Bucureștiul de odinioară

Neputând rivaliza cu Mallarmé și fiindu-mi astfel imposibil de a exclama asemenea lui că aș fi citit toate cărțile din lume, sper că mi se va ierta greșeala că până mai deunăzi nu am citit nici o carte scrisă de Kaya de Vos. Cumpărând în urmă cu ceva timp volumul Orașul găsit în cutie.O cronică afectivă a Bucureștiului (Editura Humanitas, București, 2022), am aflat că autoarea lui, Gabriela Tabacu, arhitect celebru, este una și aceeași cu mai sus menționata Kaya de Vos. Iar citind primul capitol al cărții, capitol ce se cheamă Întâlnirea, gândul m-a dus involuntar la moda prefețelor romanelor franceze din secolul al XVIII lea.

În respectivele prefețe, autorii, încă temători și aflați sub influența acuzelor foarte adesea dure la adresa genului romanesc, se străduiau să le dea cititorilor asigurări că citindu-i nu comit nici cel mai mic afront la adresa regulilor literare ale vremii, încă îndatorate doctrinei clasicismului. Reamintesc, romanul secolului al XVIII lea a fost preponderent epistolar sau îndatorat jurnalului, iar în prefețele în cauză romancierii ne spuneau că ei nu fac decât să publice ceva strict autentic. Ceva ce au găsit din întâmplare într-un sertăraș secret.

Aici, în cartea Gabrielei Tabacu, nu e vorba însă despre nici un fel de secrétaire. Ci despre o cutie cu scrisori, scrisori neexpediate, unele doar simple ciorne, o parte chiar neterminate și, din câte ni se spune, nicidecum apocrife. Cutie găsită într-un pod de noua proprietară a unei case vechi. Cutie încredințată Gabrielei Tabacu. Aceasta le-a citit, chiar le-a identificat autoarea pe care pentru moment a decis să o țină  la secret, le-a rescris și uite așa a ieșit ceea ce îndrăznesc să spun că este o carte minunată. Carte a Bucureștiului, așa cum a fost el între 1959 și 1984, sau mai degrabă cum a fost perceput mai întâi de un copil, apoi de un adolescent și, în fine, de un om ajuns la maturitate. Care nu simte enorm ți nici nu vede monstruos, care știe să vorbească despre trecut și critic, și cu nostalgie.

Orașul găsit în cutie  este deopotrivă o carte a Bucureștiului și cartea unei generații. Care a trăit și perioada de avânt a Capitalei, când conducătorii comuniști au făcut niscaiva concesii ideologice și au îngăduit o oarecare occidentalizare a orașului. Numai că tot aceeași generație a trăit și vremurile cumplite ale sistematizării. A distrugerii și planificate, și criminale a frumuseților trecutului. A crizelor de toate felurile pe care le-au trăit și înghițit românii când a început plata disperată a datoriei externe.

Ce îi reușește perfect Gabrielei Tabacu e ceea ce aș numi făcutul vocii. E în Orașul găsit în cutie  o dinamică a stilului, o acordare la evoluția vârstei mărturisitoarei. Care la început mimează a fi neștiutoare, care se face a nu prea ști la ce se referă cei pe care îi aude spunând cum au stat lucrurile înainte și ce o fi însemnând acest înainte, care mai încolo ne dă noian de indicii că mizează pe complicitatea noastră. Regulă de bază a pactului autobiografic. De altfel, cartea a apărut în seria Memorii/jurnale.

Mărturisitoarea a ajuns la București de la Oradea pe vremea când era încă la grădiniță. În timpul  în care partidul, care se chema pe atunci PMR, nu inventase încă organizația Șoimilor patriei. În 1959-1960 lumea se zbătea încă într-o sărăcie lucie, făcea economii, cântărea la sânge fiecare bănuț. Dar încă se plimba duminica pe Calea Victoriei, mergea la cinema, la Scala sau la Patria, locuri azi lăsate de izbeliște de noii gospodari ai Capitalei, căci numai cei mai avuți aveau în case televizoare. Chiar și în 1965, atunci când a murit Gheorghe Gheorghiu-Dej, cel care a inițiat mica deschidere și primăvara înșelătoare, funeraliile lui au fost urmărite la televizoarele fericiților ce aveau în case astfel de aparate, pe vremea aceea aduse din import. Sigur, toată lumea a plâns și suferit fiindcă indiferența ar fi putut fi interpretată (Gabriela Tabacu sugerează excelent tema supravegherii omniprezente), au suferit și pionierii din rândul cărora ajunsese să facă parte și mărturisitoarea. Care, la un moment dat, a devenit chiar președintă de unitate. Președintă, nu comandant, militarizarea a tot și toate având să fie adusă de succesorul “marelui dispărut” căruia i se promisese eternizarea memoriei. Numai că la comuniști eternitatea are dimensiuni variabile, așa că nici Gheorghe Gheorghiu-Dej nu a fost erou veșnic. Moartea lui a adus schimbări care aveau să justifice îngrijorarea din zilele de doliu a părinților mărturisitoarei.

A urmat mutarea din casa din zona centrală, au urmat schimbarea școlilor și a profesorilor, a însuși stilului de viață. A ritmului existenței. Toate surprinse cu un admirabil simț al detaliului și o gradare perfectă a efectului de real de Gabriela Tabacu. Arhitecta nu se dezminte nici un moment și uite așa se face că în carte găsim nenumărate referințe la locuri, la clădiri, la străzi, la instituții. Adevărate locuri de memorie, vorba lui Pierre Nora. Gabriela Tabacu știe să ne spună cât de rău a fost de fapt în comunism, însă o face nu cu tonul unui acuzator public. Ci oferindu-ne pe neașteptate un mic detaliu, o referință, o cugetare fals inocentă a mărturisitoarei. Care e clar că știe tot și știe și cum să ne povestească, să ne împărtășească ghiduș ceea ce știe.

Gabriela Tabacu- ORAȘUL GĂSIT ÎN CUTIE. O CRONICĂ AFECTIVĂ A  BUCUREȘTIULUI; Editura Humanitas, București, 2022