sâmbătă, iunie 22, 2024

Bunele intenții în educație

În fiecare an școlar, personalul de conducere, de decizie și de control din școlile românești își pune în scris sau oral problema analizelor SWOT, tehnică de lucru care provine din procesul lung de aculturație occidentală cu care suntem atât de familiarizați ca națiune modernă, totul în vederea PDI-ului (planul, strategia, schema de dezvoltare instituțională). Este extrem de greu de precizat care sunt sunt punctele tari, cele slabe, oportunitățile și țintele de dezvoltare ale sistemului de învățământ românesc luat în ansamblul său compozit. Fiecare instituție se bucură de propria analiză SWOT, explicită sau implicită, dar, adunând totul într-un întreg dinamic și contradictoriu, cum se întâmplă acesta să fie, dăm peste ceea ce am numi, cu un minimum de prețiozitate tehnică, dialectica socială românească, ocean de tendințe și contratendințe pe care vom încerca temerari să-l creionăm mai jos în datele sale esențiale. Cu siguranță, fără să trimitem la studii specifice, problemele nu sunt tipic românești, ci, în realitate, se înscriu într-o demonstrație largă, comună multor altor state în curs de dezvoltare și unele chiar împotmolite în subdezvoltare. Înainte de a ne mira că în Norvegia nu se dau note sau că disciplina anvizajată nu este cea de cazarmă ca în România (stăpânul local adoră manifestările exterioare ale supușeniei), sau a constata mereu siderați dotările materiale superioare ale educației scandinavilor, se cade să ne autochestionăm, să ne întrebăm cinstit cine suntem și cu ce ne ocupăm noi, românii, în ecuația educației moderne de stat, publice, libere și la care, în principiu, cu toții avem acces. Aspectele contradictorii principale la care ne-am gândit sunt cele ce urmează.

