joi, iunie 20, 2024

Biserica la vremea deosebirii duhurilor

Urgia [1] dezlănțuită de Rusia lui Vladimir (Putin) împotriva Ucrainei lui Volodymyr (Zelensky) își urmează cursul criminal. Ca justificare se invocă pericolul extinderii NATO până în coasta Rusiei, precum și o seamă de argumente de ordin istoric, politic, geopolitic, economic ș.a.m.d. care pun sub semnul întrebării însăși legimitatea statalității ucrainiene. Las toate acestea în seama celor care se pricep.

Cum se văd lucrurile însă din perspectiva credinței creștine? Întâi de toate trebuie spus că, teologic vorbind, ne aflăm în situația tragică a “războiului dintre noi”—fiindcă, înainte de a fi vorba de ruși și ucrainieni, e vorba de “noi”: Biserica este una, chiar dacă se organizează local și dă glas Bunei Vestiri în limba și cultura fiecărui popor. Milioane dintre ai noștri se află pe drumuri, în lupte, răniți, ascunși prin buncăre și beciuri, în suferințe cumplite, în deznădejde, la hotarul dintre viață și moarte; zeci de mii și-au pierdut viața, zeci de mii vor mai pieri. Alte multe milioane dintre ai noștri sunt victime ale represiunii unui stat totalitar, ostatici ai propagandei otrăvite ce se revarsă de la Kremlin pe două canale urât mirositoare. De la alde Putin, Dughin, și „organele” statului rus nu se aștepta nimeni la altceva. Nespus de trist este însă că al doilea canal al propagandei este—vai—însuși Patriarhul Chiril, cel ce se numește pe sine arhi-păstorul Bisericii ce reunește ortodocșii din ambele țări.

Pentru un creștin, absolut nimic nu poate justifica masacrele ce au loc, deportările forțate, alungarea a milioane de ucrainieni peste hotare, distrugerea monumentelor istorice, nimicirea barbară a orașelor, bombardarea a zeci de biserici. Pentru patriarhul Chiril, însă, „operațiunea militară specială” de care vorbește Kremlinul este extensia necesară unei bătălii în plan metafizic, menită a apăra Donbass-ul și întreaga Lume rusă de amenințarea decadenței morale occidentale. Această tâlcuire pseudo-teologică, deopotrivă scandaloasă și ridicolă, rostită în de-acum celebra predică din 6 martie, a fost urmată de alte predici în același ton. Nu sunt, de aceea, de mirare disprețul, dezgustul și oroarea față de tandemul președinte-patriarh care nu seamănă decât moarte și minciună. Conștiința profetică a Bisericii Ruse nu pare a sălășlui între episcopi; ea se exprimă astăzi prin vocea curajoasă a sutelor de preoți care, în numele Evangheliei și din solidaritate cu ortodocșii din țara vecină, denunță războiul împotriva Ucrainei și înăbușirea vocilor ce se opun acestuia în interiorul Rusiei: „Mânați de grija mântuirii fiecărui om ce se socotește fiu al Bisericii Ortodoxe Ruse, nu vrem să ne înfățișăm la Judecată împovărați de blestemele mamelor”.[2]

Puternicii acestei lumi—președinții, oligarhii, generalii, politicienii în care psalmistul spune să nu ne punem nădejdea (Ps 145, 3)—fac acum ce fac dintotdeauna, unii mai bine, alții mult mai rău. Altele sunt însă așteptările pe care le avem de la ierarhi. Fiindcă ni s-a poruncit: Între voi să nu fie tot aşa! (Mt 20, 26).Blagoslovirea netrebnică a acestui război, și „teologia” eretică sau chiar apostată pe care se întemeiază, seamănă în toată Biserica semințele otrăvite ale deziluziei, ale lipsei de încredere, și chiar ale apostaziei. Vom avea cu toții de plătit un preț nespus de mare în tot ceea ce ține de pastorație și misiune, și, în general, de credibilitatea Bisericii atât astăzi, cât și în lumea în care vor trăi copii și nepoții noștri.

*          *          *

Trebuie spus că distorsiunile care se vădesc acum în toată hidoșenia lor sunt chestiuni mai vechi și mai adânci, pe care cu toții le-am lăsat să dospească în conștiința Bisericii vreme de decenii și secole. Dacă este să rămână un martor credincios al Celui răstignit și înviat din morți, Biserica trebuie să se confrunte cu aceste probleme fără întârziere și fără ipocrizie.

            Să începem cu ceea ce este mai evident: retorica anti-occidentală, atât a statului rus cât și a Patriarhiei Moscovei, care croșetează o poveste despre lumină și întuneric, despre duhovnicia și robustețea morală a Răsăritului opuse putreziciunii și depravării occidentale. Povestea aceasta se întâlnește pretutindeni în spațiul ortodox—și la noi, și la sârbi, și la greci, și între ortodocșii din Vest. Fără îndoială, este mult adevăr în ceea ce se spune despre problemele Occidentului. Ceea ce nu se spune însă este că statisticile privind avorturile, alcoolismul, violența domestică, corupția politică și economico-financiară, condițiile atroce din spitale, orfelinate, cămine de bătrâni, și închisori, nu arată nicicum că Rusia și Europa de Est ar reprezenta vreun bastion al moralității. Parcă am fi uitat de cuvântul Mântuitorului: Fățarnicule, scoate întâi bârna din ochiul tău, și atunci vei vedea deslușit să scoți paiul din ochiul fratelui tău … (Mt 7, 5).

            Se mai vântură ideea că lupta împotriva imoralității Vestului—iar predica din 6 martie se referea explicit la paradele gay—justifică orice silnicie, inclusiv aruncarea în joc a mijloacelor militare. Poate vreo altă religie ar putea susține o astfel de abordare; Evanghelia însă nu. Misiunea Bisericii și propovăduirea credinței creștine nu trebuie niciodată să accepte sugestia demonică de a utiliza violența—de pildă, coerciția juridică, bastoanele poliției, sau raderea de pe fața pământului cu rachete hipersonice și bombe termobarice.

Ne cutremurăm auzind că, după mintea și inima unor crai și vlădici de la răsărit, moralitatea creștină se cere apărată cu orice preț—fie și cu prețul uciderii unor nevinovați, născuți și nenăscuți (la ora aceasta, au murit deja sute de copii ucrainieni). Ar trebui să ne cutremure și faptul că ispita forței, a glasului răstit, a impunerii moralității cu legea și cu sila nu ne este chiar străină. Aici ne-au adus lipsa catehezei și disoluția etosului ascetic și etic al Bisericii.

*          *          *

O altă distorsiune ține de eclesiologie. Tradiția autentică vorbește despre creștini ca fiind, întâi de toate și în mod esențial, cetățeni ai cerului (Fil 3, 20). De aceea, în veacul acesta, „nu avem cetate stătătoare” (Evr 13, 14), Biserica aflându-se, după fericita expresie a Sfântului Clement Romanul, într-o situație de peregrinare prin orașele și statele acestei lumi: „Biserica lui Dumnezeu care locuiește vremelnic (ἡ παροικοῦσα) în Roma, către Biserica lui Dumnezeu care locuiește vremelnic în Corint …”

În acest pelerinaj prin veac, Biserica se organizează local, nu etnic. Vorbim de Biserica lui Hristos din Roma, din Constantinopol, din Alexandria, din Antiohia; la fel ar trebui să gândim despre Biserica care îi cuprinde pe toți creștinii ortodocși din cuprinsul României, Serbiei, Ucrainei, ș.a.m.d., indiferent de etnia lor, și nu de Biserica neamului românesc, Biserica neamului sârbesc, Biserica rușilor sau a ucrainienilor de pretutindeni. Firește, deși din punct de vedere canonic criteriul operativ este structura socio-politică a locului, lucrarea pastorală a Bisericii locului se mlădiază, dacă este motivată de dragoste nefățarnică, după limba, obiceiurile, și particularitățile culturale ale celor pe care îi slujește.

Din această perspectivă, ideologia Lumii ruse (Russkiy mir)—în definiția succintă a profesorului Pavel Gavrilyuk, o formă agresivă a Eurasianismului, acest copil bastard al mișcării slavofile din secolul XIX[3]—este acompaniamentul bisericesc al politicii iredentiste duse de Federația Rusă, având ca scop înstăpânirea politică, economică, culturală și bisericească asupra unor spații aflate în afara hotarelor statului rus: Ucraina, Belarus, Republica Moldova, statele baltice, Kazahstan. Să nu fim însă ipocriți: reflexele și aspirațiile imperialiste ale Bisericii Ruse nu constituie vreo absolută noutate sau excepție. Patriarhia Ecumenică și unele sectoare ale Ortodoxiei grecești nutresc până astăzi ridicole nostalgii imperiale, iar pretenții de superioritate, exclusivitate, și întâietate nepereche, care au prea puțin de a face cu Evanghelia lui Hristos și canoanele Bisericii, se întâlnesc din destul la Constantinopol, la Ierusalim, la Muntele Athos, în Africa, și în așa-numitele „diaspore” ortodoxe din America, Australia, și Europa de Vest.

