Când, cum şi de ce are dreptate « (Ctrl+) V. » Ponta

Una dintre distractiile fiului meu, când avea sub sase ani, era jocul diferentelor : se asaza una lânga alta doua imagini simili-identice, iar el cauta diferentele. Acum a crescut, si are aproape sapte ani ; asa ca, zilele trecute, am complicat un pic jocul, pentru a-l aduce în rând cu vârsta lui : am alaturat 85 de perechi de imagini, copii a doua texte (drept penal international), fiecare text desfasurându-se pe 85 de pagini. Ceea ce altadata era pentru el o distractie, a devenit acum o corvoada : de mai bine de o saptamâna de când cauta diferentele, înca nu a gasit niciuna ! Abia astazi am înteles de ce, si vreau sa va istorisesc si voua descoperirea mea, în cazul în care veti avea aceeasi problema acasa, pentru a nu va stresa prea mult adraslele : fiul meu înca nu este specialist în drept si, deci, înca nu poate gasi diferentele între doua treburi identice !
Aceasta incapacitate a fiului meu m-a suparat grozav : eu, care-l credeam extraordinar, am constatat ca este la fel de comun ca si mine –caci nici eu nu gasisem diferentele, în ciuda unei acurateti vizuale si comprehensive cu care credeam ca m-a dotat natura. Degeaba, de la nivelul bunului-simt, oricât cautam, nu gaseam nicio diferenta ! Cum ca bunul-simt nu e un criteriu suficient, în chestiuni din astea, mai academice.
Si asa a început supararea. Si supararea mea s-a îndreptat nu catre autorul imaginilor (era unul si acelasi, si nu doi, cum lasa legenda sa se creada), ci catre cei care au dat bunul de tipar si argintii pemai- departe. Ma gândeam ca imaginile astea trecusera prin niste filtre si nu se putuse publica o chestie identica fiind prezentata ca diferita doar pentru ca la autor era trecut un altul. Filtrul cel mai important era cel care astazi arata cu degetul (cu sau fara cvorum, chiar nici nu conteaza) catre misel ; acest filtru, care astazi recomanda sa se ia, a fost acelasi care ieri a recomandat sa se dea -aceluiasi ; asa ca, la unison cu miselul, blamez si eu acest filtru. Mai apoi, miselul nostru a avut un îndrumator direct, care, chiar daca acum îsi linge ranile acelea mici de pe urma unui accident voit din care un altul n-ar fi scapat viu fara înscenare, îmi pare si azi pe cât de sclipitor de inteligent, pe-atât de inuman de hraparet ; ori nici acest filtru n-a remarcat nimic, si cred ca-si merita si el blamul si soarta lui. Intre cele doua filtre a mai fost si o comisie, tot cu rol de filtru, ce teoretic nu era formata nici ea din tembeli, comisia aceea care cânta litania cu laudae, în general cu magna, dar si cu summa, dar abia dupa ce-l asculta, activ si competent, pe misel.
Filtrele acestea succesive (nici nu vreau sa ma gândesc la primul filtru natural, constiinta miselului însusi !) s-au dovedit ineficiente în a stopa mârsavia miselului ; si asta ori din tembelism –si atunci nu mai au ce cauta (pentru ca niciodata n-au avut) în spatiul public îmbracati în pinguini si ornati cu tichie patratoasa regurgitând amabilitati academice- ori din interes financiaro-carieristic –si atunci trebuie sa paraseasca din nou spatiul public, mai ales academic, deoarece acesta nu trebuie sa se suprapuna cu interesul lor scârbavnic.
Impostura prezenta ma doare nu pentru ca este impostura, caci constat de la cine vine si lucrul nu ma mira, ci ma doare pentru ca ea a fost posibila doar cu complicitatea filtrelor de mai sus, filtre în care aveam încredere ca cetatean si de a caror onestitate nu m-as fi îndoit daca nu era miselul.
Asadar, Ponta are dreptate când afirma ca filtrul ultim este compus din incompetenti : ei au decis sa i se dea, atunci când i s-a dat. Având la îndemâna pârghiile infinite ale OUG-urilor, numirilor si destituirilor despotice, Ponta îsi face dreptatea lui, incontestabila în cadrul de reglementare pe care singur si-l amenajeaza. Si mai are dreptate Ponta, cu tot si în toate, cu conditia ca noi toti sa ne saturam în a mai dezbate chestiunile polisului, plagiatul fiind una dintre ele.