Barajul Stânca – Costești și politica Transnistriei

Preambul

M-am aflat la Chișinău, ca ambasador al României, în ultimele luni ale mandatului lui Emil Constantinescu și în primele luni ale ultimului mandat al lui Ion Iliescu. Petrecusem acolo „anul Eminescu”, sărbătorit în cele mai neașteptate locuri, inclusiv în liceele pe care le-am vizitat în Găgăuzia, într-un mod inimaginabil în București.

A fost totodată anul în care Transnistria, primind combustibil și sprijin politic rusesc, și-a întărit dominația asupra „Basarabiei” (voi numi astfel partea basarabeană a Republicii Moldova). Fierul vechi, provenit în bună măsură din distrugerea industriei românești, producea armament, iar armamentul producea bani și teroare. Termocentrala de la Cuciurgan, din Transnistria, alimentată cu combustibil rusesc, furniza aproape integral, dar discreționar – în funcție de caracterul pro- sau anti-liberal al politicii Chișinăului, energia electrică necesară „Basarabiei”. Şantajul energetic a fost (și este) o pârghie politică esențială pentru Tiraspol. Pentru a înțelege ce înseamnă Cuciurganul, vom menționa că puterea sa este 2520 MW, în timp ce puterea totală a Porților de Fier (I + II) este de aproape 1420 MW.

E util să știm că termocentrala-gigant a Transnistriei exportă energie electrică atât în „Est”, prin linii de înaltă tensiune care traversează Ucraina, cât și în „Vest”, prin două linii care traversează România.

Una dintre ele are, după Cuciurgan, o primă conexiune la Vulcănești, în sudul „Basarabiei”, și următoarea în Bulgaria. Cealaltă are o primă conexiune la Isaccea, în Dobrogea, și următoarea în Bulgaria. Așadar, liniile au fost concepute și construite astfel încât să nu permită transportul de energie electrică între România și „Basarabia”. Distanța dintre cele două linii, în zona Isaccea, este sub 1km; interconectarea lor, care ar fi costat circa 700.000 USD în anul 2000, ar fi permis un export semnificativ de energie electrică din România în „Basarabia”, și ar fi eliminat șantajul energetic practicat de Transnistria (citește: Rusia) în relația cu Chișinăul.

Să revenim la situația economică a Republicii Moldova, formată din două entități, o „Basarabie” tot mai săracă și o Transnistrie tot mai prosperă, ținute laolaltă de frontiere convenite prin tratate internaționale. Mecanismul de supraviețuire cel mai natural al acestui mariaj pervers, inițiat de Stalin, imediat după cel de-al doilea război mondial, constă în cumpărarea, de către Transnistria, a obiectivelor atractive din „Basarabia”. Situația devenise aproape o rutină, și nu mai surprindea pe nimeni, până la pronunțarea unei decizii a unui tribunal din Bălți, din toamna lui 2000, care decidea că jumătatea „basarabeană” a sistemului hidroenergetic Stânca – Costești trebuie să fie cedată, pentru stingerea unor datorii, de „Basarabia” către Transnistria.

Așadar, prin decizia unui tribunal din Bălți, România devenea vecină cu Transnistria (citește: Rusia). Vestea a însemnat – pentru mine, cel puțin – un șoc. Întrucât pentru majoritatea covârșitoare a românilor termenul „Stânca – Costești” nu reprezintă nimic, este necesară o explicație.

Centrala hidroelectrică de la Stânca – Costești

(Informațiile sunt preluate din Wikipedia)

Printre trăsăturile antipatice ale Prutului se numără și variabilitatea extremă a debitului său. Dintre toate râurile României, raportul dintre debitul maxim și cel minim își atinge valoarea maximă în cazul Prutului. Debitul său multianual mediu este de 81 mc/s (metri cubi pe secundă); debitul maxim – 4700 mc/s, debitul minim măsurat – 2,5 mc/s, deci raportul lor (4700 : 2,5) este de 1880, ceea ce înseamnă un risc ridicat de inundații puternice. Pentru reducerea acestui risc s-a construit un baraj între Stânca (jud. Botoșani) și Costești (raionul Rîșcani). Lacul de acumulare astfel creat este al doilea cel mai mare, ca suprafață, din România, primul fiind cel de la Porțile de Fier. Volumul său este de 1400 milioane mc (față de 2200 milioane mc al Porților de Fier 1).

Barajul are înălțimea maximă de 47 m și lungimea de 740 m.

Aferent lacului de acumulare, s-au construit două agregate (generatoare de energie electrică) de 15 MW, unul administrat de România, celălalt de Republica Moldova; în general, întreg complexul hidroenergetic este administrat la paritate.

Dacă lacul de acumulare este impresionant, puterea generatoarelor de energie electrică este modestă – sub 1,2% din puterea Cuciurganului. Așadar, barajul este important doar pentru apa zăgăzuită, producția de electricitate fiind nesemnificativă.

Reacția Președinției României

Am încercat să înțeleg care poate fi motivația Transnistriei. Nu putea fi una economică – adică producerea de energie electrică – întrucât obiectivul se afla departe de granițele sale, într-o zonă instabilă politic (posibilitatea unirii cu România era o perspectivă intens vehiculată de propaganda transnistreană) și relativ ostilă – mai ales că puterea electrică instalată era infimă, comparată cu cea a Cuciurganului. Motivația interesului Transnistriei (citește: Rusiei) nu trebuie căutată în zona economicului, ci în cea a strategicului. Nu-mi amintesc dacă mă gândeam la un posibil act terorist, dar mi-era clar că Transnistria nu urmărea nici practicarea sporturilor nautice, nici pescuitul. Cunoșteam foarte bine regimul criminal de la Tiraspol, fusesem de zeci de ori în Transnistria, fie pentru procesul Ilașcu, fie pentru vizitarea școlii românești de la Tiraspol, fie pentru alte motive similare.

Am anunțat imediat Centrala (ministru de externe era Petre Roman) și Președinția, dar nu am primit nici un răspuns. Politica basarabeană a lui Emil Constantinescu se dovedea încă o dată incalificabilă – dar subiectul acesta merită o analiză separată.

La puțin timp după alegerea lui Ion Iliescu (eram încă ambasador), președintele a făcut o vizită în Vaslui, ocazie cu care am cerut o audiență – acceptată; i-am expus subiectul barajului, și i-a acordat toată atenția. De asemenea, ministrul de externe basarabean, Nicolae Tăbăcaru, a făcut peste puțin timp o vizită în România, fiind primit la Cotroceni – primire la care am participat (eram în continuare ambasador). Iliescu a atacat foarte decis subiectul Stânca – Costești, iar ministrul Tăbăcaru, vizibil stânjenit, a promis rezolvarea problemei – ceea ce s-a și întâmplat. După rechemarea mea de la Chișinău (februarie 2001) nu am mai urmărit subiectul – astfel că, din păcate, nu îi cunosc evoluția.

Evident, n-aș fi evocat episodul dacă Rusia nu și-ar fi manifestat recent apetitul terorist de dinamitare a barajelor.

În fine, este o teribilă amărăciune să comparăm atenția cu care Rusia (în sens global, incluzând fosta Uniune Sovietică) urmărește politica sa anti-românească în Basarabia, și cinismul, nepăsarea, indolența, incompetența, profitorismul de familie cu care România își gestionează interesele naționale fundamentale.

PS1. Iliescu – a cărui profesie oficială este aceea de hidrolog – avea un ascendent puternic în chestiunea Stânca – Costești, pentru că barajul se construise (în mare parte) și se dăduse în exploatare în timpul mandatului său de președinte al Consiliului județean Iași (1974 – 1979). Când am vizitat barajul – ca ambasador la Chișinău – personalul tehnic basarabean, cu care am interacționat mai puternic decât cu cel al părții române, prin însăși poziția mea de atunci – a avut cuvinte foarte elogioase pentru implicarea lui Iliescu în realizarea proiectului respectiv.

PS2. La începutul anilor ’90, când eram relativ prezent în jurnalism, l-am criticat sever pe Iliescu pentru implicarea sa criminală în revoluție și în mineriade. Ceea ce nu m-a împiedicat să-i recunosc calitățile în episodul Stânca – Costești – și nu l-a împiedicat pe președinte să mă recheme, înlocuindu-mă cu un om de afaceri cu totul nepotrivit pentru diplomație.

PS3. Cu greu s-ar putea caracteriza, în termeni diplomatici, iresponsabilitatea, incompetența și infatuarea politicii basarabene (pentru a mă limita la un subiect pe care îl cunosc bine) a lui Emil Constantinescu. Efortul ar merita, totuși, făcut.