marți, iunie 18, 2024

Bucureștiul de odinioară

Neputând rivaliza cu Mallarmé și fiindu-mi astfel imposibil de a exclama asemenea lui că aș fi citit toate cărțile din lume, sper că mi se va ierta greșeala că până mai deunăzi nu am citit nici o carte scrisă de Kaya de Vos. Cumpărând în urmă cu ceva timp volumul Orașul găsit în cutie.O cronică afectivă a Bucureștiului (Editura Humanitas, București, 2022), am aflat că autoarea lui, Gabriela Tabacu, arhitect celebru, este una și aceeași cu mai sus menționata Kaya de Vos. Iar citind primul capitol al cărții, capitol ce se cheamă Întâlnirea, gândul m-a dus involuntar la moda prefețelor romanelor franceze din secolul al XVIII lea.

În respectivele prefețe, autorii, încă temători și aflați sub influența acuzelor foarte adesea dure la adresa genului romanesc, se străduiau să le dea cititorilor asigurări că citindu-i nu comit nici cel mai mic afront la adresa regulilor literare ale vremii, încă îndatorate doctrinei clasicismului. Reamintesc, romanul secolului al XVIII lea a fost preponderent epistolar sau îndatorat jurnalului, iar în prefețele în cauză romancierii ne spuneau că ei nu fac decât să publice ceva strict autentic. Ceva ce au găsit din întâmplare într-un sertăraș secret.

Aici, în cartea Gabrielei Tabacu, nu e vorba însă despre nici un fel de secrétaire. Ci despre o cutie cu scrisori, scrisori neexpediate, unele doar simple ciorne, o parte chiar neterminate și, din câte ni se spune, nicidecum apocrife. Cutie găsită într-un pod de noua proprietară a unei case vechi. Cutie încredințată Gabrielei Tabacu. Aceasta le-a citit, chiar le-a identificat autoarea pe care pentru moment a decis să o țină  la secret, le-a rescris și uite așa a ieșit ceea ce îndrăznesc să spun că este o carte minunată. Carte a Bucureștiului, așa cum a fost el între 1959 și 1984, sau mai degrabă cum a fost perceput mai întâi de un copil, apoi de un adolescent și, în fine, de un om ajuns la maturitate. Care nu simte enorm ți nici nu vede monstruos, care știe să vorbească despre trecut și critic, și cu nostalgie.

Orașul găsit în cutie  este deopotrivă o carte a Bucureștiului și cartea unei generații. Care a trăit și perioada de avânt a Capitalei, când conducătorii comuniști au făcut niscaiva concesii ideologice și au îngăduit o oarecare occidentalizare a orașului. Numai că tot aceeași generație a trăit și vremurile cumplite ale sistematizării. A distrugerii și planificate, și criminale a frumuseților trecutului. A crizelor de toate felurile pe care le-au trăit și înghițit românii când a început plata disperată a datoriei externe.

Ce îi reușește perfect Gabrielei Tabacu e ceea ce aș numi făcutul vocii. E în Orașul găsit în cutie  o dinamică a stilului, o acordare la evoluția vârstei mărturisitoarei. Care la început mimează a fi neștiutoare, care se face a nu prea ști la ce se referă cei pe care îi aude spunând cum au stat lucrurile înainte și ce o fi însemnând acest înainte, care mai încolo ne dă noian de indicii că mizează pe complicitatea noastră. Regulă de bază a pactului autobiografic. De altfel, cartea a apărut în seria Memorii/jurnale.

Mărturisitoarea a ajuns la București de la Oradea pe vremea când era încă la grădiniță. În timpul  în care partidul, care se chema pe atunci PMR, nu inventase încă organizația Șoimilor patriei. În 1959-1960 lumea se zbătea încă într-o sărăcie lucie, făcea economii, cântărea la sânge fiecare bănuț. Dar încă se plimba duminica pe Calea Victoriei, mergea la cinema, la Scala sau la Patria, locuri azi lăsate de izbeliște de noii gospodari ai Capitalei, căci numai cei mai avuți aveau în case televizoare. Chiar și în 1965, atunci când a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care a inițiat mica deschidere și primăvara înșelătoare, funeraliile lui au fost urmărite la televizoarele fericiților ce aveau în case astfel de aparate, pe vremea aceea aduse din import. Sigur, toată lumea a plâns și suferit fiindcă indiferența ar fi putut fi interpretată (Gabriela Tabacu sugerează excelent tema supravegherii omniprezente), au suferit și pionierii din rândul cărora ajunsese să facă parte și mărturisitoarea. Care, la un moment dat, a devenit chiar președintă de unitate. Președintă, nu comandant, militarizarea a tot și toate având să fie adusă de succesorul “marelui dispărut” căruia i se promisese eternizarea memoriei. Numai că la comuniști eternitatea are dimensiuni variabile, așa că nici Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a fost erou veșnic. Moartea lui a adus schimbări care aveau să justifice îngrijorarea din zilele de doliu a părinților mărturisitoarei.

A urmat mutarea din casa din zona centrală, au urmat schimbarea școlilor și a profesorilor, a însuși stilului de viață. A ritmului existenței. Toate surprinse cu un admirabil simț al detaliului și o gradare perfectă a efectului de real de Gabriela Tabacu. Arhitecta nu se dezminte nici un moment și uite așa se face că în carte găsim nenumărate referințe la locuri, la clădiri, la străzi, la instituții. Adevărate locuri de memorie, vorba lui Pierre Nora. Gabriela Tabacu știe să ne spună cât de rău a fost de fapt în comunism, însă o face nu cu tonul unui acuzator public. Ci oferindu-ne pe neașteptate un mic detaliu, o referință, o cugetare fals inocentă a mărturisitoarei. Care e clar că știe tot și știe și cum să ne povestească, să ne împărtășească ghiduș ceea ce știe.

Gabriela Tabacu- ORAȘUL GĂSIT ÎN CUTIE. O CRONICĂ AFECTIVĂ A  BUCUREȘTIULUI; Editura Humanitas, București, 2022    

Distribuie acest articol

5 COMENTARII

  1. Stimate autor, de unde aveți informația ca la începutul anilor șaizeci „numai cei mai avuți aveau în case televizoare”? Când a murit Gheorghiu-Dej aveam televizor de trei ani, iar ai mei nu erau nici avuți, nici fericiți. Erau oameni ca toți oamenii, cu salarii de subzistenta cum se spune mai nou, dar poate mai determinați fiindcă au făcut campanii de rate ca să-și cumpere radio (basca abonamentul la radioficare), mașina de cusut și în cele din urma un televizor, un VS 43, făcut din piese de import dar aici, în tara. Ce spuneți dumneavoastră e foarte aproape de ce se vehiculează pe net, în subcultural, în legătură cu viata de dinainte de Revoluție, respectiv cum ca (sic!) pe timpul comuniștilor doar securiștii aveau voie să-și cumpere aparate de fotografiat… Păcat.

    • La jumătatea anilor 60 un televizor costa in jur de 5000 de lei. Dacă familia dvs si-l permitea, chiar cumpărat în rate, tare mă tem că făcea parte dintre cei privilegiați. Iar dvs sunteți un comunist nostalgic. Mai puneți mâna pe o carte!

      • Hehe, daca „tare va temeți”, înseamnă ca nu știți precis, asa ca asta cu pus „mana pe carte” va încurcă nu va ajuta… S-auzim de bine.

  2. Stimate domnule profesor Mircea Morariu,
    Cronica dv. atat de subtila si minutios-atenta la cartea mea „Orasul gasit in cutie. O cronica afectiva a Bucurestiului” m-a bucurat grozav. A fost o surpriza nu doar deosebita de placuta, ci si neasteptata, fiindca in jurul cartii s-a vehiculat o vreme ideea ca poate fi interesanta doar pentru bucuresteni. Va multumesc foarte mult!

    Arh. Gabriela Tabacu

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro