miercuri, octombrie 20, 2021

Brâncuși – Masa Tăcerii sau despre Altarul cu apă

Nu sunt aici ca să vă impun ce gândesc sau

să vă învăț lucruri pe care nu le știți,

 ci doar pentru a încerca să vă conving să veniți cu mine

 pe un drum care îmi pare că se îndreaptă spre adevăr.

CONSTANTIN BRÂNCUȘI

Ansamblul de la Târgu Jiu se cere înțeles ca tentativă a lui Brâncuși de a ilustra vocația spre universal și pancronie a artei hylesice. Pedagogia materiilor privind regulile des­pre bine și rău, despre frumos și urât rămâne neschimbată în spațiu și în timp.

* * *

Lucrările pentru Ansamblu comandate de Arethia Tătărescu se referă la Coloana recunoștinței fără sfârșit și la Portalul de piatră. Brâncuși adaugă ulterior acestor proiecte Masa Tăcerii, apoi scaunele de piatră. În baza acestui deta­liu al genezei Ansamblului, unii exegeți disting secțiunea de la Masa Tăcerii la Poarta Sărutului ca entitate autonomă compozițional față de secțiunea ce conjugă Poarta Sărutu­lui cu Coloana fără sfârșit. Prin Masa Tăcerii și aleea de scaune-clepsidră, sculptorul configura, în fapt, o nouă metaforă plastică, complementară celei imaginate prin binomul Poarta Sărutului vs. Coloana fără sfârșit.

Masa Tăcerii, amplasată anume în preajma Jiului, a șuvoiului de apă unduind spre miazăzi, previne discret vizi­tatorul că traseul propus nu începe, în fapt, odată cu Masa. La numai câțiva pași depărtare, Jiul cheamă trecătorul să îl contemple. Cine înțelege Ansamblul ca integrat hylesic în natură, încorporând simbolic nu doar parcul, ci deopotrivă și râul, își va umple căușul mâinilor cu apa râului, bucurându-se o clipă de jocul undei, captive în palmă.

O definire hylesică a apei de râu este de… substanță fără început. Râul se formează în inima muntelui, neștiut, undeva departe de locul unde izvorăște din pământ. Iar când Jiul este acceptat efectiv de privitor ca parte componentă a compoziției, la un capăt, Ansamblul afirmă că nu are început, așa cum hylesic o probează râul, iar la celălalt capăt, că nu are sfârșit, așa cum vizibil o ilustrează Coloana fără sfârșit.

* * *

Călătorul venit la Târgu Jiu să viziteze Ansamblul pătrunde în parc, trecând pe sub Poarta Sărutului, parcurge aleea de clepsidre și se oprește la Masa Tăcerii.

Așezate roată împrejurul tamburului, iată, scaunele, asemeni unei cununi de asteroizi gravitând în jurul unei stele. Te poți așeza pe scaune, dar Masa rămâne prea departe pen­tru a înlesni, de pildă, plăcerea unui prânz. Recunoști spiritul ludic al artistului în această invitație mută adresată privito­rului de a lua loc la Masa Tăcerii ca și cum ar ședea la o masă obișnuită. Este o experiență necesară, un prag de cunoaștere.

Ajung doar câteva clipe de tihnă petrecute pe unul din­tre scaunele rotunde, în proximitatea deopotrivă caldă și dis­­tantă a Mesei Tăcerii. Te ridici, curând, cu sentimentul culpabil de a fi comis o inadvertență. Realizezi că scaunele nu sunt făcute să șezi pe ele, resping orice statut utilitar, induc un hiatus între trăirea la modul prezent și trăirea la modul poetic.

* * *

Pentru artistul crescut la Hobița, în lumea de credințe ale satului, comanda Ligii Femeilor Gor­jene, omagiul pe care acestea țineau să îl aducă morților lor, comanda monumentului întru cinstirea eroilor – soți, fii, frați sau părinți, oameni simpli, lipsiți de educație, al căror ultim gând, în clipa supremă, va fi fost speranța în mila divină – implica gestul de elementară pietate, al recursului la un lim­baj simplu.

Se cuvine amintit aici stăruitorul efort datorat generațiilor anterioare de brâncușiologi de a racorda imaginarul brâncușian, cu deosebire cel propus prin Ansamblul de la Târgu Jiu, la fondul rural al culturii românești. Citez, cu intenția de a le omagia meritul, câteva nume de cărturari dintr-o listă greu de cuprins: Petre Pandrea, Petru Comarnescu, V.G. Paleolog, Ionel Jianu, Adrian Petringenaru, Tretie Paleolog sau, mai recent, Nina Stănculescu și Ion Pogorilovschi.

Exegeza etnocentrică a mizat frecvent pe folclorul românesc ca sursă de inspirație a creației brâncușiene. Dar țărănismul lui Brâncuși se vrea universal, punct de acces la sapiența marilor civilizații rurale. În fapt, civilizația noastră rurală își revendică concomitent două temelii axiologice – una păgână, alta creștină –, iar sculptorul își face un merit din a le revela profunzimi confluente. Desigur, în urbea pro­vincială a Târgu Jiului, la fel ca și în cimitirul din Buzău, oma­giul novator al artei moderne nu își găsea rostul decât înte­meiat pe respect pentru tradiții.

***

Prin 1907, pe când concepea tripticul Evei, Brâncuși modela în ghips și grupul colosal Trecerea Mării Roșii, inspirat după legende din Vechiul Testament. Compoziția urma curând a fi distrusă, dar fragmentele rămase ser­vesc la construcția primei Mese, suport de lucrări păstrat de artist decenii la rând în spațiul atelierului ca prezență oportună.

Surprinde cum, treizeci de ani mai târziu, la Târgu Jiu, motivul Mesei revine brusc în prim-planul atenției, și nu ori­cum, ci articulat la capodopera creației brâncușiene. Porții Sărutului, penultimă variantă din lunga serie a Sărutului, i se adaugă în cadrul Ansamblului o lucrare – Masa Tăcerii – a cărei geneză conceptuală trimite, fie doar și cronologic, tot la anul de debut al creației mature. Oricât de hazardată, ipoteza că proiectul nerealizat, Trecerea Mării Roșii, a continuat să ocupe mintea artistului, inspirând Masa Tăcerii, se cere cercetată. Conotațiilor etnografice ale lucrării li s-ar putea adăuga astfel valențe de simbolism biblic.

* * *

Poezia legendelor veterotestamentare rămâne uimitor de aspră când evocă eliberarea evreilor din robia egipteană, trecerea Mării Roșii și peregrinarea, timp de patruzeci de ani, prin pustia Sinai în căutarea țării Canaan. Cum să-ți închipui, azi, un popor întreg, nu doar o armată de oșteni, rătăcind decenii în șir în pustiu, printre dune sterpe de nisip? Cum să-ți închipui, însoțindu-i pe bărbați, mulțimea nesfârșită a femeilor, copiilor, bătrânilor, hrăniți doar cu roua cerului, miraculos preschimbată pentru ei, la fiecare răsărit de soare, în pâine?

Cum să ți-i imaginezi înaintând nu într-o direcție anume, ci cu ochii pironiți spre un nor, care îi călăuzea ziua, iar la lăsarea nopții se preschimba în stâlp de foc?

Brâncuși va fi ținut să reia firul poveștii, dar în așa fel încât să dea impresia că o rostește pentru întâia oară. Și nu întâmplător, căci, în fapt, digresiunea sa avea în vedere pre­zentul mai curând decât trecutul.