  1. Politica intruzivă și necesară. Pe de o parte, secretarii de stat, emanație a partidelor aflate la guvernare, decid aliniamentele generale de lucru din sistem. Pe de altă parte, limitele politice se opresc de obicei la nivelul administrației medii și a celei de jos a statului. Aceștia impun politicile publice oriunde în lume. Una este să mergi în direcția unui învățământ incluziv și egalitar în tratarea celor mai multe categorii sociale existente, alta să susții îndeosebi excelența și rezultatele ieșite din comun, de elită, voluntare, expresie a competenței și meritului personal. Deosebirea dintre o guvernare de stânga și alta de dreapta decide accentul pus pe o latură sau alta a nevoilor sociale, oricum ar fi acestea (pre)definite. Probabil o cale de mijloc apare în orice societate dezvoltată. În România, politicile publice, agreate în dezbateri publice și proiecte de grup, sunt rare, dacă nu cumva lipsesc cu desăvârșire. Funcțiile politice sunt exact cum le spune și numele: poziții, ranguri, statusuri, socotite ca rente pe perioade determinate, aflate deasupra oricărei responsabilități măsurabile, beneficiind de-a dreptul de impunitate. Odată creat acest nucleu politic în Minister, cultura publică se scurge până în școli, inspectoratele fiind prinse pe drum, tocmai la mijloc, în acest joc politic fără direcție și fără practici impersonale. Până și pozițiile de inspector de specialitate, unde miza aplicării unor politici de stat este minimă, procedurile și metodologiile existente codificând deja politicile publice vizate, sunt simple ingerințe politice, banale posturi birocratice vânate de comportamentul neproductiv și ineficient al unor rent-seekers autohtoni. Cu această ocazie, putem conchide nesatisfăcuți: în afara unor cuvinte mari precum ,,autonomie bugetară”, ,,descentralizare”, ,,digitalizare”, nu întâlnim nimic notabil în practică pentru că unii oameni cu funcții sunt mai presus de legi, reguli și practici sociale recunoscute ca atare. Dacă profesorii dau examene, mai mult sau mai puțin concludente, pentru a deveni mai buni sau pentru a fi profesori în primul rând, inspectorii și cei aflați mai sus sunt numiți pe bază de încredere și sprijin politic personalizate, în baza unor calificări impuse de completarea unor documente la dosar, multe din acestea obținute în condiții care nu reprezintă obiectul niciunei verificări riguroase (sau, în fine, a unora de tipul celor introduse de Valeriu Nicolae).
  2. Digitalizarea cu hârtii. În orice școală ați merge astăzi în România veti fi siderați de ,,dubla înregistrare” a tuturor documentelor, de la adeverințe plate la planuri greoaie de încadrare a normelor. Întâi pe hârtie, apoi digital sau invers, drumul e circular și redundant. Se cer tabele completate în Google Sheets și, de asemenea, tipărite în trei exemplare, cu sigiliul unității și semnătura directorului. Teama de digitalizare și doar atât ascunde scepticismul dresat, legat de orice documente scrise, tipărite sau online, al unui popor nărăvit cu oralitatea primară. Realizăm atâtea cópii la documentele existente, ,,conform cu originalul”, întrucât nu avem încredere în aplicarea legilor existente, iar cei în cauză apelează la dovezi suplimentare, în cazul în care are loc o eroare, cum ar fi scrierea greșită a unor informați, pierderea sau falsificarea lor. Semnătura și ștampila pe aproape orice document sunt menite a demarca responsabilitățile, care sunt asumate cu greu fără această constrângere formală prin semnătură. De aici provine greutatea de a obține semnături și avize în instituțiile de stat românești: de ce să ne grăbim a semna când putem amâna sau cere documente suplimentare? ,,Dar mai veniți și săptămâna viitoare, vă rugăm”.
  3. Activități extrașcolare și extracurriculare pe post de școală în sala de clasă. Un mijloc de a diversifica oferta educațională, de a lărgi orizontul învățării și a deprinde neconvențional tot felul de competențe de viață a ajuns, în ultimul deceniu, un mod definitoriu al școlii românești bune. Sunt licee unde cad tavanele pe elevi și altele unde, din păcate, nu se găsesc suficienți profesori pentru a acoperi toate materiile școlare. Vorbim de alte licee unde programele Erasmus+ și deplasările de rigoare în străinătate acoperă săptămâni întregi din anul școlar, ocazie cu care ieșim în lume cu aceiași profesori și elevi fanion. Numărăm școli europene lângă altele rămase în 1950 ca nivel de modernizare și calitate a educației, profesorii necalificați roind în mediul rural. Sărbătorim cu fast într-un loc Ziua Europei în vreme ce în altele ne zbatem încă în toalete insalubre. Excesele și extremele definesc mai presus de orice un sistem incoerent, brăzdat de dezechilibre interne majore, de la unități de învățământ de elită, unde absolvenții de Bacalaureat trăiesc emoții în legătură cu standingul internațional actualizat al universităților unde vor ajunge să studieze, la altele, unde semianalfabetismul urcă la înălțimi nebănuite rațional și rata de promovabilitate la Bacalaureat este la pământ. Activitățile din Școala altfel și Săptămâna verde sunt o corvoadă financiară și logistică în cele mai multe județe din România, însă o plăcere, o trufanda educațională în marile centre urbane, unde elevii, stipendiați de părinți cu posibilități materiale superioare, se simt excelent sau ca-n vacanță, chestiune interschimbabilă la elevul român. Punem la dispoziție servicii educaționale înalte, pretențioase, de rătăciți mandarini est-europeni pentru unii și sub orice critică pentru cei mai mulți, abandonați în ignoranță crasă și nereguli administrative strigătoare la cer. În loc să apreciem efortul didactic al profesorului la clasă, am ajuns să premiem activități în plus, elementele auxiliare distractive și de loisir cultural înlocuind cerințele medii, dar decente, din școli, care nu se realizează, de fapt, convenabil după standardele actuale, asta dacă este cineva care și-ar pune serios problema calității educaționale dincolo de grile, punctaje, rapoarte de perfecționare și formare continuă și alte exprimări codate, dar care nu conving nici prin claritate, nici prin temeinicie, nici prin constanță, nici prin știință de carte adevărată.
  4. Perfecționare și formare continuă pe fond de scădere a recunoașterii sociale a meseriei de profesor. Deși harul didactic și corectitudinea modului de lucru lasă de dorit în toate sensurile, câteva procente pe plus fiind compensate cu multele procente pe minus, ascunse neconvingător, cu toate că elevii României ies din ce în ce mai precar formați intelectual și civic din școli, niciodată nu s-a pus un accent atât de apăsat pe acumularea de diplome din cursuri, webinarii, conferințe naționale și internaționale etc. Avem dificultăți cu tabla înmulțirii, ajunsă chestionabilă din punct de vedere al eficienței (7×8? – google it!), ne exprimăm greoi și anapoda în scris pentru că se citesc cărți care nu fac parte din ,,repertoriul clasic” îmbâcsit (aici pot intra pe lunga lista a celor care nu citesc, decât cel mult pentru divertisment, atât Mircea Cărtărescu, cât și Ștefan Agopian) sau nu se citește nimic, nu promovăm un mod de exprimare și un set de cunoștințe medii, dar avem parte, în schimb, de oferta a zeci de cursuri pentru elevii cu CES, de parcă școala este destinată semnificativ muncii diferențiate, fără o serie de așteptări standard, și tratării unor probleme care, deși reale, pot fi integrate în cadrul unei pedagogii de masă, comune tuturor. Ne orientăm oportun asupra unor probleme majore, dar minoritare ca intenție, fără să luăm în seama că acestea s-au extins la masa elevilor din România. Profesorul actual se pricepe oficial, pornind de la cursurile cele mai recente urmate și absolvite printr-un certificat, la digitalizare, la lucru individual cu elevi aflați în situații de excluziune socială, la metode pedagogice cât mai inovatoare, însă resimte dificultăți de a preda la zi materia școlară, de a verifica acumularea de cunoștințe (da, școala se ocupă și de așa ceva, chiar dacă sună paradoxal astăzi) și la formarea de competențe, care derivă din primele, de a stabili o serie de reguli clare de conduită și purtare civilizată. Visăm să mergem pe Marte cu Elon Musk în naveta spațială și promovăm forme postmoderne de wellness, dar încă avem dificultăți să ne spălăm pe mâini după ce am folosit toaleta sau să ne salutăm politicos unii pe alții în interacțiunea de zi cu zi.
  5. Concursuri și olimpiade școlare – o școală numai pentru premianți. Am interzis în unitățile școlare coronițele și decernările de premii cu panaș de odinioară, pe vremea când regimul ,,proletariatului învingător” se lansa în ierarhizări pe merite școlare mai mult sau mai puțin reale, fără ca aproape nimeni să deplângă nedreptatea principială a unui asemenea demers. Dimpotrivă, sunt mulți est-europeni, din generațiile mature, care își amintesc cu nostalgie de acele ceremonii pretențioase ca retorică și implicare emoțională, dincolo de vopseaua roșie a ideologiei oficiale. Acum nu mai practicăm sărbători atât de ,,discriminatoare” și ,,ofensatoare”, căci copilul de muncitor putea, fără să-i stea societatea în cale, să ia premiul I în fața odraslei primarului, a băcanului sau a vistavoiului lăsat la vatră din sat sau comună. Ne ferim de asemenea ,,demonstrații de forță” în prezent. Nu însă și de altele, cu care ne împăunăm în cel mai pur stil stahanovist: medalii de aur, argint și bronz la olimpiade internaționale, balcanice, naționale, județene, în care ne surprindem chicotind și lăcrimînd, uneori în același timp, în poze cu elevii noștri, noi, conducătorii politici ai învățământului românesc. Ce mai contează faptul că 99% din educația românească este departe de aceste clipe astrale de reușită excepțională? Ne confruntăm cu gravissime lipsuri, însă din fotografie defilăm cu crema cremelor educaționale. Nici nu are importanță media, numitorul comun, linia de mijloc din școlile românești când noi, politicienii din Minister, putem da o fugă până la presă cu medaliile altora la purtător. Dacă într-o comunitate de malgași săraci adunăm cele câteva sute de copii ai locului și îi verificăm preliminar la testele de aptitudini, 1% sunt virtuali matematicieni, chimiști, fizicieni, biologi et eiusdem farinae. Profesorii considerați buni în România, cei cu gradații de merit, se deosebesc în primul rând de ceilalți prin rezultate la olimpiade și concursuri, eventual nu acelea de unde majoritatea elevilor pleacă acasă cu o medalie, o cupă, o diplomă, cum se mai întâmplă. Degeaba ridici un elev de la 5 la 7 când meritele reale sunt ale celor care muncesc cu elevi de 9,80 în lupta de colos al absurdului pentru un 10 curat. Întocmai ca la punctul 3 de mai sus, am permutat adevărata școală a tuturor în școala de după școală a unora, una de antrenamente grele cu multă sudoare și efort în particular. E mai greu decât orice să fii normal decât supranatural ca elev în România.

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Rolul scolii nu este toceala fara nici un rost si memorizarea a mii de date si informatii. Ci logica, gandirea proprie, interpretarea si intelegerea, comunicarea pozitiva, eliminarea discriminarii si acceptarea diversitatii de talente si caractere, inteligente. Uniformizarea gandurii si atitudinilor de acum ramasa din comunism nu va duce la performanta. Scoala trebuie sa formeze viitorul societatii cu buni si civilizati cetateni. Dar cu 20-36 de copii la clasa nu vom avea decat idioti utili. Maxim 14 – 16 copii la cls 1- 8.

  2. da, zice si un geniui ca scoala trebuie sa formeze tinerii sa manipuleze caramizile cunoasterii; care caramizi, daca nu le invata(inclusiv prin tocire), intii?
    poate vreti sa organizati scoala in doua niveluri distincte: cel inferior sa predea caramizile stiintei, pornind de la de alfabet, gramatica , tabla inmultirii, etc si cel superior, unde elevii sa inceapa sa jongleze cu ele;.
    dar ma rog, fiecare cu ideile lui; asta am scris-o vazind comentariile;
    ce voiam eu sa va spun: aveti o afirmatie ciudata ” unui popor nărăvit cu oralitatea primară”; poporul este naravit? sau functionarimea noastra? si politrucii care ne conduc, evident, ei fac legile; cred ca n-ati pus accentul unde trebuie

  3. In 2007 la vremea studentiei autorului acestui articol, in Franta se difuza pe micile ecrane un film pe care romanii il pot viziona pe Pro Cinema, „Copiii omului „-Children of Man.
    La acel moment, toba de literatura de anticipatie dystopica, instinctiv am gandit ca nebunia chiar se poate concretiza in timpul vietii copiilor nostri.
    Acest film este un „material didactic” recomandabil spre dezbatere liceenilor si studentilor .
    Stop cadru pe imaginea fiului unui ” inalt potentat” dependent de psyhotrope care serveste masa cu privirea blocata pe ecranul unui ordinator si al carui brat este protezat pe un sistem de tastare contina .

  4. Poate scoala ar trebui sa se centreze pe a invata tinerii sa se straduie, sa-i invete ca nu li se cuvine nimic fara munca, fara efort, fara imaginatie, fara talent. Poate scoala ar trebui sa-i invete pe elevi sa fie mai stoici, mai pragmatici, mai duri, mai versatili, mai adaptabili. La ce discipline se învata dezvoltarea personală?

    • Nu am avut dezvoltare personalainainte de 1990. Dar fiecare profesor ne a povestit unde s- a nascut, cum a avut copilaria si scoala, familia. De aici am invatat ca fara munca nu se obtine nimic. Nici parintii chiar cu bani nu satisfaceau toate mofturile odralelor. Am avut in clasa copii de stabi. Acum marile averi se fac prin coruptie si furt, ajutoarele sociale garla, droguri pe orice strada, justitie este oarba si prin urmare ce ne mai trebuie carte si munca ?!!

  5. Bun, sa zicem ca din motive stiute sau numai banuite, copilul nu depaseste nivelul celor 8 clase elementare.
    Educarea fostului adolescent ajuns la varsta majoratului ar trebui sa continue prin alte mijloace cum propune Ziarul Argesul:
    https://ziarulargesul.ro/cea-mai-mare-firma-din-arges-cauta-muncitori-se-solicita-doar-scoala-generala.
    Respectiva firma nu este o incropitura efemera. Cifra de afaceri pentru 2022 a fost de 555.180.623 lei.
    Incadrarea intr-un colectiv creator de bunuri materiale, asimilarea unor notiuni profesionale, respecrarea unor reguli de comportament, satisfactia obtinerii unor benefiicii financiare prin care tanarul isi poate proiecta un viitor ferit de dificultati materiale participa la continuare procesului de educare cum se spunea” pentru viata”.
    Aceasta etapa il poate stimula sa continue studiile la ” ff”.
    Sa nu uitam ca avem venerabili profesori universitari-analisti politici- jurnalisti -autori cu semnatura grea a caror baza de instruire a pornit din scoli cu profil industrial..Deci, se poate.

  6. Da, scoala a devenit ceva prafuit, obositor, inutil chiar. Ce facem după scoala conteaza. Ce cursuri, optionale, concursuri frecventam. Acestea ne definesc pe noi ca familie, nu doar copilul. În conditiile in care scolarul oricum munceste foarte mult sa faca fata la ceea ce se intampla la scoala, i se cere infinit mai mult in afara ei. Ma simt foarte prost ca l-am retras de la optionale, desi el face totusi cursuri si la after-school și este abia clasa pregatitoare.
    De ce punem atat de multa presiune pe ei? De ce le retragem dreptul de a fi normali? Sa invete, sa isi respecte profesorii, sa memoreze, sa aiba o educatie, fara sa lesine de oboseala pentru asta a devenit ceva imposibil.
    Suntem noi atat de mediocri incat ii vrem pe ei savanti?

  7. eu am fost intr-o clasa de copii exceptionali unul era olimpic la engleza, altul la geografie, altul a luat 9,60 la exam la facultate la informatica, seful clasei nu lua decat 10 pe linie, si acum regret ca nu am cerut bani de la parinti sa fac meditatii la mate si informatica si sa merg mai departe cu informatica. Tatal meu a vrut ca sa am o meserie si a ales pentru mine informatica.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Dan Alexandru Chiță
Dan Alexandru Chiță
Dan-Alexandru Chiță (n. 1985). Absolvent al Facultății de Științe Politice a Universității București (2008), Master (2010) și Doctorat (2014) în cadrul aceleiași universități. Profesor în sistemul preuniversitar din București.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro