Cam cu de toate

În mod tradițional, punctul de maxim interes al vieții editoriale din Franța îl reprezintă sfârșitul lunii august. Cu ocazia celebrei la rentrée (unul dintre puținele cuvinte din limba lui Voltaire pe care îl mai știe încă toată lumea din Europa) apar cele mai multe cărți. Ale autorilor francezi ce speră că, în felul acesta, infirmă profeția iminentei morți a culturii din Hexagon, nutrind defel în secret și nădejdea că succesul producțiilor lor va fi atât de mare încât vor fi traduse cât mai rapid în englezește. Ca și cele ale autorilor de pe alte meleaguri. Ne place sau nu, traducerea unui roman în limba engleză este, oriunde în lume, o certificare a succesului.

2022 se anunța a fi puțin altfel. Poate că și fiindcă pandemia care l-a infirmat pe Hemingway (preț de aproape doi ani Parisul nu a mai fost nicidecum une fête) dădea semne că bate în retragere. Dacă în august 2021 apăreau 521 de titluri, în ianuarie cititorii aveau la dispoziție 545 de romane noi. Dintre care Anéantir era, fără nici cel mai mic dubiu, cap de listă. 300 000 de exemplare cât a numărat primul tiraj al unei cărți care în varianta de la Flammarion avea mai bine de 700 de pagini au dispărut de pe rafturi cât ai zice pește. De ce? Au trecut totuși trei ani de la Seratonină, vreo 11 de la misterioasa, regizată dispariție a scriitorului așa că toată lumea dorea să afle cum a mai evoluat scrisul lui Houellebecq. Încă și mai abitir voia să știe despre ce scrie Houellebecq. Despre pandemie, despre boală, despre moarte, despre viața politică curentă tot mai nărăvașă (să nu uităm că țara urma să treacă prin două rânduri de alegeri), despre ascensiunea extremei drepte? Despre povara bătrâneții și aceasta fiindcă scriitorul nu mai este nici pe departe foarte tânăr? Împlinește 65 de ani.

Critici de toate felurile- și autentici, și de bonne volonté s-au grăbit să scrie despre cartea lui Houellebecq. I-au văzut preponderent părțile ei bune, au trecut elegant cu vederea ceea ce era mai puțin de lăudat. Pe coperta a patra a ediției românești a cărții, apărute în octombrie a colecției Raftul Denisei de la Humanitas (în foarte buna traducere a lui Daniel Nicolescu, Anihilare nu are decât cu ceva mai mult de 500 de pagini) se găsește o selecție cu aprecieri pozitive (cum altfel?) din Charlie Hebdo, Le Soir și Figaro Histoire.

Houellebecq a vrut să mulțumească pe toată lumea. Așa că, folosindu-se de personajul unificator pe nume Paul Raison, aparent un funcționar superior cam fără sare și piper în Ministerul de Finanțe, prieten de nădejde, confident al ministrului de resort, Anihilare este un roman și despre amenințarea teroristă via internet, adică un fel de thriller (o pistă repede abandonată), și despre crize conjugale (ele se manifestă și în viața ministrului pe nume  Bruno Juge, și în aceea a lui Paul), și despre diversitatea religioasă, și despre stratificările sociale (asta, deși în cea mai mare parte narațiunea se consumă în lumea bună a Parisului, o lume oricum scutită de prea mari griji financiare), și despre mizeria din spitale ( de aici decizia familiei lui Paul de a-l scoate prin metode nu tocmai ortodoxe dintr-un stabiliment destinat persoanelor în vârstă pe  le père de la famille, victimă a unui AVC,  de aici sinuciderea lui Aurélien, fratele cel mic, de aici și autosuspendarea din funcție a lui Paul), și despre aranjamentele și frământările politice și consilierii din domeniu, și despre regăsirea soților (Paul se va reconcilia cu soția lui, Prudence, care de vreo 10 ani i-a fost mai mult decât o străină), și, mai ales, despre începerea, traiectul și sfârșitul drumului spre moarte. O moarte în anihilarea căreia nici știința medicală, nici cei mai buni doctori sau mari profesori doctori, nici dotările de ultimă oră nu prea pot face nimic.

În ultima parte a cărții (ca și în secvența dedicată paraliziei tatălui) Houellebeck revine, poate ceva mai puțin cinic, asupra unor teme abordate și în Particule elementare din 1998, și în Serotonină (2019). Povestea suferinței lui Paul, a iminenței morții ocupă cam 200 de pagini din cele mai mult de 700 sute cât are versiunea franceză a cărții.

Acțiunea sau, mă rog, acțiunile din Anihilare se petrec în 2027. Care va fi un nou an electoral, însă în care actualul președinte, Emmanuel Macron, nu va mai avea dreptul să candideze. Numele lui Macron nu apare menționat ca atare nicăieri în carte, însă, cu toate acestea,  el este peste tot. Cunoscătorii vieții politice franceze l-au identificat în Bruno Juge pe Bruno Le Maire, bun prieten al romancierului. Amestecul dintre realitate și ficțiune funcționează, chiar dacă unitatea romanului nu este tocmai fără cusur.

Merită citit Anihilare? Indubitabil. Și aceasta nu numai fiindcă Houellebecq este cel mai la modă romancier frsncez.  

Michel Houellebecq- ANIHILARE; Traducere de Daniel Nicolescu; Colecția Raftul Denisei, Editura Humanitas Fiction, București, 2022