Se poate presupune despre proiectul nerealizat, Tre­cerea Mării Roșii, că, aidoma oricărei compoziții majore brâncușiene, urma să dezvolte o „formă-cheie care să rezume cu putere ideea subiectului“. I-ar fi fost suficient artistului să mediteze la versetele veterotestamentare cele mai pregnante unde se evocă ieșirea evreilor din Egipt. În fapt, textul biblic este relativ scurt, iar momentele de răscruce din firul legendei se lasă identificate fără dificultate:

„Iar tu ridică toiagul tău – îi poruncește Yahve profetului Moise –, întinde mâna ta spre mare și despică-o ca fiii lui Israel să treacă prin mijlocul mării ca pe pământ uscat.“ Moise a întins mâna spre mare. Și Domnul a împins marea înapoi printr-un vânt puternic de la răsărit, care a suflat cu putere toată noaptea și a prefăcut marea în uscat. Atunci apele s-au despicat și fiii lui Israel au trecut prin mijlocul mării ca pe uscat, și apele se ridicau ca un zid la dreapta și la stânga lor (Exodul 14.16, 21-22).

În lectura sculptorului, apele strânse „zid“, străjuind calea deschisă în mijlocul mării, vor fi dobândit semnificația unei insolite metamorfoze materiale (hylesice). Când suprafeței de apă i se substituie poteca lucie de nisip, când frământării necontenite a masei de lichid cuprinse în hăul mării i se substituie neclintirea rece a două ziduri cristaline, tema proiectatei compoziții privește metamorfozarea apei în piatră, altfel spus împietrirea apei.

Dar legenda traversării pustiei Sinai mai oferă, în plus, și un alt scenariu, perfect antitetic celui amintit mai sus, unde se vorbește despre prefacerea miraculoasă nu a apei în pia­tră, ci… a pietrei în apă. Iar episodului ce narează această legendă, Biblia îi rezervă o însemnătate fără egal:

În luna întâia a ajuns toată obștea fiilor lui Israel în pus­tiul Țin. (…) Și fiindcă poporul nu avea apă, s-a răzvrătit împo­triva lui Moise și a lui Aaron. (…) Atunci Moise și Aaron s-au dus la ușa cortului descoperirii și au căzut cu fețele la pământ și slava Domnului s-a arătat lor. Domnul a vorbit cu Moise și i-a zis: „Ia toiagul, tu și Aaron, fratele tău, adună poporul și dă poruncă stâncii care este înaintea ochilor voștri să dea apă. Și vei scoate apă din stâncă, pentru ei și vei adăpa obștea și dobitoa­cele lor!“ (…) Și Moise și Aaron au strâns obștea în fața stân­cii. Și Moise a zis: «Ascultați, voi răzvrătiților! Vom putea noi oare să scoatem apă din stânca aceasta?» Apoi Moise a ridicat mâna; și a lovit stânca de două ori cu toiagul. Și a ieșit apă din belșug, așa încât a băut și adunarea și au băut și vitele (Numerii 20.1-2,6-8,10-11).

Între etapele traversării pustiei Sinai, nici una nu depășește în dramatism episodul din pustia Țin, lângă Mun­tele Horebului, locul denumit Meriba sau Masa (Exod 17.7). Cu ochii pierduți în defilarea spinărilor aride de piatră, Moise, alesul lui Yahve, se îndoise atunci în adâncul inimii de puterea Creatorului.

Cum să scoți apă în plin deșert și să saturi un norod de mai bine de jumătate de milion de suflete? Infinitul, pentru el, tăcuse o clipă la Masa. Și nu doar pentru a-l încerca, ci, mai mult, pentru a da posterității, dincolo de fantasticul uneori exorbitant al precedentelor miracole, proba chintesențială a posibilităților sale. În transformarea pietrei în apă înfăptuită la Masa se conțin, metaforic, toate transgresiile firii operate de divin pentru a-și atrage luarea aminte a muritorilor.

* * *

Cele douăsprezece triburi ale lui Israel, strânse împre­jurul Stâncii, precum oile împrejurul ciobanului… Depărtarea din care urcă spre noi legendele biblice invită la lectură poe­tică. Pentru a-i învăța să deprindă voia „Stâncii“ (apelațiune metaforică a divinului în Biblie) – de aceea îi va fi scos Yahve pe evrei afară din Egipt. Doar așa puteau deveni, doar ei, printre toate neamurile, turma aleasă de A-Toate-Făcător. Trebuiau să fie mânați departe de imaginile înșelătoare ale bogățiilor și îndestulărilor trecătoare, trebuiau să uite farmecul Nilului, răcoarea grădinilor și parfumul florilor, să disprețuiască pute­rea oamenilor și să o nesocotească pe cea a idolilor.

Semnificativ, nici Masa Tăcerii, nici Poarta Sărutului, nici Coloana fără sfârșit nu elogiază, cum aminteam, eroismul militar ca atare. Omagiul adresat eroilor se cere, pentru artist, a fi disjunct de tema carnagiului din înfruntările armate. Iată deci dihotomia radicală propusă de sculptor. Masa Tăcerii și Poarta Sărutului nu evocă încleștările sângeroase ce întinează cronica războaielor. Artistul le dedică, mai curând, omului ce încearcă din răsputeri să se depășească pe sine și care, pentru a reuși, caută modele demne de urmat.

* * *

Astfel, MasaTăcerii, înconjurată de cele douăspre­zece scaune, evocă, prin antonomază, o etapă într-un par­curs inițiatic. La Masă, pare a aminti artistul privitorului, e o fântână cu apă vrăjită din care, dacă bei, ajungi să auzi tăce­rea: infinitul tăcerii sau… tăcerea (pietrei) ca infinit.

Se cuvine adăugat, înainte de a încheia, că, în planul operei brâncușiene, tema tăcerii divine trimite inconfun­dabil la portretul frust al Cumințeniei Pământului. Analogia este deliberată. Temei căderii Evei comentată în Cumințenie, Brâncuși, ajuns la apogeul carierei, îi adaugă prin Masa Tăcerii tema căderii lui Moise.

* * *

În perspectivă hylesică, Masa Tăcerii, prin trimitere tacită la motivul apei țâșnite din stânca despicată la Masa, în pustiu, configurează un scenariu în răspăr cu formula consacrată pentru altarele de piatră sau bronz, vetre ale flăcării sacre aprinse la morminte de eroi. Motivul apei-care-curge – apa Jiului din preajmă – se substituie la Târgu Jiu flăcării-ce-arde. Apa, mai curând decât focul – afirmă sculptorul – este elemen­tul potrivit să împace sufletele celor căzuți în focul luptelor.

Aleea de clepsidre, 1938

Aleea de clepsidre cuprinde treizeci de scaune clep­sidrice rectangulare, dispuse pe două rânduri, în cinci gru­puri de câte trei, precum și două bănci de piatră, late fiecare cât patru scaune. Însumând locurile de pe scaune și bănci, rezultă treizeci și opt de poziții, număr aparent anost în concretețea sa aridă.

Și totuși, dând frâu liber tentației speculative, e semni­ficativ de observat că durata exactă a peregrinării triburilor israelite prin pustia Sinai după trecerea Mării Roșii – subiectul atacat de Brâncuși în tinerețe – a fost de… treizeci și opt de ani (Deuteronom 2.14).

Se confirmă astfel racordarea simbolică a primei secțiuni a Ansamblului – mărginită de Masa Tăcerii și de Poarta Sărutului – la sursa biblică.181 Semnificativ, nici Masa Tăcerii, nici Poarta Sărutului – nici, cum se va vedea, Coloana fără sfârșit – nu evocă ipostaze ale eroismului combatant. Brâncuși separă ideea de curaj de ideea de carnagiu. Cea din urmă o consideră fundamental improprie discursului artistic.

Și, poate, nici o altă compoziție nu surprinde mai bine esența solară a viziunii brâncușiene. Sculptorul elogiază memoria eroilor căzuți în luptă prin alegoria unui război inso­lit, unde nu există vrăjmași – evreii peregrini în Sinai luptă… doar cu ei înșiși. Spre o astfel de intransigentă dihotomie îndeamnă discursul sculptorului. Decorticând esența erois­mului de orice contingențe cu acțiuni sanguinare ce macu­lează cronica războaielor, Calea sufletelor eroilor se vrea desti­nată omului ce își simte continuu chemarea de a se autodepăși.

* * *

Pe fundalul reverberărilor mitologice, partea Ansam­blului mărginită de Masa Tăcerii și de Poarta Sărutului pro­pune o schemă abstractă – și de aceea perenă – de inițiere a individului.

Masa Tăcerii încercuită de scaune poate fi înțeleasă ca alegorie la tema curajului. Pentru cei ursiți unui destin aparte, „eroic“, chemarea începe neștiut, într-o zi obișnuită, când existența se prezintă prima oară conștiinței de adolescent ca dominată de un centru. Masivitatea Mesei este contrapusă alegoric aspectului fragil al scaunelor-clepsidră.

Mai devreme sau mai târziu, vine ziua când cei promiși unui destin eroic ajung să realizeze că existența individului (scaunul-clepsidră rotund) comportă un centru supraindivi­dual (Masa). Desigur, accepțiunea propriu-zisă a centrului variază infinit, de la om la om. Iar ziua aceea trece neștiut, aparent fără urmări (ceea ce în limbajul sculptorului revine la a spune că scaunele nu se contopesc cu Masa).

Totuși, în anii ce urmează, experiențe diverse de viață (vezi aleea de scaune-clepsidră pătrate) consolidează pro­gresiv ideea că existența are un țel, o direcție, că merită aservită unui ideal. La nivelul cel mai abstract al discursului plastic, o alee jalonată cu clepsidre din piatră poate închipui alegoric momente succesive din procesul de cristalizare a individualității.

Oare evenimentele deosebite care surprind gândirea tânărului și devin borne ale existenței, oare atari clipe întâm­pinate cu uimire, emoție, teamă nu opresc abrupt timpul, împietrindu-l, fie și pentru o fracțiune de secundă?

Scaunele pătrate de pe aleea ce conduce spre Poarta Sărutului se vor, probabil, efigii ale unor astfel de sincope de timp, clepsidre în care nisipul îngheață efemer, repere, aparent mereu altele, de la un individ la altul, dar, totuși, sur­prinzător similare.

Copilăria și adolescența nu cunosc răspunderile grave asumate de adulți, chiar dacă, în momente cruciale, tensiu­nile psihice se revarsă egal asupra întregii familii. Participa­rea celor tineri la întâmplările majore din existența părinților împrumută, inevitabil, de multe ori, ceva din trăirea specta­torului de la teatru. Cine stă așezat în fotoliu, cu ochii ațintiți asupra scenei, participă doar la nivel empatic la întreaga acțiune. La fel, în psihologia adolescentului, bucuriile și durerile, succesele și înfrângerile sunt, în primul rând, ale celor maturi.

Dar vine o clipă în care spectacolul ia sfârșit. Căci ceea ce era de învățat despre viață impregnează conștiința tânăru­lui, pregătindu-l să urce la rândul lui pe scenă. Iată, în poves­tea sculptorului, Poarta Sărutului delimitează hotărât pragul intrării în existența reală a unei noi generații. Aici sfârșește parcul, aici se termină „piesa“ jucată de cei în vârstă în folosul celor tineri.

* * *

Brâncuși folosește parcul pentru o metaforă en plein air despre ambianța protejată a căminului. Cum Ansamblul ia ființă la inițiativa Ligii Femeilor Gorjene, secțiunea primă, delimitată de Masa Tăcerii și de Poarta Sărutului, aduce un binevenit elogiu vieții de familie. Interpretată în cadrul aces­tei secțiuni a Ansamblului, Poarta Sărutului evocă sărbătoa­rea căsătoriei, a unirii destinelor a doi tineri prin legământul trainic al nuntirii. Fresca de pe lintou anunță o nouă generație de oameni; iar cei doi stâlpi ce susțin lintoul, fețele lor brăz­date de unda sacrificiului, amintesc – între multiple conotații posibile – de existența încercată a genitorilor

Masa Tăcerii, 1937-1938, piatră de Banpotoc, masa, ø 215×76 cm, 12 scaune ø55×45 cm; foto: arh. Kovasc Iosif


[1] Textul de față continuă un eseu consacrat Porții Sărutului  https://www.contributors.ro/brancusi-sarutul-vs-poarta-sarutului-o-abordare-de-hermeneutica-endogena/

Distribuie acest articol

7 COMENTARII

  1. Cand treci de Poarta Sarutului si privesti in departare spre Coloana Recunostintei Infinite – nu poti sa nu observi ca drumul tau trece printr-o Biserica si prin Altarul ei !! Chiar nu va spune nimic aceasta observatie Domnule Matei Srircea Craciun ? Pe mine m-a cutremurat !

    • Prin dispunerea sa, Ansamblul definește un parcurs compus din două secțiuni: treci prin Poarta Sărutului și te îndrepți spre Masa Tăcerii, iar apoi pleci de la Masa Tăcerii, treci odată în plus prin Poarta Sărutului, și te îndrepți spre Coloana fără sfârșit. Fiecărei secțiuni îi corespunde o alegorie. Prima dintre ele face trimitere la Vechiul Testament, iar a doua la Noul Testament. Intenționez să public la o dată ulterioară și exegeza referitoare la a doua secțiune. Mulțumesc.

  2. Minunat!
    Reintoarcerea din exilul în Egipt este motivul invocat implicit de Apostolul Pavel atunci când identifică moartea lui Iisus pe cruce, de Pastele evreiesc (Pesah), ca fiind o întoarcere din exodul lumesc al păcatelor, o purificare a tuturor popoarelor care, crezînd în reînnoirea propusă de momentul martiriului, pășesc curățite de păcate în lumea nouă a Împărăției lui Dumnezeu.
    Cât de mult era Constantin Brâncuși pătruns de același tip de viziune atunci când construia ansamblul de la Târgu Jiu?
    Privea oare, în aceiași termeni, de purificare, trecerea eroică a soldaților către o lume mai bună; un sacrificiu care nu este în zadar și, mai mult, purifică și patria pentru drumul luminos către aceeași Împărăție?
    M-ar bucura un mic schimb de idei cu autorul în această privință.
    Personal nu am fost conștient până acum de întreaga încărcătură ideatică pe care Brâncuși a investit-o în opera sa monumentală de la Târgu Jiu.
    Mulțumesc!

  3. Răspuns domnului Cristian Felea:

    Mulțumesc pentru comentariu. Menționați tema „purificării tuturor popoarelor”. Ați intuit correct. Brâncuși îndeamnă la o confluență a religiilor, iar puntea de comunicare propusă de artist sunt paradigmele etice pe care acestea le susțin.
    Opera brâncușiană și revoluția brâncușiană în sculptura modernă sunt construite pe două descoperiri epocale.
    1) Când Brâncuși îndeamnă ca sculptura „să respecte limbajul materiilor”, el propune ca limbajul sculpturii (artei) să devină unul și universal, iar arta să se angajeze, alături de științe, în opera vastă de armonizare a culturilor lumii. Paradigma materiilor este aceeași pentru toate culturile. Materiile, cauza materială, cum o numea Aristotel, oferă reperele fundamentale pe care se clădesc sistemele de valori – la limită, sistemele etice – ale civilizațiilor umane : „tare ca piatra, iute ca săgeata…” etc. Trei decenii după Brâncuși, Gaston Bachelard dezvolta, cu argumente ale filosofiei teza, imaginației materiale – realizează că „les matières sont les hormones de l’imagination”. Despre această contribuție s-a afirmat că rămânea cea mai importantă descoperire a filosofiei secolului XX.
    2) A doua descoperire este prilejuită de contactul lui Brâncuși cu Rodin. Din ianuarie până în martie 1907, lucrează ca ucenic a lui Rodin în atelierul din Meudon. Adosată la unul dintre pereți se afla capodopera maestrul Poarta Infernului. Rodin se inspiră după Dante și crează o compoziție de extremă complexitate (cca. 300 de personaje ilustrând ipostaze ale chinurilor infernale). Brâncuși are deci prilejul să își fundamenteze începutul carierei pe studiul capodoperei celui mai important sculptor al Franței de la acel moment. Era dotat din naștere pentru știința modelajului. De la Rodin, învață să imagineze alegorii sculpturale centrate pe marile teme ale imaginarului european. Dar, după două luni și jumătate de ucenicie, decide să-și părăsească maestrul. Avusese timp să înțeleagă elevația creației rodiniene, dar îi descoperise și punctele slabe. Un exemplu : Poarta Infernului era dominată de un triptic al lui Adam (aceeași statuie a lui Adam rotită în trei poziții). Brâncuși, născut la 1876, descindea pe linie maternă dintr-o familie de preoți – era familiarizat cu textele Bibliei. Realizează că Rodin comisese o inadvertență majoră montând tripticul lui Adam pe antablamentul Porții Infernlui. A-l transforma pe Adam în personaj istoric, cauză a pierderii Edenului, revenea la a ucide arhetipul. Adam și Eva erau încununare a creației ; nu puteau fi înfrânți. Când îi alungă din Eden, Dumnezeu îi spune lui Adam : „Blestemat este acum pământul (s.n.) din pricina ta.” Eliberat de tutela maestrului, Brâncuși va începe progresiv lucrul la trei alegorii ale Evei, un triptic virtual compus din trei piese aparent autonome : Rugăciune, Sărutul și Cumințenia Pământului. Pentru a se documenta, citește versetele din Geneză referitoare la Creație și … descoperă o eroare de traducere – veche de două mii de ani – în textul referitor la pomul cunoașterii binelui și răului, simbolul biblic fundamental privind condiția rămânerii sau căderii din Eden (din condiția de armonie). Odată reconstituită varianta corectă a textului și ajuns în posesia unui enunț sapiențial cu valoare de unicat, Brâncuși va decide să propage descoperirea prin intemediul retoricii plastice, singura cale deplin accesibilă lui.
    Despre Brâncuși, susțin din 1992, cu argumente care s-au structurat progresiv cu trecerea anilor, că este pionierul unui curent aparte în arta modernă, simbolismul hylesic (material), preluat și dezvoltat ulterior în mod difuz de patru sau cinci generații de artiști de la noi și din lume. Niciun al curent al secolului XX nu posedă o bază gnoseologică atât de solidă. Cartografierea acestui curent rămâne marea provocare a următoarei generații de critici și de istorici de artă.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Matei Stircea Craciun
tudii: - filologie, Universitatea București, 1970-75; - doctorat în istorie și antropologie, Univ. București, 1993; - postdoctorat Fulbrigh, Simbolism hylesic, Queens College, City Univ. of NY, Georgetown University, Washington, 1995. Poziție: - cercetător principal I, Institutul de Antropologie Francisc Rainer, Acaademia Română; - secretar științific IAFR (1997-2012). Specializare: - antropologie simbolică // brâncușiologie // abordări hermeneutice ale sculpturii abstracte. Contribuții (premiere internaționale) : Exegeza endogenă a creației brâncușiene (1992, 2010, 2016, 2020). Se oferă soluții  sistemice problemelor fundamentale ale brâncușiologiei: determinarea semnificațiilor alegorice ale motivelor sculpturale; identificarea principalelor izvoare de inspirație ale operei (altele decât cele avute în vedere de exegeza brâncușiologică); explicitarea principiilor de compoziție ale sculptorului. -          Conceptualizarea curentului artistic – simbolismul hylesic - lansat de Brâncuși în arta modernă și poziționarea culturologică a acestuia printre cele mai importante curente artistice al veacului XX. - Exegeza endogenă a motivului „Pomul cunoașterii binelui și răului”, Geneza, 2.9. Se recuperează valoarea denotativă a unei sintagme/concept/simbol de valoare cardinală în teologiile ebraică, creștină, islamică. Valorii simbolice hermetice a sus-numitei sintagme, exegeza endogenă îi substituie o valoare denotativă clară, prin circumscrierea unei erori de transcriere în textul sacru.

Carte recomandată

 

Sorin Ioniță: Anul 2021 a început sub spectrul acestor incertitudini: va rezista democraţia liberală în Est, cu tot cu incipientul său stat de drept, dacă ea îşi pierde busola în Vest sub asalturi populiste? Cât de atractive sunt exemplele de proastă guvernare din jurul României, în state mici şi mari, membre UE sau doar cu aspiraţii de aderare? O vor apuca partidele româneşti pe căi alternative la proiectul european clasic al „Europei tot mai integrate“? Ce rol joacă în regiune ţările nou-membre, ca România: călăuzim noi pe vecinii noştri nemembri înspre modelul universalist european, ori ne schimbă ei pe noi, trăgându-ne la loc în zona gri a practicilor obscure de care ne-am desprins cu greu în tranziţie, sub tutelajul strict al UE şi NATO? Dar există şi o versiune optimistă a poveştii: nu cumva odată cu anul 2020 s-a încheiat de fapt „Deceniul furiei şi indignării“?

 

 

Carte recomandată

“Să nu apună soarele peste mînia noastră. Un psiholog clinician despre suferința psihică” – Andrada Ilisan

”Berdiaev spune că la Dostoievski singura afacere, cea mai serioasă, cea mai adîncă e omul. Singura afacere de care sînt preocupați toți în Adolescentul e să dezlege taina lui Versilov, misterul personalității sale, a destinului său straniu. Dar la fel e și cu prințul din Idiotul, la fel e și cu Frații Karamazov, la fel e și cu Stavroghin în Demonii. Nu există afaceri de altă natură. Omul este deasupra oricărei afaceri, el este singura afacere. Tot omul e și-n centrul acestei cărți. Și lipsa lui de speranță.” Continuare…

 

 

 

Carte recomandată

”Incursiunile în culisele puterii lui Vladimir Putin îi oferă cititorului panorama plină de nuanţe, paradoxuri şi simulacre a unui regim autocratic unic în felul său. Analizele lui Armand Goşu sînt articulate elegant şi se inspiră din monitorizarea directă a evenimentelor, ceea ce ne permite să traversăm nevătămaţi labirintul slav întins între Sankt-Petersburg şi Vladivostok.” (Teodor Baconschi)

Cumpara cartea, 39.95 RON

Daca doriti un exemplar cu autograf accesati linkul acesta

 

Esential HotNews

Top articole

Suntem un stat laic?

Scriu textul de față îndemnat de trei împrejurări. În ordine cronologică inversă, a treia e apariția reportajului Recorder Clanul marelui alb. Sunt...

Când sursele de energie care ar trebui să stopeze schimbarea climei nu mai funcționează din cauza schimbării climei…

Toleranța va atinge un asemenea nivel încât oamenilor inteligenți li se va interzicesă mai gândească pentru a nu-i ofensa pe imbecili.Autor...

Odăjdiile clanului Soprano

În statutul BOR art. 149, cauzele se introduc pe rolul consistoriului doar cu aprobarea episcopului sau patriarhului.  Hotărîrile devin executorii doar după...

Criză economică sau nu? Furtuna Perfectă necesară unui ”crash”

Semne de criză economică sunt tot timpul. Într-un sens, crize economice, mai mult sau mai puțin extinse, la nivel de ramură, la...

România, octombrie 2021 : eşec statal şi paralizie politică

Eşecul statal şi paralizia politică sunt semnele sub care stă România zilelor acestea.   Statul român se înfăţişează cetăţenilor acestei ţări  astfel cum...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.