În reacție față de imperialismul bisericesc al „celor mari”, replierea naționalistă este o altă distorsiune a realității divino-umane, trans-naționale, și meta-politice a Bisericii. Adevărul dureros este că atât ratarea vocației pastorale a Patriarhiei Ruse între credincioșii săi din Ucraina, cât și ultra-naționalismul unor facțiuni ale Ortodoxiei ucrainiene, sunt simptomele unei disoluții a conștiinței ecleziale și a unei crize a sinodalității pe care lumea ortodoxă a tolerat-o în mod iresponsabil timp de veacuri. Privind lucrurile din occident, unde mai toate Bisericile-mamă se străduiesc să-și arondeze și să-și conserve diasporele etnice, pare cât se poate de clar că, „la firul ierbii”, Ortodoxia funcționează etnofiletist (de la phulē, „trib”)—mai degrabă ca o confederație de triburi etnice decât ca Biserica cea una și sobornicească. Părintele Iustin Popovici, marele teolog sârb recent canonizat, se exprima cu maximă claritate în privința aceasta încă din perioada interbelică:

„Biserica este ecumenică, catolică, divino-umană, veșnică; de aceea, a face din Biserică o instituție națională, a o restrânge la scopul și metodele naționale meschine, limitate și trecătoare, constituie o blasfemie de neiertat împotriva lui Hristos și a Duhului Sfânt. … În mersul lor de-a lungul istoriei, multe Biserici locale s-au mărginit la naționalism, la scopuri și metode naționale. … Este de acum timpul, este ceasul al doisprezecelea, ca reprezentanții noștri bisericești să înceteze de a fi exclusiv sclavi ai naționalismului și de a deveni arhierei și preoți ai Bisericii celei Una, Sfântă, Catolică și Apostolică”.[4] 

*          *          *

Biserica suferă și de o criză, cum se spune astăzi, de leadership. Am ajuns, din nefericire, să vorbim cu amărăciune de „tradiționala” slăbiciune a multor clerici ortodocși pentru șefi mici, mari și foarte mari, de amuțirea glasului profetic al Bisericii, de închiderea complice a ochilor față de autoritarism, nedreptate, avariție și corupție, de punerea între paranteze a tradiției autentice, aceea a raportării critice și exigente față de bogăție și putere. Prea adesea ierarhii ortodocși au făcut cauză comună cu diverse regimuri politice totalitare în numele unor cauze precum iubirea de neam, siguranța națională, reglementarea moralității publice, etc—adesea acceptând ca ecuația complexă a raporturilor între Stat și Biserică să eludeze „detalii” precum libertatea și demnitatea celor zidiți după Chipul lui Dumnezeu.

Otrăvurile ideologice enumerate mai sus s-au secretat în trupul Bisericii timp de decenii și veacuri, contribuind la plămădirea etosului pseudo-creștin din care izvorăsc cugetăturile belicoase ale unora dintre ierarhii ruși și ale trompetelor putiniste de pretutindeni. Desigur, există grade de complicitate cu răul, iar idealizarea idolatră a sângelui, a limbii, și a patriei pământești (în dauna identității cerești primite la Botez și în nepăsare față de urcușul unei formări ascetice, liturgice, și etice) nu duce neapărat și întotdeauna la violență și crimă—însă războiul la care suntem martori ne arată cât de ușor se poate ajunge la astfel de grozăvii. 

*          *          *

Fără îndoială, percepem acest război prin prisma traumei celor doi ani de pandemie, a polarizării ideologice extreme, care decredibilizează din start orice mesaj etichetat ca fiind al „taberei celeilalte”, a suspiciunii față de corporațiile media (în parte justificată, însă ea însăși necritică) și a adoptării fără discernământ a tot felul de știri și comentarii din surse „alternative”. Sunt mulți cei care vorbesc ca mari experți despre jocurile geopolitice dintre NATO, Rusia, și China, în vreme ce se declară agnostici sau sceptici cu privire la atrocitățile comise de armatele lui Putin la Mariupol, Bucea, Irpin, sau Kiev. Nu se poate vedea, cât de cât, prin ceața războiului, a dezinformării, și a partizanatului ideologic, decât dacă suntem dispuși, în mod fundamental, să-i ascultăm pe martorii credibili care încearcă să se facă auziți: mitropolitul Onufrie, care a vorbit deschis despre păcatul strigător la cer al invaziei; o bună parte a episcopilor aceleiași Biserici Ortodoxe Ucrainiene ce ține (încă) de Moscova [5], care fac publice atrocitățile de zi cu zi și dezmint astfel minciunile despre “eliberarea Ucrainei”; sutele de preoți din Rusia care semnează declarații împotriva războiului fratricid; și milioanele de ucrainieni fugiți din calea urgiei. Putem oare să ne prefacem surzi și orbi față de mărturia acestor oameni care nu au nimic de câștigat și totul de pierdut?

Avem privilegiul de a fi liberi, de a vorbi și scrie fără teama de represalii din partea milițienilor minții, și de a ne putea ruga în biserici fără a fi bombardați „frățește,” din ordinul unui anume mare închinător la Athos. Aceste privilegii le-am primit prin jertfa curajoasă a celor care au ieșit în stradă în Decembrie 1989. Nu se cade a le batjocori sacrificiul și a le dezonora memoria, tăcând în mod nevolnic—pasă-mi-te „duhovnicește” și strategic; și nu putem tăcea câtă vreme atâtea milioane dintre ai noștri nu au aceste privilegii. Dimpotrivă, avem obligația morală de a vorbi și de a scrie deschis despre ceea ce propaganda mincinoasă, reaua voință și indiferența ar dori să minimalizeze, să relativizeze, să ascundă sub preș: despre războiul nedeclarat însă nu mai puțin brutal al Rusiei împotriva Ucrainei; despre moartea, suferințele, pierderile, și distrugerile de tot soiul; despre cooptarea Patriarhiei Moscovei la interesele și acțiunile regimului Putin.

Să nu ne amăgim însă cu gândul că am fi—noi, credincioșii și clericii multor episcopii, mitropolii, și patriarhii de-a lungul și de-a latul lumii ortodoxe—cu totul străini de ideile și practicile cu care s-a pavat calea spre infernul războiului din Ucraina, sau că astfel de complicități vinovate ar fi exclusiv partea trecutului.

Întoarceţi-vă către Mine, şi Mă voi întoarce şi Eu către voi, zice Domnul Savaot. Dar voi răspundeţi: Cum să ne întoarcem?” (Mal 3:7). E vremea pocăinței curajoase și a deosebirii duhurilor. Vom avea mult de mers pe drumul întoarcerii către Dumnezeu și către aproapele.


Note:

[1] Textul reproduce, cu minime modificări, un eseu publicat în revista Horeb 3 (2021), pp. 303–307.

[2] A se vedea textul complet aici: https://www.premierchristianity.com/opinion/stop-the-war-russian-orthodox-leader-on-why-hundreds-of-brave-priests-are-joining-his-campaign/12651.article

[3] Paul L. Gavrilyuk, “The Moral Defeat of the Russian World: Putin, Kirill, and the Tribunal of History”  (https://publicorthodoxy.org/2022/05/13/moral-defeat-of-russian-world/).

[4] Iustin Popovici, Omul și Dumnezeul-Om: abisurile și culmile filosofiei. Tr. Ioan Ică jr.;Sibiu, 1997, pp. 75-76.

[5] Trebuie spus că, începând din 27 mai 2022, Biserica Ortodoxă Ucraineană (a mitropolitului Onufrie), a întrerupt orice legătură de subordonare față de Patriarhia Moscovei și funcționează, de facto, ca Biserică autocefală (inclusiv prin pregătirea Sfântului Mir la Kiev). Aceste decizii nu au fost însă recunoscute de celelalte biserici ortodoxe locale, care nu s-au pus încă de acord nici asupra recunoașterii, de către Patriarhia Ecumenică, a unei jurisdicții ortodoxe rivale (având drept cap pe mitropolitul Epifanie Dumenko), nici asupra principiului și modalității de acordare a autocefaliei.

