Beach, please, caterinca postmodernă şi sensul de după sens

Acum, că s-a mai potolit fierberea moralistă, poate că e timpul să gândim şi ceva mai serios despre fenomene de tip Beach, please, dar mai ales despre ce ne arată ele despre lumea in care trăim.

Problema cu poziţiile moraliste este că sunt, prin chiar structura lor, sterile. Ele provin dintr-o ȋnchidere, nu dintr-o deschidere care ȋncearcă să ȋnţeleagă.

Moralismele nu sunt false, ele sunt inevitabil parţiale şi imune la argumente. Condamnarea morală a unui fenomen are, ȋn aceeaşi măsură cu justificarea lui, un miez plauzibil de la care pleacă, dar pe care ȋncearcă să ȋl prezinte ca adevăr complet şi inatacabil.

Pe de o parte, cei care simt că există ceva neliniştitor, abnorm ȋn fenomen. Şi au dreptate. Pe de altă parte, cei care simt că există o continuitate profundă cu vechile forme de a trăi adolescenţa. Şi ei au dreptate. Primii ȋncearcă să ne alerteze, adeseori strident şi zgomotos, ca păsările care ţipă disperate la apropierea pisicii. Ceilalţi ȋncearcă să ne liniştească. Şi unii, şi alţii se comportă ȋnsă ca şi cum ar exista un adevăr natural al lucrurilor, un model atemporal a ceea ce este corect, dezirabil şi acceptabil. Dar, am să o spun de la ȋnceput, un astfel de model nu există. Ancorele, reperele, valorile, dar mai ales topologia dispunerii lor, sunt istorice, se schimbă, uneori radical, chiar şi ȋn timpul unei singure generaţii.

Asist, ca profesor, de multi ani la ascensiunea trapului (cu varianta ei autohtonă, trapanelele, o combinaţie de trap şi manele) căreia nimic, absolut nimic nu ȋi rezistă. Adolescenţii ascultă trap ȋn număr tot mai mare, fără deosebire: cei de la periferie şi cei din centru, cei de la sat şi cei de la oraş, cei cu pian acasă şi cei cu closetul ȋn grădină. Inevitabil, noi, profesorii şi părinţii lor, vexaţi de-a dreptul, ȋncercăm să ȋnţelegem ȋn termenii pe care ȋi folosim dintotdeauna. Ne dorim, măcar declarativ, o altfel de educaţie, una profundă, care să-i transforme pe tineri ȋn pasionaţi ai muzicii clasice sau măcar ȋn rockeri din aceia buni, de-ai noştri (rockul, apropos, se simte ȋncă bine printre tineri), justificăm alegerile lor prin lipsa de măsură şi gust a adolescentului etern, prin dorinţa de epatare, nonconformismul structural etc Astfel, după cum spuneam, unii ȋncercăm (din responsabilitate, credem noi) să creştem anxietatea publică ȋntrucât presimţim un pericol, alţii să ȋndemnăm la calm sub pretextul că suntem ȋn prezenţa unor tipare imuabile. The kids are in danger. The kids are alright.
Ipoteza pe care o propun ȋn acest text ȋşi doreşte să sugereze o cale prin care să depăşim acest antagonism steril şi energofag. Ea propune o explicaţie care integrează poziţiile antagoniste şi oferă, sper, o ȋnţelegere mai adâncă a fenomenelor care ne neliniştesc şi ne grupează ȋn facţiuni rivale.

Pe scurt, propun ideea că modelele comportamentale, valorile asociate şi acţiunile dezirabile sunt istorice şi nu atemporale şi se leagă de structurile civilizaţionale profunde, de care puţini suntem conştienţi, dar pe care le considerăm naturale şi anistorice. În general, mutaţiile civilizaţionale şi culturale se realizează lent, ȋn mai multe generaţii, iar deplasările sunt neutralizate prin practici şi tehnici culturale, de exemplu cele de ordin hermeneutic, prin care căile unei noi generaţii sunt integrate ȋn modelele civilizaţiei respective. A doua parte a ipotezei mele este că ne aflăm ȋn punctul de emergenţă a unei modificări civilizaţionale pregătită ȋndelung, dar accelerată de procese recente. Asta generează, desigur, anxietate şi neȋnţelegere. Ca mai toate transformările istorice, este o mutaţie messy, greu decelabilă ȋn termeni simpli. A o scoate la iveală presupune o muncă de arheolog care desparte empiric vechiul de nou, plecând de la un amestec deconcertant al celor două. E o mutaţie care se ȋntâmplă sectorial, la viteze diferite şi, adesea, ȋn termeni diferiţi. Nu e uşor să o descriu, dar voi ȋncerca.

O voi numi trecerea de la o civilizaţie a sensului la una a imaginii şi corporalităţii.
Nu este, după cum spuneam, o trcecere uniformă, monolitică, ci una pe mai multe niveluri şi la mai multe viteze, care lasă fragmente masive ale lumii vechi ȋncă intacte, aşadar comportamente, valori şi modele ale dezirabilului şi permisului (şi implicit, indezirabilului şi interzisului). Putem gândi, dacă vreţi, topologic matricea civilizaţională: un spaţiu al tuturor posibilităţilor ȋn care unele se actualizează, iar altele rămân pure virtualităţi. Cele active devin vizibile din motive statistice, ȋntr-un anumit moment.
Dacă ipoteza mea este corectă (sau măcar plauzibiilă) putem privi generaţia BP, ca pe un eşantion relevant al civilizaţiei imago-corporale (ȋmi veţi permite să folosesc acest nume generic pentru publicul ţintă tipic al Beach, please ).

În primul rând, avem de-a face cu o generaţie căreia ȋi sunt tot mai străine practicile şi convingerile culturii sensului: nu vede ȋn cultură o cale spre formare, proceselor lungi ale (trans)formării culturale ȋi preferă procesele scurte ale hedonismului consumist (e doar caterincă, domnuʼ, nu ne luaţi prea ȋn serios!). Festivalurile de tip BP sunt celebrări ale intensităţii, autosavurării corporale şi imaginii. Cultura sensului, născută din mariajul scrisului cu ideologiile formării sinelui, este o cultură a perioadelor lungi şi urmelor adânci. De aici, ȋngrijorarea noastră că tinerii ar putea avea modele greşite. Dar, cu variaţii marginale, ei nu văd ȋn traperii care-i amuză modele. N-am cunoscut nici măcar unul care s-o facă. Sunt simpli livratori de servicii, de senzaţii, de intensitate momentană. O experienţă analogă e cea a fotbalului contemporan: mai puţin epopeic, mitologic şi pilduitor, mai mult instantaneu, comercial şi hedonist. Nu ȋntâmplător, aş spune, Nike a cooptat ȋntr-o campanie pentru o colecţie dedicată Campionatului Mondial pe Travis Scott, una dintre cele mai influente figuri ale trapului contemporan. Sportul, muzica, vestimentaţia nu mai reprezintă sisteme autonome aflate ȋn relaţii de sens, ci sectoare ȋntr-o cultură comună a trupului şi imaginii.

Astfel, generaţia BP nu vede, asemenea nouă, ȋn cultura de consum o prelungire a practicilor culturale serioase, formatoare, distracţia e instantantanee, experienţială şi insulară (desprinsă de scopurile şi planurile pe termen lung ale tânărului). Exact ca meciurile de la CM.

Aş adăuga că, ȋn mod semnificativ, relaţiile cu artiştii sunt mai formale şi mai puţin ȋncărcate simbolic. Nu am văzut nici măcar o cerere de bis la BP, nici declaraţii furibunde, nici accese pasionale. Relaţiile cu artiştii nu sunt poveşti de dragoste, aşa cum noi am avut cu zeii scenei, sunt one night stands, fără urme durabile. De aici şi o relaţie mai strânsă cu consumerismul care ȋnsoţeşte natural festivalurile. La Beach, please şi alte evenimente de acelaşi fel, Coca Cola, hainele de firmă, prezervativele şi muzica se livrează cu aceeaşi lejeritate şi lipsă de ȋncrâncenare.

Pentru cultura sensului există ȋntotdeauna lucruri netranzacţionabile, iar aria lor este mereu semnificativă. Există (cel puţin ȋn principiu) lucruri care nu se pot cântări, măsura, vinde, trece sub clauzele unui contract: iubirea, valorile, credinţele. Pentru generaţia BP, aria s-a restrâns semnificativ. Oricine lucrează cu tineri poate observa o accentuare a gândirii pragmatice, contractual(ist)e.

În treacăt fie spus, una din cauzele dificultăţilor profunde ale sistemelor de educaţie din ȋntreaga lume este şi faptul că ele provin, fără excepţie, din civilizaţia sensului. Tinerii vor ȋnsă să ştie utilitatea a ceea ce li se oferă, relevanţa pentru scopurile lor imediate sau de mai lungă durată. Nu e superficialitate, ȋn orice caz, nu ȋn sens moral, este o dispoziţie culturală profundă la care deocamdată nu ştim să ne raportăm. Inutil să spun că, la noi, fenomenul este agravat de practicile ȋncremenite ale şcolii româneşti, incapabilă fie şi de cea mai mică adaptare. Pentru cineva care vede lucrurile aşa, care nu mai are dispoziţia elementară a formării, utilizarea AI pentru rezolvarea unei sarcini şcolare sau chiar a promovării unui examen e o practică firească, dincolo de binele şi răul pe care noi le vedem ȋntrucât, fideli culturii sensului, nu putem ȋnţelege astfel de practici decât ca pe o formă furt intelectual. Plecând de aici putem, de asemenea, explica ȋntr-o bună măsură dezangajarea profundă a tinerilor ȋn raport cu practicile pedagogice clasice (fenomenul I would prefer not to, pe care ȋl descriam ȋn altă parte ). Neputând nici să motiveze intrinsec, nici să ofere un mediu experienţial, şcoala devine irelevantă, repetitivă, kafkiană. Dar numai noi ştim că e kafkiană, nu vom vedea revoltă metafizică la tineri.

Un paradox benign ce provine din starea de fapt este că, având aceste date civilizaţionale, generaţia BP este de facto mai tolerantă decât generaţiile sensului. Nu neaparat pentru că ar fi internalizat dificila dialectică care duce la toleranţă, ci mai degrabă pentru că este lipsită de excesele noastre simbolice. Lipsa unor credinţe profunde, definitive, formatoare nu e neaparat o catastrofă axiologică, ea poate reprezenta deopotrivă o nouă ȋntemeiere. Când Selly vorbeşte despre libertate, n-o face cu siguranţă ȋn acelaşi fel ca Spinoza sau John Stuart Mill.

În fine, o ultimă trăsătură generaţională pe care o discut aici se referă la externalizarea proiectelor de viaţă. Cultura europeană subȋntinde o ȋndelungată tradiţie a formării interioare, de la şcolile antice care presupun un efort permanent de adaptare la idealurile eticii virtuţilor până la creştinism şi civilizaţia ȋntemeiată de el, o civilizaţie hermeneutică, a căutării infinite a sensului ȋntr-un mediu fertil de autosuspiciune. Reprezentantul mediu al generaţiei BP ȋşi construieşte proiectele lungi preponderent extern: proiecte de carieră, de realizare şi autorealizare profesională, ȋn vreme ce devenirea interioară se operaţionalizează şi capătă forma unui antreprenoriat spiritual, cu termene şi obiective SMART. Interioritatea ȋncetează să mai fie una a firelor lungi, chiar dacă invizibile, ȋnnodate ȋn cabluri rezistente la provocările lumii. Interioritatea recentă, asemenea unui feed, devine mai degrabă fragmentară şi experienţială, o hartă rizomatică, formată mai ales din constelaţii efemere de intensităţi.

Am ȋncercat aici o analiză structurală, care să depăşească ciclul steril al ȋnvinovăţirii şi justificării. Nu sunt mai buni, nici mai răi ca noi. Sunt altfel ȋn moduri netriviale şi trăiesc ȋntr-un moment de emergenţă civilizaţională. Desigur, ȋn ei vorbeşte o ȋnţelepciune adaptativă inconturnabilă. Se pregătesc pentru lumea ȋn care vor trăi şi nu au nici o datorie faţă de minunata lume veche a sensului. O lume postseculară, postadevăr, postapolcaliptică. O lume care nu a apărut ieri şi pe care au pregătit-o procese adânci şi lente, deopotrivă cu modificări rapide şi radicale. Multe dintre tendintele semnalate aici sunt perfect lizibile ȋn textura modernităţii, ele doar ajung azi la maturitate. Despre o cultură a imaginii, seducţiei şi corporalităţii se vorbeşte de decenii, dacă e să ne gândim doar la Baudrillard sau Debord. Gilles Lipovetsky sau Cristopher Lasch au scris deja convingător despre consumul experienţial, emoţiile rapide şi flexibilitatea identitară. Zygmunt Bauman a teoretizat externalizarea proiectelor de viaţă şi modernitatea fluidă a ataşamentelor scurte şi relaţiilor reversibile. În fine, Charles Taylor sau Harmut Rosa au scris despre imposibilitatea stabilizării sensului ȋntr-o lume a acceleraţiei permanente.

Pe scurt, ideile mele nu sunt foarte originale, iar articolul meu nu ȋncearcă să producă revelaţii, ci doar să ridice, pe cât posibil, nivelul discuţiei publice despre festivalosferă. E un text scris de un reprezentant tipic al civilizaţiei sensului pentru alţii ca el. Probabil nici un membru al generaţiei BP nu ar avea răbdarea de a citi acest text până la capăt.
Civilizaţia noastră, cea ȋn termenii căreia ȋnţelegem lumea, e pesemne la amurg. Dispariţia ei nu ȋnseamnă dispariţia sensului. Dar e foarte posibil ca el să nu mai fie produs prin marile noastre motoare simbolice: filosofia, arta, literatura, religia, ci prin gadgeturile sociale ale noii lumi: comunităţi online, experienţe, identităţi fluide sau (şi mai ales!) corpuri. Odată cu sensul, pierdem memoria proceselor lungi pe care se bazau ȋn mod clasic naraţiunile identitare. Generaţia BP nu va mai păstra ca pe nişte moaşte cd-urile şi cărţile fondatoare. Albumului (pe vinil, cd sau caseta) păstrat cu veneraţie decenii ȋntregi, transmis uneori urmaşilor, ȋi ia locul evenimentul ȋnfăşurat ȋn mii de fotografii digitale din care nu va mai rămâne ȋn curând nimic. Apoi, corpul. Nu ȋntâmplător, civilizaţia sensului (mai ales ȋn varianta ei creştină), a fost mereu suspicioasă faţă de corp. Corpul e o ȋnchisoare, o sursă de tentaţii, inamicul etern al spiritului. În cel mai bun caz, este adăpostul biologic al persoanei, al adevăratei fiinţe umane care e fiecare dintre noi. În civilizaţia emergentă a imaginii, corpul devine sursă şi loc al experienţelor, mediu al expresiei şi al seducţiei, instrument al dansului şi extazului. Şi, iarăşi un paradox benign, asta produce ȋn medie mai multă responsabilitate. Adesea, corpul a fost distrus tocmai din exces simbolic şi dor metafizic, de la martirii creştini la cei ai epocii hippie, sacrificati pe altarele excesului, există o continuitate culturală certă. Pentru generaţia BP, corpul e o resursă concomitent dezinvestită simbolic şi preţioasă ca mediu experienţial şi expresiv. La Beach, please au existat probabil mai multe prezervative decât la orice festival rock din trecut.

Timp de mai multe secole, Occidentul a presupus că identitatea şi plenitudinea existenţială se ating prin procese lungi de formare culturală, lecturi, reflecţie, credinţe adânci. Acum avem ȋn faţă un cu totul alt model antropologic, pe măsura unui nou model civilizaţional. Nu e rău sau bine. Pur şi simplu se ȋntâmplă. În spaţiul tuturor posibilităţilor, noi combinaţii se actualizează, ȋn vreme ce altele se retrag cuminţi ȋn cvasivirtualitate. Suntem bătrâni. Nu doar biologic, ci deopotrivă cultural. Dar, pentru a-l cita, destul de aproximativ, pe Sloterdijk, care-l parafrazează, la rândul lui, pe Nietzsche (o, aceste reflexe ale culturii sensului!) poate că suntem suficient de bătrâni pentru a ȋncepe ceva cu adevărat nou. În peisajul apocaliptic se aud, deocamdată abia perceptibil, noi reacţii de entuziasm, râsete, chicoteli surprinse, firori de mirare genuină ȋn faţa lumii.

Atât.

• Of, profuʼ, cât aţi scris. Nu-i asa deep. E stare, E caterincă. Ne vedem pe aici.

Beach, please. Take it easy.