vineri, iulie 12, 2024

Când Ame-no-Uzume a făcut strip-tease

Și-acum îmi amintesc când am văzut prima emisiune de divertisment în Japonia. Câțiva bărbați tineri își testau reciproc rezistența la durere, biciuindu-se. Mai era, desigur, și bariera de limbă, pe vremea aia nu înțelegeam o iotă de japoneză. Dar și acum mă urmăresc imaginile cu publicul tăvălindu-se pe jos de râs, în timp ce tinerii urlau de durere.

M-am întrebat atunci cum poate o țară ca Japonia să râdă la așa ceva și de ce umorul lor e slapstick. În România bătaia era ruptă din rai, dar niciodată în glumă. Dacă vecinul o bătea pe nevastă-sa, era pe bune. Nu o testa cât „ține”!

Ce este diferit la umorul japonez? De ce nu este pe deplin înțeles? Să o luăm cu începutul, zic.

Tomoko Aoyama, profesor asociat de limba japoneză la Universitatea din Queensland, ne spune că una dintre cele mai timpurii figuri din istoria umorului japonez nu este o persoană umană, ci o zeiță.

Ame-no-Uzume, zeița zorilor în mitologia japoneză, este de asemenea cunoscută și pentru umorul și veselia ei. Tomoko Aoyama o numește diva umorului.

„She was Japan’s first comic erotic-performer and shamanistic trickster”, spune Aoyama.

Dar care este povestea?

Amaterasu (zeița soarelui) s-a supărat – ca orice femeie – n-a vrut să mai vorbească cu nimeni și s-a ascuns într-o peșteră. Odată cu dispariția ei, și în consecință, cea a soarelui, lumea s-a cufundat în întuneric. Degeaba au încercat toți zeii să o convingă să iasă de acolo; era încăpățânată Amaterasu a noastră (femeie!).

Ame-no-Uzume, o nubilă pe atunci, a născocit un plan și a început să danseze într-un mod comic, pe care azi l-am numi chiar erotic, dezbrăcându-se parțial, trăgându-se de sfârcuri și lăsând la vedere părți mai intime, când fusta i-a alunecat mai jos de șolduri.  Toți kami-sama s-au pus pe râs urmărind dansul divei. Amaterasu, ascunsă în cavernă, a auzit toată veselia și a scos capul să vadă ce se întâmplă. Așa soarele a revenit pe pământ și această proto-Lolită japoneză a salvat lumea râzând.

Aoyama ne mai spune că zeița umorului era puternică și curajoasă și nu avea tabuuri legate de sex sau de corpul ei, fiind foarte diferită de imaginea stereotipă a femeilor japoneze.

Atracția pentru umorul erotic continuă până în zilele noastre. Japonezii nu sunt creștini, deci nu se feresc de genul ăsta de glume; există desigur sentimentul de rușine, iar în public nu-și afișează adevărata față, păstrând aparențele în spatele tatemae-ului. Publicul japonez își dorește să vadă lucruri nerealiste. Lucruri pe care oamenii nu le pot face sau nu ar trebui să le facă în viața reală.

Comedia japoneză se împarte în câteva tipuri, printre care amintesc doar trei.

Rakugo, literalmente „cuvinte căzute”, este un tip de teatru tradițional japonez unde actorul este povestitorul singuratic. Ca recuzită folosește doar un evantai de hârtie și o bucată de material. Fără să se ridice pe tot parcursul show-ului, artistul rakugo va spune o poveste lungă, complicată, dar comică. Povestea implică întotdeauna dialogul dintre mai multe personaje și aici se poate observa talentul actorului și abilitatea de a interpreta fiecare rol prin alegerea tonului potrivit și a gesturilor precise ale corpului.

Manzai este, de departe, cel mai răspândit stil de comedie din Japonia. Un fel de stand-up, doar că făcut după altă rețetă. Manzai implică doi interpreți: boke și tsukkomi. Boke va ține un discurs lung și divulgator, în timp ce tsukkomi va face comentarii seci pe de margine, uneori însoțite de palme peste capul celuilalt, ceea ce vrea să sugereze cât de bătut în cap e boke.

Kabuki este recunoscut la nivel internațional ca fiind una dintre marile arte ale spectacolului din Japonia. Interpretat într-o manieră extrem de stilizată, kabuki este o combinație de muzică, dans și mimă. Se crede că Okuni (numele ei complet fiind Izumo no Okuni) este cea care a inventat această formă de artă teatrală la începutul secolului XVII când dansa și cânta împreună cu alte femei pe albia râului Kamo din Kyoto. Popularitatea pieselor s-a datorat scenelor senzuale și erotice, dar care au iscat gelozii printre spectatori pentru că, dacă e s-o zic pe șleau, actrițele mai scăpau și prin paturile bărbaților. Tokugawa a interzis participarea femeilor în spectacole și au fost înlocuite de tineri actori, iar mai târziu de actori maturi.

Când am văzut pe Facebook că teatrul „Radu Stanca” din Sibiu va fi pe scenă în Tokyo, mi-am sunat prietenii și am hotărât să mergem. Nu mai fusesem o piesă de teatru românesc de vreo zece ani.

The Scarlet Princess (Povestea prințesei deocheate) în regia lui Silviu Purcărete și inspirată din „Sakura Hime Azuma Bunshô” de Tsuruya Nanboku al IV-lea a ridicat sala în picioare. Purcărete a știut să se folosească de toate elementele kabuki punând în scenă un excelent spectacol hibrid.

Povestea începe în momentul în care Seigen, starețul unui templu, se îndrăgostește de discipolul său, Shiragiku. O iubire imposibilă, deci amândoi hotărăsc să se sinucidă. Tânărul se aruncă de pe o stâncă, dar Seigen își pierde curajul și rămâne în viață. Șaptesprezece ani mai târziu, prințesa Sakura vine la templu să se călugărească iar starețul recunoaște în ea reîncarnarea feminină a lui Shiragiku. Și se îndrăgostește din nou.

Iustinian Turcu, în rolul prințesei Sakura, alături de Ofelia Popii, joacă impecabil până în ultima secundă. Creează un personaj de excepție, iar grația și noblețea vin din interior actorului, ca cele ale unei adevărate prințese japoneze.

Să zic drept, nu e un spectacol chiar ușor de digerat, mai ales dacă nu ești familiarizat cu umorul japonez. Dar costumele inedite, fețele pictate ale actorilor, kitsch-ul ostentativ, acesta e kabuki. Preia puțin câte puțin din tot umorul japonez devenind strălucitor, amuzant, fastuos. Purcărete a reușit să îmbine inedit două lumi total diferite iar „Povestea prințesei deocheate” a devenit un spectacol modern și profund.

Sau profund și modern. Nu știu. Ceea ce pot spune, ca spectatoare, este că pe mine m-a încântat la greu – și că mi-a fătat câteva întrebări incomode, privind actuala mea identitate culturală. Dar… aș merge să-l mai văd o dată? Da, categoric. Și-aș lua cu mine și câțiva românași din propriul meu trecut, doar așa, ca să pot face pe ghida… nu, nu pe ghida! Falsez! Pe Călăuza. Ei, da!

Distribuie acest articol

9 COMENTARII

  1. Trebuie sa recunosc ca am avut niște experiente incredibile în Japonia, de la un taifun care a provocat o întârziere a unui Shinkansen de 3 minute (!), la doamna care a si-a „abandonat” magazinul si ne-a condus pana pe peronul unei gări, apoi la faptul ca nimeni în trenuri sau pe străzi nu avea nici macar un mic device electronic, de parca nici nu ziceai ca te afli în tara tehnologiilor. M-am simțit ca o piesa dintr-un puzzle care atunci s-a potrivit perfect cu societatea japoneza. Am amici care au început sa plângă, sa aibă atacuri de panica atunci când au ajuns în Japonia, însă pentru mine era lumea perfecta. Dar mai spuneti-ne despre „tatemae”, aceasta „masca” pe care o poarta japonezii în public. Sa fie oare explicația pentru modul în care relaționează cu ceilalți? Ar fi bun un articol pe tema asta.

  2. Să te văd Călăuză ar fi un specatacol în sine pentru că n-aș ști dacă ai fi mai aproape de versiunea lui Tarkovski de Сталкер sau de cea a lui Arkadi și a lui Boris Strugațki!
    Sau poate te-ai opri cu cei câțiva românași și ați avea un doar ”Picnic la marginea drumului”?!?

  3. Multumiri pentru informatii!
    Totusi, japonezii au alte reguli. (Din cate am citit.) Nu se rusineaza de corpul gol. (Vezi tinuta de lucru a barbatilor; chiar si in filme din anii ’50-’60; vezi baia comuna a familiei -ca si finlandezii-; vezi lipsa de inhibitii pentru prostitutie etc.)
    E un alt univers moral.

  4. la articolul anterior v am prezentat stupul de albine, cu ordinea lui bine determinata. umorul japonezului o fi pentru japonez, vaca sacra si palatele cu turnulete (pe care n timp jegul se pietrifica) vor fi fiind pentru indian, alba – neagra si mirosul pestilential apartin romilor mioritici, italianul rupt in fund e vero, al pacino cu grimasele lui de mare „mafiot” e considerat artist, arnie (schwarzenegger) cu muschi de otel will always be back. observati? exista caracteristici individuale ce nu pot fi extrapolate grupului apartinator, iar pe de alta parte indivizi ce se identifica / sint in simbioza cu clanul din care provin.

  5. strip-tease e un act de mare cultura. Sa ne gindim si la tablourile nud de mare importanta istorica, sau chiar la multele statui de frumuseti antice si moderne. Din pacate aceste frumoase traditii incep sa se piarda, dupa mine din cauza faptului ca s-a impus modelul femeii snur, fara t..te, fara c*r.

    In alta ordine de idei atunci cind traiesti multi ani intr-o cultura straina esti f emotionat cind vezi ceva de la green gras at home, si esti tentat sa supraevaluezi respectiva productie. Este sindromul laptelui afumat pe care-l facea mama. Mie a inceput sa-mi placa si muzica populara, muzica pe care e nu prea o inghiteam in tinerete. Bineinteles la o tuica si o slana.

    • in antichitatea europeana, nudul era firesc; nu stirnea rusine sau admiratie; era un fapt cotidian; crestinismul a raspindit ideea rusinii fata de trupul gol; si, evident, a ispitei…. (tot ce e interzis…)

  6. Mulțumiri autoarei pentru stropul de cultură japoneză și despre prezentarea acestei „ciocniri a civilizațiilor” din care a rezultat un spectacol de teatru, deosebit și diferit, regizat de Silviu Purcărete un spectacol de om, deosebit și diferit. Până la urmă este o interpretare românească a unei povestiri japoneze care cere înțelegere din ambele părți a civilizațiilor, ca să zic așa. Am căutat ecoul în presa japoneză a acestui spectacol și găsesc așa: ”…this play based on the kabuki performance “Sakurahime Azuma Bunsho” (The scarlet princess and her story in the east) presented a perfect harmony of Eastern European sensitivities and the Japanese spirit of eccentricity. The production was surrealistic, comical, eerie and cute at the same time…”. N-ar mai de spus decât un „Bravo!” regizorului și actorilor Teatrului din Sibiu!

  7. „strip-tease e un act de mare cultura”
    Daca acceptam premiza de mai sus, atunci, OARECUM similar:
    a) procesiunile japoneze cu cultul falusului sunt manifestari culturale gen „Cantarea Japoniei”? ;)
    b) cresterea de bonsai nu este chinuirea bietelor plante ci nu ceva diferit de altoire?
    c) perfectiunea asta vizuala pentru gradini, plante dar si femei cu picior mic nu este in domeniul quasi-fascismului estetic si/sau tangential pedofiliei?
    A se vedea:
    https://en.wikipedia.org/wiki/Leni_Riefenstahl
    Si nazista asta a continuat sa faca dupa WWII poze in Afrika cu corpuri perfecte. Nu de arieni ci de oameni de culoare.
    https://encyclopedia.ushmm.org/content/en/article/leni-riefenstahl

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto
Sabina Yamamoto e autoarea romanului „Nu mai e nimeni acasă” (editura Vellant, 2023)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro