marți, mai 17, 2022

Biata și eficienta noastră solidaritate

În timpul Rezistenței franceze împotriva ocupației germane și a guvernului de la Vichy, Sartre a resimțit surprins că, în pofida a ceea ce crezuse înainte de război, absurdul lumii moderne nu-i izolase ermetic pe oameni, nu-i transformase, cu o imagine luată din John Donne, în insule fără comunicare reciprocă. Solidaritatea era posibilă – simpla constatare a faptului a fost suficient de influentă pentru a schimba radical modul în care Sartre își concepuse până atunci existențialismul întemeiat pe axioma unei lumi absurde. După război, la întoarcerea dintr-un turneu american care i-a confirmat o dată în plus existența unei solidarități reale, Sartre a ținut, pe 29 octombrie 1945, o conferință despre existențialism ca formă de umanism care i-a surprins teribil pe francezi – deși descrierea morfologică a existențialismului sartrian era aceeași cu cea dinainte de război, semantica lui era cu totul alta. Pentru Sartre, existențialismul nu mai era o formă de admitere a unei lumi în care oamenii erau atomi fără posibilitate de coagulare, ca până în urmă cu câțiva ani; dimpotrivă, atomii umani puteau coagula în molecule – puteau construi rețele de rezistență în fața absurdului – existențialismul era, așadar, un umanism. Singura formă rațională de rezistență în fața absurdului.

Firește, acest umanism despre care Sartre a vorbit – absolut superb, în fața unei mulțimi prin care a fost nevoit să-și facă loc cu coatele pentru a ajunge la catedră – nu și-a găsit acoperire practică în cinismul absolut al gesturilor lui din deceniile ulterioare. Însă emoția cu care descoperise posibilitatea solidarității, și eficiența ei în fața agresiunii (militare și filozofice, deopotrivă), era cât se poate de reală. Solidaritatea este posibilă – iar eficiența ei este reală. La 13 ani de la conferința lui Sartre, într-o carte exemplară ca toate ale ei (mă refer acum la The Human Condition), Hannah Arendt vorbește despre opusul solidarității – adică despre singurătate ca aliat fundamental al totalitarismului. Toate totalitarismele, spune Arendt, încearcă din răsputeri să facă cetățeanul să se simtă singur, izolat de toți ceilalți, o insulă separată iremediabil de toate celelalte insule umane. Abia această singurătate, mai spune Arendt, oferă „the common ground for terror”, abia pe conștiința acestei singurătăți absolute se poate construi teroarea totalitară. Când ea e depășită, când omul înțelege că solidaritatea este posibilă – și reală – și eficientă, experimentul totalitar se prăbușește.

Ceea ce s-a întâmplat esențial în România ultimilor ani în contextul mișcărilor de stradă e, cred, descoperirea uluită și entuziastă a faptului că solidaritatea este posibilă. Și că este eficientă. În țara caprovecinitei generalizate, în țara lui „n-ai cu cine”, în țara în care fiecare îl disprețuiește pe celălalt, iată că este posibilă o formă de solidaritate care să dureze ani întregi. Cred că, de fapt, solidaritatea noastră recentă & îndârjită a reușit să dărâme două mituri negative al conștiinței noastre de sine. Mai întâi, a infirmat mitul atomizării noastre definitive, al imposibilității noastre de a fi solidari: iată că putem – și încă atât de splendid; putem umple, cu sutele de mii, piețele României, putem desena cu corpurile noastre câte o singură imagine memorabilă, putem repara, așadar, cu corpurile noastre sufletul bolnav al României.

Secundo, alt mare mit național pe care l-a  spulberat solidaritatea noastră tenace & coerentă este acela al „zidului părăsit și neisprăvit” din legenda Meșterului Manole. În țara în care nici o construcție nu durează peste noapte, zidul construit de corpurile noastre durează deja de câțiva ani – și ține stavilă derivei spre iliberalism. Cu fiecare prezență în stradă, corpurile noastre afirmă așadar că solidaritatea este posibilă – că o construim & o menținem neîncetat – și că zidul format din corpurile noastre nu lasă acel „common ground for terror” despre care vorbea Hannah Arendt să existe.

Solidaritatea aceasta e cel mai prețios lucru întâmplat României de la Revoluție încoace – și pe ea se va reconstrui totul. Inclusiv economic – fiindcă, așa cum arată Hayek în The Constitution of Liberty, abia existența statului de drept poate crea the welfare state. Numai o justiție funcțională desenează cadrele între care un stat poate deveni performant economic; apărând justiția & statul de drept, corpurile noastre desenează tocmai acest contur în care prosperitatea va putea să existe. Așa idealistă cum este, solidaritatea noastră reprezintă în egală măsură o condiție pragmatică pentru o viitoare Românie prosperă.

