Bani, funcții și prefăcătorii

Proiectul România educată este un eșec previzibil în prezent, judecând retrospectiv, iar studiile OECD în domeniu din anul 2024 nu fac altceva decât să confirme regresul, stagnarea și resemnarea pseudo-reformistă. Toate partidele politice aflate la guvernare nu sunt interesate decât indirect, eminamente demagogic, de problematica educației, după cum se dovedesc incapabile să gestioneze adecvat sistemul public de învățământ, care merge din inerție, deranjat și sastisit de imprevizibilitatea legislativă curentă. Între Legea educației preuniversitare Nr. 198/2023 și realitatea mediocră din teren se cască o prăpastie, parcă numai bună să fie umplută de reptilieni, energii necreate și suveranism voievodal. Peste toate se adaugă un strat triplu de obscurantism New Age, horoscoape jucăușe, solarul și salonul de înfrumusețare.

Salarizarea unitară – un vis urât

În urma grevei generale din mai-iunie 2023, lefurile cadrelor didactice și didactic auxiliare au crescut simțitor, de la un venit care îți asigura subzistența minimală la unul care îți pune la dispoziție aceleași lucruri, dar la un nivel mediu pentru România, adică neîndestulător. Trecem cu vederea că un tânăr profesor angajat, care nu are încă o casă și plătește chirie lunar (sau plătește rata la bancă – e aceeași situație financiară din punct de vedere cantitativ), nu își poate întemeia o familie cu 4000-4500 de lei pe lună decât dacă soțul lucrează în domenii cu venituri simțitor mai mari (rareori soția, profesorii fiind în 80-85% femei – sunt țări în Uniunea Europeană unde asemenea ponderi dezechilibrate nu există la ciclurile gimnazial și liceal, tocmai pentru că meseria de profesor nu este asociată a priori cu ,,datoria” de mamă, soție și persoană întreținută de soț – nu și în România sau estul Europei, societăți așa-zis tradiționale, adică de un misoginism înscris în nomenclatorul meseriilor: unde e egalitatea de șansă din principiile de bază ale legii educației când a fi profesoară pare a fi un part-time job pentru sarcini casnice complexe, cum ar fi creșterea copiilor?). E vina lor că nu își mai caută un al doilea job sau nu pleacă la muncă, eventual pe ogoare, în străinătate, sfat primit de la înălțimea celei mai înalte funcții în stat în 2010-2011, în timp ce anumite grupuri de interese adunau zeci de milioane de euro pe căi ilegale, expuse zilnic în media vremii și pedepsite parțial de judecători. 

În plus de asta, salariile sunt incoerent ierarhizate și după această lege recentă. Lipsa de sens și de dreptate socială frizează fie absurdul, fie ridicolul. Directorii din școli, de cele mai multe ori cu grade și vechime, ajung să câștige mai puțin decât un profesor cu o experiență similară în materie de grade și experiență la catedră. Cum poți să îl motivezi pe un director, care are în grijă 400, 600, 1000, 1500 sau 2000 de elevi, să fie prezent zilnic la școală, să muncească eficient, să caute să dezvolte competențele cadrelor didactice și să îmbunătățească educația din școala respectivă, când diferența de salarizare față de un cadru didactic este de aproximativ 700 de lei, valoarea uzurii psihice a funcției de conducere? Responsabilitatea sporită și riscurile implicite costa puțin statul român. Pe cale de consecință, nici rezultatele profesionalizării meseriei de director de școală nu sunt mai puțin precare și restrânse ca impact social. În continuare se practică sistemul sporurilor și al soluțiilor intermediare: în loc de a-l plăti pe un profesor cu un salariu decent, sistemul sprijină plata cu ora, adică ore suplimentare de muncă pentru a-ți crește salariul, programe de tip Școală după școală, plătite de primării cu întârzierile deprimante dintotdeauna, și, culmea meritocrației de elită, gradația de merit, o găselniță care nu ajută la creșterea calității generale, medie a sistemului de învățământ, ci la satisfacția îngust–elitistă a unei categorii de profesorii care aduc școlii rezultate la olimpiade și concursuri școlare (deși, mai nou, metodologia pentru gradația de merit nici nu mai punctează excelența reală educațională atât de mult, punându-se, în schimb, accentul pe colecționarea de cursuri și activități extracurriculare, despre care nici un ,,expert în educație” nu ne explică public în ce măsură sporesc cuantificat calitatea medie a învățământului public). Deși avem nevoie de un salariu de baza consistent încât să atragem tineri absolvenți la materiile STEM și nu numai, sistemul se cramponează într-o viziune birocratică obscură, care sprijină dereglaje demotivante: diferențele de salarii între un profesor care nu aleargă după ore în plus (sau i se dau pentru că nu le ocupă nimeni prin examen public, totul din pricina ofertei salariale slabe), diplome de participare și absolvirea a tot felul de cursuri (de la educația digitală fără instrumente de lucru adecvate în sălile de clasă la bullying, în condițiile în care avem în general, dacă nu întotdeauna, un consilier școlar la 500 de elevi sau chiar la 1000), de cele mai multe ori irelevante și greu de pus în practică, deși muncește și deține gradul I, și unul care se ocupă cu aceste practici de excelență/performanță românească, cea care se realizează oricum, întrucât vorbim de mai puțin de 5% din elevii români (din 1000 de copii din Somalia, intuim că 50 au talente și aptitudini native pentru performanță – e mai bun sistemul de educație astfel?), pot ajunge la 30-40% din salariul net. Nu se face economie serioasă la stat umflând norme și sporuri pentru 10-15% din profesorii existenți în loc de a crea posturi și a angaja tineri profesori acolo unde este chiar nevoie. Și este nevoie de personal calificat la standarde înalte. Nici nu este normal ca un director să aibă salariul fix, nu cu sporuri, cu câteva mii de lei sub colegii profesori care adaugă la salariu activități remunerate suplimentar (plata cu ora, programul Școala după școală sau gradația de merit, care ar fi trebuit să fie desființată de ceva vreme – vorbim de educație publică de masă, nu de educație de performanță în afara timpului de muncă normal, cele 8 ore zilnice care nu se respectă decât în puține cazuri, cum se întâmplă în realitate).

De asemenea, cum se poate un crea o plată unitară decentă când secretarul sau administratorul unei unități de învățământ, prezenți toată ziua la birou, unde sunt asaltați de bibliorafturi întregi de rapoarte și tabele inutile și obositoare, câștigă în medie de două ori mai puțin decât profesorul cu ore în plus și sporuri de mai sus? Ce este această cârpăceală salarială? Nimeni nu a înțeles de ce se mai cheamă plata unitară în aceste condiții, deși lucrăm în același sistem național de învățământ și salarizarea se face tot din bugetul statului român. Nici nu îndrăznim să punem problema în termenii salarizării bugetare la nivelul tuturor ministerelor, companiilor cu acționariat majoritar de stat sau al primăriilor. Aici deosebirile sunt probabil de ordinul 1 la 30 în raport cu salariile existente la bază. Ce fac sindicatele? Emit păreri publice despre campania prezidențială din 2024 și își susțin punctele de vedere în legătură cu destinul cultural al națiunii române. Ocupați-vă de drepturile și binele angajaților! Sindicatul este esențial o structură care face alt tip de politică, axată pe muncă și angajați.

Nu în ultimul rând, idealul clasei de mijloc românești, cea cu venituri în primul decil, în care soțul lucrează pe mii de euro într-o companie multinațională (sau e direct ofițer de informații), iar soția pe un salariu de 3-4-5-6 ori mai mic la școală pentru că numai astfel se poate ocupa și de familie, este unul falimentar moral și social pe termen lung. Aceasta nu poate fi nici o familie tradițională sănătoasă, clădită pe respect reciproc și iubire, nu pe aserviri materiale primitive, oricât de luxoase de facto, și conservatorism sexist, nici un spațiu în care mama și tata sunt ființe autonome, egale ca personalitate, nu dependente de practici sociale revolute și premoderne, necivilizate și care încalcă flagrant drepturile la demnitate și echitate (cui bono?, suntem cinici) ale unor cetățeni de secolul al XXI-lea dintr-un stat dezvoltat. România se plasează, totuși, într-un alt context, despre care toate indicațiile statistice internaționale (cele naționale sunt ajustate convenabil) spun o altă poveste, una a trecutului de care nu vrem să scăpăm, deși avem toate motivele din lume s-o facem. Întoarcerea idealizată la plămădirea pâinii calde în cuptor și frământarea gliei în picioarele goale, fluturând iile în vânt, încă mai reprezintă deziderate politice distopice în asemenea situație penibilă de înapoiere socială, dar europeană.

Descentralizarea – o altă ratare tăcută

Ne place să ne lăudăm cu surle și trâmbițe la mesele oficiale și la tribune cu partenerul nostru strategic, dar uităm să-i spunem acestuia că statul român seamănă mai puțin cu Wyomingsau Pennsylvania și mai mult cu Burkina Faso când vine vorba de eficiență și drepturile omului și cetățeanului, speranța de emancipare a unor Thomas Paine sau James Madison la 1790. La noi totul se centralizează profund, dar nimic nu merge la centru cum trebuie, ci plutește în haos. Deși inspectoratele ar fi trebuit să dispară sub forma actuală din 2023, complet ineficientă la multe capitole, acestea subzistă și probează reziliență la lege și reforme salutare. Politizate până la sufocare morală, dar incapabile de a lupta politic pentru un cost per elev mai mare, conduse de personaje ale căror CV-uri ne-ar îndemna să ne punem mâinile în cap (și să-l rugăm pe Valeriu Nicolae să le analizeze în câteva prezentări cu date, cifre și legături conexe de familie), inspectoratul românesc nu face nimic cu adevărat util pentru elevii și profesorii români. Transmit legislație pe grupuri de WhatsApp, pe care, de altfel, o putem găsi și pe net. Nu identifică nicăieri profesori de schimb atunci când unul și altul din cei existenți se îmbolnăvesc o perioadă, dar controlează resursa umană din școli. Se ocupă de inspecții din joi în Paște, munca de examinare la ore a profesorului realizându-se de metodist sau de profesorul mentor de cele mai multe ori, care e plătit prost pentru aceste sarcini importante, de-abia alergând între programul propriu de predare și școlile colegilor inspectați. Muntele de hârtii crește direct proporțional cu digitalizarea. Apostila și semnătura nu folosesc în sine la nimic, dar ne ajută când dorim să plasăm cuiva responsabilitatea erorilor sau vina încurcăturilor din sistem. O asemenea harababură a funcțiilor și munca în zadar ca în relația dintre inspectorate și unitățile de învățământ ar merita un documentar difuzat la ore de vârf, spre uimirea și descumpănirea completă a publicului plătitor de taxe, impozite și credite internaționale de stat, plus dobânzile aferente. Părintele are întotdeauna dreptate în inspectorate pentru că o analiză serioasă e mult prea sofisticată intelectual și consumatoare de timp. De ce avem inspectorate în România? Pentru a avea control centralizat în școli. Atât și nimic mai mult. În loc ca directorii să învețe cum și ce înseamnă metode de lucru realiste și utile în procesul de predare-evaluare-învățare, asistăm năuci la lectura ad  litteram a legilor și hotărârilor de guvern, de ministru, de urgență existente. Directorul este un fel de ciocan al legilor din sistem, pline de absurdități, nu un manager care crește valoarea educației publice și sentimentul de apartenență la comunitatea din școală, de la elevi la profesori și părinți.

În ceea ce privește modul de lucru cu primăriile, aici descentralizarea devine o glumă proastă. Bugetul școlii nu este în practică al școlii. De la întârzieri cu lunile la plata utilităților până la imposibilitatea de a schimba orice din baza materială a unei unități de învățământ fără informarea și aprobarea scrisă a primăriei, primăria este cea care are pâinea și cuțitul. Se cer în forță rectificări în jos (și asta ocazional) ale bugetului existent. ,,Nu sunt bani”, ,,Vor mai intra bani până la finalul anului”, ,,Mai așteptați. Nu avem bani în cont” – acestea sunt injoncțiunile cheie, care ascund haosul și samavolnicia politică din cuferele statului român, doar pe jumătate goale. Colectarea de taxe și impozite este un dezastru european în România. Bani nu se găsesc, iar, când sunt, se aruncă cu nesimțire pe serbări câmpenești, borduri, trotuare peste trotuare și alte afaceri fără eficiență economică reală. Școala este complet supusă financiar, iar puterea bugetară a directorilor bate vertiginos spre zero. Aceasta este România educată, în care părinții asistă pasivi la doleanțele, capriciile și bunul plac al ,,conducătorilor”.

Profilul ,,educabilului” – o glumă seacă

Dacă nu ar fi pentru Comisia europeană, OECD etc. care să ne transmită un model educațional și să ne semnaleze în rapoarte oficiale falimentul educațional ca societate, model pe care oricum îl călcăm în picioare și îl maimuțărim în stilul unei societăți sărace din sudul global, România nu ar avea un model educațional propriu, național, al nostru.

Pur și simplu, în afara unor indicatori de competențe europene, repet, călcați repetat în picioare și prin raportarea falsă a îndeplinirii lor, românii nu știu și nici nu-i interesează scopul final al educației publice. Acesta pare a fi cumulul de diplome în portofoliul personal, în speranța angajării într-un domeniu care să corespundă pregătirii formale, deși rateurile în această privință sunt mari. Cei mai mulți absolvenți de studii superioare fac alte meserii decât cele pentru care s-au educat în facultate sau îndeplinesc sarcini de serviciu sub nivelul competențelor lor academice. Școala gimnazială și liceul nu se traduc într-o populație mediu educate. Noi ne confruntăm de facto cu dificultăți elementare de înțelegere ale populației adulte: cititul creează dificultăți mari de interpretare, scrierea corectă este rară și percepută ca un moft personal, cultura generală nu există, obscurantismul e la ordinea zilei și noțiunile de bază, de strictă orientare la doctor sau la farmacie, în științele naturii nu duc la deprinderi de gândire logică în mintea marelui public. Se preferă, românește, scurtăturile, căile facile și incorecte, superficialitatea înfumurată. Din păcate, nici măcar cei cu studii superioare finalizate cu doctorat nu au preocupări și aptitudini la nivelul vieții cotidiene care să depășească nivelul de licență, dacă se întâmplă și asta. Suntem prinși într-un cerc vicios pentru care ,,marea resetare” sună tentant și salvator. Încotro mergem? Pesemne spre nicăieri.