Distribuie acest articol

21 COMENTARII

  1. Biserica întotdeauna a susținut puterea, fie că era puterea comunistă, sau puterea putinistă. Preoții sunt mercenari fără conștiință. Pe Kiril nu-l deranjează că Rusia a demolat peste 150 de biserici în Ucraina, el e preot, nu are conștiință.

  2. Un articol foarte bun.
    O singura intrebare, privitor la Biserica Ortodoxă Ucraineană (a mitropolitului Onufrie), care, dupa 24 februarie, a fost din ce in ce mai vocala pro Ucraina si anti razboi si care, din 27 mai, s-a declarat independenta fata de Biserica Rusa (autocefala, de facto): DE CE NU A FACUT ACEST PAS INAINTE DE 27 MAI, CHIAR INAINTE DE 24 FEBRUARIE 2022? Suna a oportunism, ca sa nu il calific mult mai dur…

  3. Extrem de bine scris textul chiar dacă aceasta dilema legata de bisericile ortodoxe nu poate fi rezolvata doar prin simpla desprindere, în cazul nostru, a bisericii Ortodoxe Ucrainiene, de deja foarte brutala biserica Ortodoxa de la Moscova. Istoria are, în componenta ei, multiple astfel de situații. Din nefericire bisericile sunt folosite de politicieni spre a convinge populațiile de adevărul spuselor lor adevăr atașat de multe ori impropriu numelui de Dumnezeu. Trebuie, de buna seama, făcută o distincție clara între ceea ce reprezinta Dumnezeu și bisericile de tot felul care doar folosesc zeitatea spre a-și îndeplini propriile scopuri devenite politice. Rusia actuala decide sa se reîntoarcă în timp. Războiul are în componenta, și o anume forma ce tine de eliminarea unor anumite categorii de cetățeni pe care biserica, și politicul., de comun acord, i-au identificat și transformat în persoane indezirabile. O anume forma de primitivism își face loc cu coatele prelatilor ce folosesc retorica, politica alături de mai marii zilei.. Nimic nu este nou sub soare.. Omul, vremelnic trăitor pe planeta, nu s-a schimbat.Omenirea este pusa în fata unor alegeri. Războiul și cistogatorul lui vor schimba omenirea într-un sens sau altul. Sa speram ca, mai exista încă o doza de, luciditate. Dacă eu nici voi nu sau de IT sa ma omoare omenirea mai bine o omor eu pe ea pare a fi parte a gindirii unora.

  4. Eu ca ortodox nu vad nici un motiv de simteala în comportamentul lui Kiril.
    Sa ma explic. În primul rand cred ca trebuie sa terminam cu chestii de genul „Rusia bastion al moralității, al creștinismului etc”. Conform ultimului recensământ credința ortodoxa este marturisita de 41% dintre cetatenii FR,adica vreo 5 – 10% dintre ruși au oarecare legătură cu ortodoxia. Rusia este o tara în care ateismul a fost religie de stat iar credința a fost desființata și batjocorita.
    Ce morala sa existe în Rusia când Lenin și acoliții lui practicau și încurajau toate depravarile morale și sexuale?Inclusiv la scoala primara se propovăduiau relații în grup, relații gay, fumatul sau se prezentau beneficile alcoolului.
    Ce spune Kiril trebuie luat doar ca opinie politica a unui ins de la Moscova.
    Știți ca episcopii și preotii bisericii ruse din occident se roagă pt conducătorii de acolo și pt armata NATO?
    E ortodox asta? Eu zic ca da.Episcopul Nicolae al Japoniei, parcă e și sfânt, se ruga pt armata japoneza iar cei din Rusia se rugau pt ruși în timpul războiului dintre cele 2 tari.
    Lucru ortodox, nu?
    Din câte am înțeles episcopii și preotii ortodocși de etnie romana din Ucraina sunt persecutați și puși sub sechestru ca nu aparțin de biserica ucraineana.
    E bine asta? Eu zic ca nu.
    Am citit nu demult un articol a lui Petru Pruteanu, recent hirotonisit episcop de Portugalia de către Kiril. Mi se par de bun simt ideile lui, se roagă pt pacea a toată lumea, pt conducătorii și armata din Portugalia, și desigur are în biserică vreo 10 etnii:ruși, ucraineni români, moldoveni, portughezi etc
    Credeti ca nu ar fi trebuit sa accepte funcția doar pt ca a venit din partea lui Khiril?
    Mărturisește ca în discuția cu patriarhul Moscovei nu a avut nicio vorba despre politica ci doar despre dogma ortodoxa.
    Cred ca în ultimii ani biserica ortodoxa Romana a avut un comportament foarte bun în relația cu politicul.

    • ,,Nu stiti ce cereti ” parca spunea Mintuitorul Iisus Hristos facind referire la rugaciunile noastre .
      Va imaginati cumva ca a vorbit numai pentru urechile oamenilor de rind ? Nu si pentru ale clerului ?

  5. Un articol foarte asteptat si bine definit! Felicitari! Imi aduc aminte de propaganda si neparticiparea Bisericii Ruse la Sinodul Bisericii Ortodoxe ,care s-a tinut in Creta cu cativa ani in urma!
    Imi aduc aminte de ‘caterisirea” propusa de un grup de preoti romani si din Athos,la adresa Patriarhului nostru PF Daniel ! (care dupa cate am inteles,avea in cuvantarea sa o tema ecumenica)M-a deranjat lipsa de reactie publica a altor preoti si la nivelul societatii civile (laici) fata de falsa credinta a acestor preoti „acuzatori”.Da, intr-adevar BIserica Ortodoxa are nevoie de la multa deschidere (sinceritate) catre o societate indoctrinata si timorata de comunism!

  6. Permiteti-mi, va rog, o digresiune.
    Paul Gavrilyuk a scris o lucrare importanta despre Georges Florovsky, de numele caruia se leaga asa-numita ´renastere (neo)-patristica´ rusa si ortodoxa. Florovsky a fost o vreme alaturi de eurasianisti ( cei trei sau patru ), anti-occidental feroce ( desi si-a gasit adapost in America ateista si materialista ) si de tendinte clar fundamentaliste, el a fost creatorul unei utopii medievaliste sau ´ruso-eleniste´ ortodoxiste, sursele lui reale fiind insa in slavofilism, o miscare romantica si populista, in duhul timpului ei, ce isi avea originile in idealismul si volkismul germane, fara prea multe legaturi cu realitatile religioase, culturale, sociale ruse premoderne ( o religiozitate populara impregnata de mitologie si superstitii precrestine, ca si la noi ). O idealizare si romanare a ´poporului´ ´teofor´, etc. Gavrilyuk mai are unele articole despre Bulgakov si V. Lossky, aratand ca acesta, cu toata reactia lui purista, era foarte indatorat ´sofiologiei´ gnostice solovioviene. Etc. Florovsky a avut foarte mare influenta asupra noii teologii grecesti, foarte implicata in politica ( de extrema dreapta) : Romanides, Zizioulas, Yannaras, etc.
    Era vorba de o miscare mai generala, a neo-ortodoxiilor fundamentaliste,´teologia crizei´ sau dialectica a lui Barth , ´traditionalismul´ si integrismul ultramontanist francez ( cu legaturile stiute cu maurrassianismul ), o ´ortodoxie´ ( in sens mai larg, supraconfesional) musculara, militanta, daca nu chiar militara, si revolutionara sau reactionar-revolutionara, in moda epocii, filetista sau ultranationalista, ´regenerativa´ sau palingenetica, in reactie la ´degenerarea´ reprezentata de religia si teologia liberala pacifista si ´efeminata´, etc., tendinte contigue sau continue cu fascismele ( Berdiaev si ´personalismul´ ´celei de-a treia cai´, nonconformistii francezi : Berdiaev, mult folosit de Staniloae, e considerat acum ca ´teozof´ si ´cosmist´, de tendinte gnostice si ´libertariene´ sau, mai simplu, anarhiste, autorecunoscute ). Despre aceste curente si miscari se mai ocupa si Roland Clark in cateva articole. Pe cand deci o lucrare similara despre Dumitru Staniloae ? Caci baza reala a interpretarilor ( filetiste) ale lui Staniloae era in acest ´modernism reactionar´ : neo-palamismul e practic o inventie si o abuzare a surselor premoderne, intr-un spirit si un jargon ´personalist´ si ´existentialist´, de unde si tendintele fundamentaliste, irationaliste, exclusivismul si radicalismul, ´imanentismul´ sau panteismul ultranationalist ( Heidegger, mai degraba decat Sf. Duh, bantuie prin lucrarile lui Staniloae , intesate de barbarisme). Acelasi spirit al unui Crestinism ´muscular´ e foarte sensibil si la N. Steinhardt, care a ajuns sa admire darzenia unor fanatici. Florovsky – poreclit ´Marele Inchizitor´ de studentii lui americani – era un mare admirator al lui Spengler, de la acesta a imprumutat el termenul ´pseudo-morfoza´, se poate spune ca ´neo-ortodoxia´, ca orice ´neo´ si ´pseudo´, e tot o pseudo-morfoza a traditiilor premoderne : spus simplu, un spirit nou in forme sau burdufuri vechi sau ´traditionale´, o schimbare sau inversare, insesizabila exterior, de ´spirit´. S. Bulgakov parea mai mult un mare preot, blajin, al ´Marii Mume´ – foarte aproape de teologiile feministe contemporane – Sofia, desigur, sau poate stravechea si sangeroasa Kybele pontica deghizata in ´Muma Rusie´, Florenski era un simbolist-mag, ocultist, ´cabalist´ ( unul anti-semit ) si ´platonician´ ( erotolog ), dincolo, Yannaras, un heideggerian deconstructivist ´meontolog´ radical, ultraortodoxul J. Meyendorff respingandu-l pe Dionisie Areopagitul – probabil cea mai importanta influenta teologica nu numai in Rasaritul ortodox -, ca gnostic si eretic infiltrat ( ceea ce aminteste de von Harnack, de altfel Eros si Agape a lui Nygren, cu dualismul ei iconoclast si puritan, e foarte la moda la teologii nostri conservatori ), o speta de ´calvinism´ teologico-(geo)politic, iata duhul neo-ortodoxiei, etc., etc. Romanides, de ex., sustinea ca doar ´romeii´ lui inchipuiti ar fi posesorii unei ´persoane´ sau suflet nemuritor , restul, necredinciosii, papistasii in frunte cu arhiereticul Augustin, nu ar avea decat ´individualitate´ atomica, animala si demo-liberala menita a arde in Iad. Romanides, cel care luase parte, cu etuziasm, la partida coloneilor, care promitea reinvierea Bizantului.
    E explicabil deci de ce teologi ortodocsi ´conservatori´ sunt atat de apropiati, in spirit si in litera, de curentele neoprotestante, evangheliste si fundamentaliste americane, in sprijinul lor pt. ´familie´ ca unitate celulara a Neamului . Ce spun acesti neo-teologi ? Ca individul, mai bine zis ´persoana´ ( conceputa in termeni cvasi-nietzscheeni, ca un ´om nou´ crestin ) se mantuie prin comunitatea organica ( Sobornost slavofil, Volkgemeindchaft ) a ´neamului´, acest idol sacroprofan ce a luat locul lui Hristos si a Sfantului Duh.

  7. Uau, neașteptat de rațional pentru un ortodox.

    Cu tristețe simt ortodoxia că pe copilul debil al creștinismului. In timp ce catolicismul a crescut, a trecut prin perioade de rebeliune și negare, s-a diversificat, adaptat și schimbat – până la așezare și maturizare, ortodoxismul a ramas la nivel de superficialitate și neînțelegere a menirii creștinătății.

    Cuvântul lui Isus, pacea și înțelegerea sunt menirile creștinismului. Iubirea față de aproapele, cele 10 porunci, libertatea, ruperea de „vechea dogma”.

    Religia nu este un instrument al conducatorilor vremelnici, ci conducătorii vremelnici trebuie sa se aplece in fata credințelor popoarelor. Pilat din Pont nu a folosit religia mozaică pentru a rămâne la putere, ci s-a spălat pe mâini, trăgând o linie de separare între religie și conducere. Separarea clara vine chiar de la Isus: „sa-i dam Cezarului ce-i al Cezarului și lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu”. Împletirea politicii cu religia a fost inacceptabilă.

    Mă întreb ce înseamnă ortodoxismul rusesc când religia ortodoxă a fost adusa și impusă de țar că instrument pentru susținerea puterii lui? Vine aceasta religie pe filiera creștină, de propovăduire a cuvântului lui Isus prin apostoli, sau e doar un amestec mistico-paganism folosit de către vechii conducători / actualii politicieni pentru a-și supune mai ușor poporul /prostimea?

    Mă întreb și despre ortodoxismul românesc, urmașul ortodoxismului dominator grecesc. Care este menirea lui? Care este principalul mesaj pe care l-a transmis de-a lungul istoriei poporului român, altul decât supunerea continua și inrobirea / pedepsirea brutală a nevoiasilor? Inca se pupa mana preotului cu supușenie (really?!), inca se mai apleacă „robii lui Dumnezeu” cu obidenie in fata preotului, ca în fața unui stăpân care pedepsește continuu. Ortodoxismul nu este despre „frați întru Isus”, despre egalitate între oamenii care împărtășesc aceeași taina a bucurii cuvântului lui Isus. Ci despre pedepse și supușenie. Chiar și acum, in secolul 21, ortodoxia nu aduce cu bucurie cuvântul lui Isus, ci cu frica și supușenie. Nu avem nici măcar cântece de bucurie a nașterii lui Isus, ci colinde / plângeri ale ei. „Jolly”, „joy”, „ho, ho, ho” este considerat comercial, nu expresii ale bucuriei.

    Suntem in ajunul Crăciunului și ce ar fi mai frumos decât un armistițiu de (macar) 2 săptămâni negociat de ortodocși, pentru a primi cu bucurie Sărbătoarea Nașterii lui Isus!? Glumesc, nu sunt un naiv. Nu au cum să își dea mana pentru că telul comun al religiilor ortodoxe nu este propovăduirea cuvântului de pace și iubire de aproapele a lui Isus. Ele rămân la nivel de instrument politic al conducatorilor vremelnici, așa acum au fost dintotdeauna. (Vorbesc de religii ortodoxe pentru că ele sunt statale, nu comune și omogene).

    „Vom face Sărbătorile Crăciunului la lumina lumanarilor. Nu pentru că nu ne-am bucura de tradiția lumanarilor aprinse de Crăciun. Ci pentru că nu vom avea energie electrică”.
    Cu tristețe, după 2000+ de ani de la nașterea lui Isus, ortodoxismului răsăritean nu se poate ridica la menirea sa, de propovăduitor al cuvântului lui Isus ca „aducător de pace”!

      • Aiureli, din păcate, domnule Stefan. Asta arata ca vb din afara problemei.
        Mâna preotului se sărută, bineînțeles opțional.
        Iar înțelesul e altul: e mâna care ti-l da și care L-a ținut pe Dumnezeu în Sfânta Impartasanie

        • @Catalin B, deci suntem amândoi de acord că exista o problema.
          Daca eu vorbesc din afara ei, nu ezitați dumneavoastră să o detaliați aici mai bine.

  8. Felicitari autorului acestui explicit eseu. Daca privim de la inceputurile religiei, aceasta a fost doar una. Crearea statelor din perioada antica si pana in prezent a dus la aparitiaa multiple credinte si ritualuri relgioase. Prin institutii bisericesti si reprezentantii ei, acestea au prins viata si practica. Din dorinta de a avea suprematie si putere, cat mai multe lacase de cult, bogatii acumulate au pornit zecile de cruciade si numeroase razboaie si conflicte, radicalismul relgios. Pana la urma, a fi crestin adevarat inseamna doar cele 10 porunci.in rest, totul este doar propaganda religioasa.

  9. …si uite asa se ajunge la intrebarea primordiala: sangele cui il varsa Putin (si kadirovistii sai) prin declansarea razboiului contra “fratilor” ucrainieni?

  10. S-ar părea că Ceaușescu și Putin au interpretat complet greșit istoria Națională – practic au pervertit o, că sa se muleze pe ideologiile lor la baza imperiale. Nimic nou sub ☀️.
    Înainte de regatul vostru imperial ați avut mai recent cel al dualistei ungarii regale și respectiv imperiul țarist cu toate etapele sale. Iar patriarhul vostru recent a desființat multiseculară mitropolie a Ungro-Vlahiei, după cum ce de dinaintea lui pe cea a Dunării de jos și cel actual căzut în tot felul de capcane tocmai l a sărbătorit recent pe Cristy ci nu pe Emanuel că sclav al marketingului politico religios ce este.

  11. Bun articolul! Excelent titlul: vremea deosebirii duhurilor. Ironic nu? Ar fi trebuit sā fie doar unul, si când colo sunt pres multe duhuri strāine de acesta

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Bogdan G. Bucur
Bogdan G. Bucur
Bogdan G. Bucur este preot ortodox în cadrul arhiepiscopiei antiohiene din America de Nord, doctor în teologie (2009, Marquette University) și conferenţiar universitar la catedra de patristică a St Vladimir's Orthodox Theological Seminary din Yonkers, New York.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro