Canalul și rația săptămânală de bătaie

Cu totul remarcabilă ideea conducerii recent reînființatului TVR Cultural de a programa în seara zilei de 22 decembrie, ziua în care s-au împlinit 33 de ani de la victoria Revoluției, filmul Poarta albă.

Firește, a fost doar o coincidență că filmul a fost difuzat la numai o zi de la ineptul îndemn al fruntașei liberale Alina Gorghiu, culmea! președinta Senatului României, ca revoluționarii să își uite traumele în numele bunului mers înainte.

Vine 2023, a glăsuit neinspirata politiciană care ar merita un doctorat pe bune în gafe politice de toate felurile, 2023 va fi un an greu și e nevoie de eforturi comune. Probabil, după doamna Gorghiu, ar fi nevoie și de eforturile securiștilor de odinioară care beneficiază și azi de pensii speciale, asta chiar și după ce fostul președinte, dar și fost colaborator al Securității, pe numele lui Traian Băsescu, zis Petrov,  a mimat condamnarea comunismului.

Filmul Poarta albă, regizat de Nicolae Mărgineanu, înseamnă un dureros remember și un cum nu se poate actual îndemn la neuitarea uneia dintre cele mai dureroase pagini din istoria România. Teroarea comunistă, așa cum s-a manifestat ea între 1949-1953, atunci când regimul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, pesemne la îndemnurile lui Stalin (reamintesc aici momentul așa cum e relatat el de Marin Preda în romanul Cel mai iubit dintre pământeni), a decis începerea lucrărilor la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Sistarea lor nu a însemnat însă și încheierea terorii căci partidul, Dej și securiștii au transferat răspunderea eșecului asupra unor așa-numiți sabotori.

E de sperat că și senatoarea Gorghiu, altminteri, cum spuneam,  expertă în datul cu bâta-n baltă, a văzut pelicula și a realizat dimensiunea gafei comise.

Scenariul e creat de Oana Cajal și Nicolae Mărgineanu și e fundamentat pe câteva cărți esențiale de mărturii. Scrise de Adrian Oprescu (Vărul Alexandru), Florin Constantin Pavlovici (Tortura pe înțelesul tuturor),sau Teohar Mihadaș (Pe muntele Ebal). Pelicula începe și se termină cu  imaginea unui tablou, pictat, pesemne, de Arsenie Boca, în care pruncul Iisus apare îmbrăcat în zeghe.

De zeghe au avut parte și foarte tinerii studenți Adrian (Cristian Bota), Ninel (Sergiu Bucur), Anuca (Mădălina) care au încercat cândva, prin 1949-1950, să fugă de teroarea comunistă. Iar dacă Anuca a izbutit să scape, a ajuns la Paris și poate chiar a cântat la Opera Garnier (leit-motivul muzical al filmului este celebra arie Vissi d’Arte din Tosca lui Puccini) băieții au eșuat în lagărul de muncă de la Poarta Albă. Alături de alte câteva sute, mii de oameni care, aparent, trebuiau să construiască cântând și slăvind Canalul, fiind, de fapt, condamnați la exterminare. Prin  frig, subnutriție, foame, teroare, prin tot felul de pedepse fizice. De altminteri, una dintre scenele-cheie din film e aceea în care deținuții stau la coadă spre a-și primi rația săptămânală de bătaie. Sosirea trenurilor cu deținuți, munca istovitoare, pedepsele, izolatorul, brutalitatea supraveghetorilor de toate felurile înseamnă alte secvențe-cheie. Care sparg o oarecare linearitate, probabil voită, a narațiunii.

Adrian (a cărui fragilitate psihică este excelent redată de Cristian Bota) și Ninel (e de remarcat rafinamentul jocului lui Sergiu Bucur) își trăiesc calvarul alături de oameni simpli, condamnați chiar și pentru vini minuscule ori imaginare, alături de foști informatori din cine știe ce motive căzuți în dizgrație sau de oameni care au crezut în puterea cuvântului. Așa cum au fost profesorul Panait (Ion Besoiu), avocatul (Eugen Cristian Motriuc), sau Poetul (Marius Turdeanu). Acesta din urmă fiind cel ce își salvează versurile scrise cu ajutorul alfabetului Morse și ascunse într-un pulover. Apar și torționarii, veridic, fără exagerări ori caricaturizări jucați de Tudor Smoleanu, Marius Chivu, Constantin Florescu (semnatarul unui de neuitat portret al comandantului lagărului) și- surpriză!- Rareș Florin Stoica. Un tânăr actor care face față cu succes dificultăților specifice contre-emploi-ului.

De altminteri, unul dintre atuurile importante ale filmului constă în faptul că regizorul Nicolae Mărgineanu a încredințat multe roluri unor artiști aflați, la data turnării producției, la primii pași în profesie. O mențiune specială merită Bogdan Nichifor, excelent în rolul Preotului. De fapt, în rolul lui Arsenie Boca.

Poarta Albă, film produs în alb-negru, un alb-negru care nu are cum să nu te ducă cu gândul la culorile zeghei, e marcat, cum spuneam, de o anume linearitate.E, poate, vorba despre linearitatea exasperantă a lipsei de speranță sau despre linearitatea infernului creat aici, pe Pământ, de unii ce își spuneau, fraudulos, oameni.

Poarta Albă e ceea ce se cheamă un film dur, deloc neiertător cu simțurile și conștiința spectatorului. Apar însă pe neașteptate momente contrapunctice. Simboluri de umanitate. Cum ar fi solidaritatea deținuților, bucuria când doi dintre ei sunt eliberați pe neașteptate,  imaginea copilului dormind, milițianul care îi cere ajutorul Părintelui, moartea lui Campus (Constantin Cojocaru), secvența vorbitorului (foarte bună iar Maria Ploae).   

AGER FILM

Cu sprijinul CNC și al TVR

POARTA ALBĂ

Scenariul: Oana Cajal și Nicolae Mărgineanu

Regia: Nicolae Mărgineanu

Cu: Cristian Bota (Adrian), Sergiu Bucur (Ninel), Mădălina Craiu (Anuca), Bogdan Nichifor (Părintele), Maria Ploaie (mama lui Ninel), Marius Turdeanu (Poetul), Ion Besoiu (Profesorul Panait), Constantin Florescu (Comandantul lagărului), Ion Grosu (Brigadier), Mihai Bica (Badea Chiș), Constantin Cojocaru (Campus), Virgil Aioanei (Vasile), Tudor Smoleanu (Caporal), Marius Chivu (Ofițer), Rareș Florin Stoica (Ofițer), Eugen Cristian Motriuc (avocatul), etc.