul „ungur” urechea română a simţit ameninţarea, necazul; la auzul lui suferinţa trăită i-a săgetat inima. În acest cuvânt se revarsă suferinţa, amarul şi durerea multor secole. Până la 1848 toate suferinţele iobăgiei am pus pe răvaşul „ungur”-ului. Suferinţa a durat aproape o mie de ani; se poate imagina, cât de lungă poate fi lista, câte lucruri pot fi scrise pe ea, câte lacrimi au putut să ude hârtia.
Din cartea:
MAGHIARII, ROMÂNII
(Critica problemei naţionalităţilor), Cluj, 1894
[MAGYAROK, ROMÁNOK
(A nemzetiségi ügy kritikája)
ĺrta
DR. MOLDOVÁN GERGELY,
a kolozsvári egyetem nyilv. rend. tanára
Kolozsvár,
Gombos és Sztupjár kőnyvnyomdája
1894]
Contrar secvenţei citate aici, cartea mi se pare scrisă de pe o poziţie cât se poate de echilibrată şi conţine constatări, care cred că au fost incomode atât pentru maghiarii, cât şi pentru românii din acele vremuri.
La textul lui Moldovan, merită adăugat că autorul, care a ajuns si rector al universității din Cluj sub regimul austro-ungar, era un mare filomaghiar, socotit un renegat de multi conaționali de-ai săi. Cartea lui pleda însă tocmai pentru bunele relații dintre români și maghiari și pentru depășirea adversităților pe care le menționează. Mulțumesc pentru comentariu!
„Foști elevi maghiari se pregătesc să dea în judecată statul român pentru rezultatele slabe la examenul de absolvire a liceului românesc. Aceștia consideră că Bucureștiul discriminează studenții maghiari prin nepredarea limbii române ca limbă străină, a declarat serviciul de presă al Municipiului Județean Harghita pentru MTI .”
Cinci stele! (Din cinci, desigur!)
Sunt clujean și 90% din bancurile astea nu le-am auzit ever.
Ăla cu Juvete Attila e chiar simpatic.
Ăla cu funiile este sinistru, vomitiv.
Ăla cu gay-ul român + ungur e iarași simpatic, cred că e spus si de români si de unguri, dar nu e woke. :)))
Chestia cu bancurile este „cine îl spune și unde”.
Eu am lucrat și între intelectuali și pe schelă, între muncitori.
Am auzit câteva din bancurile acelea oribile spuse de câțiva primitivi a căror vocabular era compus din pu și pi și su și fu.
Le-am mai auzit in armata spuse de cadre militare rudimentare la care am auzit prima data in viata mea că romanii se trag din dacii ortodocși (anul 2000, cred ca erau dacopatia incepea sa aiba public serios).
Între oamenii comuni, decenți, nu am auzit mizeriile alea.
Ați pus pe coperta imagini dintr-o scenă celebră dintr-unul din filmele cu „ardelenii” în care intr-adevăr există o bețivăneala cu scandal român-ungur dar finalul filmului consfințește o alianță fermă români-unguri.
Dle profesor, nu am citit cartea dvs, am citit doar txt de față și ma tem că lucrarea dvs induce senzația că între romani si unguri chiar există un „război” chiar si „de imagine”.
E f posibil sa greșesc, sper sa gresesc, pt ca asta ar fi pur și simplu o eroare.
„Război”, „anihilare”: sunt cuvinte foarte grele care cred că mai degrabă indică o anumită prejudecata existenta in mintea dvs, dle profesor, fara acoperire in realitate.
Că exista o alteritate cu grade diferite intre romani ai unguri, da, exista, fara discutie, de la reticenta, admiratie, alianta, casatorie pana la injuratura, bataie si foarte rar ură absolută, dar razboi si anihilare…
Alteritatea asta e inerentă și nu ar putea sa fie altfel câtă vreme reprezentantii Republicii vb in continuare despre concetatenii unguri (si de orice alte etnie) ca de o „minoritate” tolerată iar reprezentantii administratiei si intelectualitatii oficiale romanesti tin discursuri national-socialiste imbecile precum Emil Boc in lapidariu sau celebrul invățator rural Ion Pop Aurel in diverse adunari populare si popularizatoare.
Cred ca d p d v antropologic etnologic, imagologic, studiul mentalitatilor colective, studiul bancurilor poate sa aibă o anumita relevanta, insa cred ca extrem de redusa. Poate ma insel, dar repet, clujean si ardelean fiind, facand parte din n cercuri multietnice sau monoetnice, foarte diverse ca educatie si joburi, 90 la suta din bancuri imi sunt necunoscute.
Deci, noh, sunt irelevante cel puțin pt cercurile in care ma invart eu.
In rest, felicitari, și ma bucur ca v-am avut profesor la Istorie.
Nu știu de ce ardelenii, după vreo mie de ani de asuprire hungaro-austriaca, mai au nostalgia habsburgică, preferându-i ” miticilor” regățeni. Este un fel de sindrom Stockholm, de iubire a călăului.
Văd cu groază cum și ” miticii” din PSD, ba chiar și o mare parte din elite, sunt atât de „europene” încât sunt gata să accepte din nou suzeranitatea habsburgică, în contra propriului stat. Care habsburgi și maghiari își bat joc de români de câte ori au ocazia, cu o ticăloșie nedemnă de lumea civilizată. Vezi declarațiile liderilor maghiari contra românilor sau umilirea României de către Austria în problema Schengen.
Mie mi-e mai frică de combinata Germania+Austria+Hungaria decât de Rusia sau Ucraina.
” Este un fel de sindrom Stockholm, de iubire a călăului.”
Aceasta affirmatie demonstraza o crasā necunoastere a istoriei Transilvaniei, dublata de o doza consistenta de ostilitate antieuropeana. Stationarea in cultural manelelor si a vodcāi rāmâne o alternativa la dispozitia oricarui cetatean
.
Imperiul Habsburgic( completat apoi cu Hungaria) a fost cel mai ticălos imperiu european, oripilându-i chiar și pe englezi, francezi,etc care nici ei nu erau uși de biserică.
A nu accepta că Austria+Hungaria au o atitudine agresivă și revizionistă contra României este cel puțin o naivitate( ca să nu zic mai mult….)
De curiozitate, de ce i-ar fi unui roman frica de Ucraina? De rusi, e de inteles, au omorat, violat susori si mame, au furat, au distrus cati toti ceilalti la un loc si apoi ne-au impus un regim criminal care a distrus tara si mentalitatea oamenilor. Dar ucrainenii? In afara de cazul vreunui ultra-nationalist care ar lua o bucata din Ucraina (alaturi de bucati din Ungaria, Serbia, Bulgaria, R Moldova) ca sa isi satisfaca fanteziile nebunesti si sa porneasca un razboi mondial; aproape fiecare tara poate ridica pretentii teritoriale asupra vecinilor, in functie de diversele evenimente istorice si imperii care s-au perindat.
Întrebare la sectiunea stand up comedy pe Radio Erevan:
Ascultător – Traduceri de bancuri românești despre unguri în limba engleză aveți?
Radio E.- Vă rugăm traduceți întrebarea pentru a o putea înțelege și publicul nostru! Știm că există ceva bancuri de ediție limitată ce se distribuie cu tot cu bancurile de lucru de prin diferitele soiuza fabrici și uzine :)
primitivi cu No și fain nu ai întâlnit?
Draga domnule coleg, mulțumesc pentru comentariu! Cu războiul cred și eu că aveți dreptate, exista o percepție cum că românii și maghiarii s-au tot bătut o mie de ani, dar adevărul este că au și conviețuit o mie de ani și o fac și astăzi. Am vrut mai întâi să subintitulez cartea mea ,,un dans imagologic de o mie de ani,,. Numai că lumea știe mai curând că a fost o lupta continua, un război, așa că am zis sa plec și eu de la ce știe toată lumea, și pe urmă să incerc sa arăt cum au stat lucrurile de fapt și cum s-a construit aceasta percepție, care uneori e mai corectă, alteori e teribil de deformată, așa cum sunt toate imaginile sociale. De criticile prea acide la adresa colegilor mei nu pot decât să mă disociez, chiar daca uneori nici eu nu sunt de acord cu opiniile lor. Unii dintre ei mi-au fost profesori, mă simt prost sa nu le arat respectul cuvenit. Cu politicienii, de acord, ei trebuie să rabde mai multe, au asta in fisa postului. Și d-l primar îmi este coleg, amic chiar, toată pretuirea. Dar în privința discursurilor pe teme naționale romanesti, aveți dreptate, incep sa nu mai vad diferența dintre el și d-l Simion. Urat lucru, ce trebuie sa faca politicienii pentru voturi. Nu e de mirare atunci că imaginile etnice ostile se perpetuează, să aibă istoricii ce scrie despre ele!
Despre bancul cu ungurul ajuns prefect in județul Mehedinți, se impun o serie de clarificări. Întâmplarea este absolut reală și s-au petrecut în anul 2004, când după alegeri, puterea a fost preluată de Alianța de dreapta, împreună cu UDMR. S-a ajuns ca, după împărțeala de rigoare, UDMR să adjudece postul respectiv. Ori, ironia bancului nu duce numai la tema supusă analizei, ci și la caraghioslâcul situatiei
Atenție la scrierea corectă a posesivului conjunct: „mă-sii” (nu cum e redat într-un banc aici redat constructul atât de popular, adică fără cratimă).
Aveți dreptate, l-am preluat fara cratima, trebuia să corectez. Din fericire, in forma publicata in volum, redactorul de carte a făcut corectura necesară. Mulțumesc pentru semnalare!
– „În Transilvania prima atestare documentară a iobăgiei datează din 1291 (în această perioadă avea loc trecerea de la robia propriu-zisă la iobăgie)”;
– „În Transilvania iobăgia a fost abolită de iure la data de 6 iunie 1848”;
=>557 de ani de iobăgie (cam muult, nu credeți?)
– „La începutul secolului al XI-lea, la 100 de ani de la moartea lui Gelou, urmașul lui Geula a fost atacat și Transilvania a fost anexată de regele Ungariei”;
-„Cu scopul de a apăra granițele și de a stimula dezvoltarea economică, regalitatea maghiară i-a colonizat în secolele XII-XIII, pe secui și pe sași în regiunile de graniță ale Transilvaniei. Aceștia se bucură de multiple drepturi și avantaje, și sunt organizați în scaune”;
-„Dreptul de prima noapte (în latină jus primae noctis) este un presupus drept al nobililor din Evul Mediu care ar fi avut dreptul de a întreține relații sexuale cu supusele sale înainte ca acestea să se căsătorească.”
…și de-aici rezultă un izvor nesecat pentru imaginația autorului colectiv al bancurilor, glumelor, șicanărilor reciproce referitoare la istoria lor comună…
Da, aveți dreptate, in Ardeal iobăgia a fost abolita formal in 1848, iar apoi procesul a fost definitivat in 1853-1854. In Principatele Unite însă, relatiile servile ale țăranilor au fost abolite in 1864, sub Cuza, iar sclavia in Statele Unite tot atunci, sub Lincoln. Deci Ardealul nu a stat chiar atât de prost din acest punct de vedere.
Nu stiu de unde ideea asta tâmpită de a aduna așa-zise bancuri anti maghiare. Generațiile de astăzi au alte distracții iar circulația unor asemenea enormități nu face bine chiar daca multi dintre maghiari nu înțeleg bine limba română nu pentru că nu doresc ci pentru că în anumite zone ale țării nu au ci cine să vorbească iar media în limba română e destul de nereprezentată acolo ( asta datorită UDMR @ Co. )
După 1989 un român se duce în Ungaria pentru cumpărături mai ieftină. La graniță îl întreabă pe vameș: „Ce faci, măi, ungure?” iar acesta ripostează „I am hungarian!’. Românul, pentru a-și arăta deschiderea europeană, răspunde „I am hungri”.
Bancurile le sctiu dintr-o carte micuta cu bancuri din anii ’90. Se tipareau bancuri pe diverse teme, una fiind cu unguri. Nu stiu daca erau inventate sau culese, ar putea fi o combinatie. Crearea bancurilor de acest fel nu m-as mira sa fi fost si o unealta, sa fie „incurajata” inventarea bancurilor cu unguri, din motive nationaliste (fie in comunism, fie dupa).