În finalul unui poem celebru, Așteptându-i pe barbari, Kavafis explică de ce barbarii în cauză puteau totuși reprezenta o soluție. Dacă vom reuși să oprim atacul barbar al PSD împotriva statului de drept (și cred că e limpede deja că vom reuși), dacă a doua parte a anului ne va prinde cu o Românie solidară oprind deriva iliberală a partidului la putere (și cred că așa va fi), atunci vom putea spune și noi, parafrazându-l pe Kavafis, că acest atac barbar împotriva justiției al PSD a fost totuși o soluție: fiindcă a activat această solidaritate pe care puțini dintre noi o mai credeam posibilă. Biata și eficienta noastră solidaritate – ieșită din disperare, însă aducând atâta speranță.

Vom avea, la centenar, o Românie în sfârșit solidară. N-am fi putut omagia Doamna Centenară mai emoționant – și mai eficient.

Distribuie acest articol

15 COMENTARII

  1. Ce ciudat cînd unii tineri
    Pomenesc, se referă, şi-l reamintesc pe diabolicul Sartre,
    Unul dintre cei mai redutabili intelectuali-ideologi „Bolşevici” Fioroşi NOCIVI
    introduşi-inoculaţi de Moscova şi ideologia marxist-leninistă criminală TOXICĂ
    în inima Libertăţii Civilizaţiei Occidentale Democrate.
    Păi cu astfel de „tipuri” de intelectuali
    vreţi Voi să refaceţi Lumea (autohtonă) ?
    Aoleau !

    • Ce inseamna „…CU astfel de tipuri de intelectuali…”?
      Dvs. ati citit de fapt articolul, sau dupa ce ati vazut numele lui Sartre ati trecut imediat la comentarii?
      In ce ma priveste, desi cu alte ocazii am frant niste lanci retorice cu dl. Vancu, in contextul acesta nu pot decat sa-l felicit, sa-l admir si sa-i multumesc.

      • @@Prostu’satului
        Sînteţi complet Liber !
        Cu lăncile frînte,
        „Retorice” !
        Retorice servesc şi Frînte LA CE ?
        Oare ştiţi Ce, Cine şi Cum RĂU
        a făcut şi face şi astăzi acest „SARTRE” ???
        Numai pronunţarea numelui-conceptului-ideologiei „Sartre”
        poate produce „Cataclisme” !
        Nu-i aşa că nu prea ştiţi despre ce este Vorba ?
        Sau încă nu vă sînt suficient
        100 de ani de istorie modernă şi revoluţionară
        Care-şi continuă (Nestingherită!) Victoria ?
        Îl felicitaţi ? Chiar aşa ?
        Domnul Vancu cu gesturi frumoase se luptă cu PSD-ul,
        Doar că Problema Reală şi concretă nu este DOAR psd-ul,
        De unde şi o formă de retorică STRANIE & SARTRE(eufemisme!)
        De unde şi HIBA !
        Este EXACT ceea ce Sistemul doreşte să lase să PARĂ …. o Rezitenţă !
        Sîneţi complet FALS-Liberi !
        Priviţi atent în împrejurul dumneavoastră Totul este VID !
        Au vidat Totul încetul cu încetul de acum cel puţin 80 de ani !
        E GOL !
        1-0 !

    • Il detestati , justificat, pe Sartre ?
      Ce ziceti de Malraux, a propos si de cei care zeflemisesc rezistenta franceza ?

      • @Dan Nicolescu

        Subiectul şi Predicatul
        nu-s nici Sartre (nici Malraux)
        ci doar cei (tineri) care în România nu pot gîndi altfel fără Ei.
        De unde printre altele şi Lipsa unui Viitor !
        P.S. diversiunea cu Malraux face parte din „praxis” ?

  2. „Dacă vom reuși să oprim atacul barbar al PSD împotriva statului de drept (și cred că e limpede deja că vom reuși)…”

    Mie unuia nu-mi este deloc limpede acest lucru…Sau, mă rog, să zicem că la scara istoriei, este posibil să se considere că atacul barbar este un eveniment minor, oarecum comparabil prin efecte cu mineriada din 1990. Dar, acel eveniment a încremenit cel puțin pentru un deceniu dezvoltarea României, pe când actuala eșuare a statului de drept și a națiunii noastre ar putea avea efecte negative asupra dezvoltării pentru mai multe decenii, poate un secol, ori poate pentru mai multe. Or, asta nu este reușita noastră, ci, poate, a istoriei, este incertă și cu prejudicii însemnate.

    Realismul meu vine din observarea faptului că statul român a fost capturat după 1989 de membrii din rândul al doilea ai Securității și ai Partidului. Kleptocrația s-a consolidat an după an, cu sprijinul Serviciilor, al marionetelor reprezentate de politicieni și al manipulării prin presă, extrăgând în mod continuu resurse din economie. Nu există nici un semn care să indice „limpede” că suntem pe cale să reușim oprirea atacului barbar împotriva statului de drept.

    Declarațiile recente ale lui Elan, spre exemplu, confirmă statu-quoul. Ele ne reamintesc planurile diferite pe care se află și de pe care se raportează (și modul în care se raportează) la ceea ce noi numim „statul de drept” actorii care joacă rolurile principale pe scena dezvoltării României și dintre care autorul articolului este hotărât să vadă doar o parte. Domnul amintit spune, de pildă, că drumul României este croit de oameni puternici, cu domiciliul la Monaco, dar cu legături în Masonerie, Grupul Bilderberg, ori Trilaterală, cum în istorie s-a mai întâmplat.

    Cei cu bani și multă putere, dintre care unii sunt apropiați de Bibi, ori alți membri ai guvernelor, grupurilor de influență și serviciilor de informații străine, inclusiv jucători cu cuburi colorate, care au suficientă forță financiară pentru a schimba percepția internațională asupra României și implicit drumul său în istorie. Ne sunt implicit aduse în memorie nume precum Burci, ori Adamescu, Ghiță, ori Țiriac, Dragnea (mai recent), sau Voiculescu șamd. și numeroasele afaceri cu firme care au fost, sau sunt, „bidoane” și „pușculițe” ale serviciilor secrete, cu mulți foști și actuali lucrători în Securitate și servicii aflate în ele. Din perspectiva lor, ei sunt intangibili. Și în mare măsură au dreptate.

    Cu timiditate, Justiția, uneori prin DNA, a îndrăznit să le spună că nu-i cercetează pe ei, ci pe politicieni, pe cei care, aflați în funcții publice, fură rudimentar și extrem de vizibil. Că există denunțuri cărora trebuie să le dea curs, iar Bibi este el însuși cercetat în țara sa. Or, oligarhii le spun procurorilor că nici aceia NU pot fi cercetați, pentru că cercetând politicienii vor ajunge la ei înșiși. Cât timp magistrații nu vor să facă cu adevărat justiție, sunt lăsați în pace. Altfel, dacă nu sunt împinși să se sinucidă, sunt uciși, cum s-a întâmplat în Italia. Acesta este perspectiva magistraților.

    Politicienii-marionetă din România privesc în propriul plan, dorind să aibă și ei impunitatea oligarhilor, bunăstarea lor, recompensa pentru efortul de a „castra” justiția. Ei sunt cei care le asigură oligarhilor contextul (inclusiv legal) favorabil extragerii resurselor din economie, prin urmare, vor protecție și o avere pe măsură. Dacă tot sunt participanți la jaf, vor să fie părtași la împărțirea prăzii. Guvernarea kleptocratică seamănă foarte mult cu statul mafiot. Un stat captiv. În care „Statul paralel” există (cât se poate de real) și parazitează instituțiile legitime ale statului de drept.

    Care dintre aceste planuri consideră autorul articolului că s-a șubrezit, este pe cale a se surpa, astfel încât să fim îndreptățiți să credem că vom reuși să oprim atacul barbar al PSD împotriva statului de drept și ce anume ne poate face să credem că e limpede deja că vom reuși ?!

  3. Un articol tipic pentru pierderea simtului proportiilor. De aceeasi boala a pierderii simtului proportiilor sufera din pacate si justitia: cine fura un ou este pedepsit la fel ca cel ce fura un bou. Asta pare sa fie blestemul pacatului originar, cand ne-am omorat conducatorul tot datorita pierderii (sau estomparii/drogarii deliberate, cu ajutorul drogurilor ideologiei) a simtului proportiilor. Lecuirea nu va veni decat din intoarcerea la justitia proportionala si, inainte de toate, a prezumtiei de nevinovatie. Filosofia prezumtiei de vinovatie este una a fricii, a controlului bazat pe frica: pentru a controla societatea, este controlat mai intai legea, prin care se stabileste cine poate fi pus sub acuzare si cine nu.

  4. Incredere.

    Strada a reântrodus încrederea între locuitori. Lipsește încrederea locuitorilor în stat, în guvern, în parlament, în instituțiile publice, în serviciile publice. Spiritul civic dezlănțuit 1989 va crea România europeană. Sunt de acord cu autorul. Nimic nu e pierdut, e mult de câștigat.

    … … Solidaritatea aceasta e cel mai prețios lucru întâmplat României de la Revoluție încoace – și pe ea se va reconstrui totul. Inclusiv economic – fiindcă, așa cum arată Hayek în The Constitution of Liberty, abia existența statului de drept poate crea the welfare state. Numai o justiție funcțională desenează cadrele între care un stat poate deveni performant economic; apărând justiția & statul de drept, corpurile noastre desenează tocmai acest contur în care prosperitatea va putea să existe. Așa idealistă cum este, solidaritatea noastră reprezintă în egală măsură o condiție pragmatică pentru o viitoare Românie prosperă. … „….-

    Clasa de mijloc lipsește. A fost exterminată în naționalcomunismul autohton. In vest se poate vedea bine cum clasa de mijloc e motorul economiei, al inovațiilor, oferă jobs bine plătite. Diferă de la țară la țară. Italia are probleme cu șomajul de 11 % (tineri 36%), lipsește de mult timp creșterea economică, performanța economiei italiene. Rezultatul se vede la alegerile din martie 2018.

    Care sunt domeniile în care o noua clasă de mijloc românească conectată la industria 4.0 globală (nu se poate de la centru, un proiect de tară e vocabularul din trecutul recent 1939-1989) va reuși să prospere?

    Sartre a rămas atașat comunismului sovietic (vizitează RAF criminalii la Stammheim, nu se desparete de terorismul roșu) până la sfârșit. A. Camus (mai aproape de anarhiști) s-a distanțat 1956 (Budapesta 1956, tancurile sovietice) de comunismul sovietic. Sartre ca autor și gânditor e una, ca cetățean e orb pe ochiul stâng ca foarte mulți intelectuali francezi Parisieni în secolul 20. E. Macron s-a despărțit de aceasta ideologie Parisiană de stânga. In Italia stânga (Renzi) a pierdut încrederea cetățenilor. Solidaritatea la italieni se va dovedi în anii (134 % BIP datorii de stat) grei care urmează (20% credite putrede la băncile italiene, 360 miliarde Euro).

    Solidaritatea în țară și în UE va trebui să asigure viitorul tinerilor continentului nostru. Fără tineri?

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Radu Vancu
Radu Vancu (n. 1978, Sibiu), poet, prozator, eseist și traducător. Conferențiar la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu. Președinte al PEN România. Membru al Grupului pentru Dialog Social. Redactor-șef al revistei "Transilvania". Redactor al revistei „Poesis internațional”. A publicat douăzeci de cărți, în toate genurile literare, pentru care a obținut câteva dintre cele mai importante premii naționale. A tradus din Ezra Pound ("Opera poetică", volumele I și II, Humanitas; ediție îngrijită de H.-R. Patapievici), din William Butler Yeats (tot pentru editura Humanitas) și din John Berryman ("Cântece vis", Casa de editură Max Blecher, 2013). Împreună cu Claudiu Komartin, a editat antologiile Cele mai frumoase poeme ale anului (Tracus Arte, 2011, 2012, 2013). Ultima carte publicată este "Psalmi" (Casa de editură Max Blecher, 2019).

conferinte Humanitas

 

Această imagine are atributul alt gol; numele fișierului este banner-contributors-614x1024.jpg

„Despre lumea în care trăim” este o serie anuală de conferințe și dialoguri culturale şi ştiinţifice organizată la Ateneul Român de Fundaţia Humanitas Aqua Forte, în parteneriat cu Editura Humanitas și Asociația ARCCA.  La fel ca în edițiile precedente, își propune să aducă în fața publicului teme actuale, abordate de personalități publice, specialiști și cercetători recunoscuți în domeniile lor și de comunitățile științifice din care fac parte. Vezi amănunte.

 

Carte recomandată

Anexarea, în 1812, a Moldovei cuprinse între Prut și Nistru a fost, argumentează cunoscutul istoric Armand Goșu, specializat în spațiul ex-sovietic, mai curând rezultatul contextului internațional decât al negocierilor dintre delegațiile otomană și rusă la conferințele de pace de la Giurgiu și de la București. Sprijinindu-și concluziile pe documente inedite, cele mai importante dintre acestea provenind din arhivele rusești, autorul ne dezvăluie culisele diplomatice ale unor evenimente cu consecințe majore din istoria diplomației europene, de la formarea celei de-a treia coaliții antinapoleoniene și negocierea alianței ruso-otomane din 1805 până la pacea de la București, cu anexarea Basarabiei și invazia lui Napoleon în Rusia. Agenți secreți francezi călătorind de la Paris la Stambul, Damasc și Teheran; ofițeri ruși purtând mesaje confidențiale la Londra sau la Înalta Poartă; dregători otomani corupți deveniți agenți de influență ai unor puteri străine; familiile fanariote aflate în competiție spre a intra în grațiile Rusiei și a ocupa tronurile de la București și Iași – o relatare captivantă despre vremurile agitate de la începutul secolului al XIX-lea, ce au modelat traiectoria unor state pentru totdeauna și au schimbat configurația frontierelor europene. Vezi pret

 

 

 

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Esential HotNews

Top articole

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro