Când totul se surpă

Pentru Teatrul Regina Maria din Oradea, spectacolul Oglinda spartă, fundamentat pe un scenariu datorat rusului Roman Doljanski care rescrie una dintre piesele din perioada târzie a creației lui Arthur Miller, înseamnă ceea ce se cheamă un spectacol eveniment. În primul rând datorită faptului că instituția producătoare a reușit să îl convingă pe unul dintre cei mai interesanți regizori europeni ai zilelor noastre, pe Timofei Kuliabin, să pună în scenă un spectacol la Oradea. Este, cred,  pentru prima oară în istoria de 70 de ani a ceea ce în 1955 a devenit Secția română a Teatrului de Stat din localitate că un director de scenă cu prestigiu internațional autentic, consolidat, recunoscut regizează la Oradea. Ceea ce, fără îndoială, nu e nici pe departe puțin lucru.

Această a doua descindere în România a lui Timofei Kuliabin și a echipei sale de creație, o echipă evident perfect, impecabil sudată, formată din dramaturgul Roman Doljanski, scenograful Oleg Golovko, compozitorul de muzică de scenă Timofei Pastuhov și, desigur Kuliabin însuși, se situează pe o linie de continuitate cu prima. Dacă la Teatrul Radu Stanca din Sibiu, Kuliabin a propus o extrem de ofertantă rescriere scenică a celebrei piese Lungul drum al zilei către noapte de Eugene O’Neill, acum regizorul a optat pentru o scriere foarte puțin, dacă nu cumva chiar complet necunoscută în România a altui titan al literaturii dramatice americane din secolul al XX lea. Arthur Miller. Intens jucat pe scenele noastre în anii ’60-’70 ai secolului trecut, poate chiar la concurență cu O’Neill, aproape în totalitate dat uitării după 1990. La fel ca și autorul Patimii de sub ulmi. Încă și mai curios e că în cei 70 de ani de existență ai Secției române pare-se că niciodată până acum nu s-a mai jucat la Oradea un text de Arthur Miller.

Miller a scris Oglinda spartă în anul 1994, plasând povestea în anii ’30 ai secolului trecut. Anii ascensiunii fascismului în Europa, anii unor temeri mereu în creștere față de ceea ce va aduce ziua de mâine, anii în care a avut loc înfiorătoarea Noapte de cristal. Sau Noaptea sticlei ori a Oglinzii sparte. În englezește Night of Broken Glass. Respectivele temeri par a fi cauza paraliziei ce afectează personajul principal  feminin al piesei. Silvia Gellberg.

Autorul versiunii scenice pe care a montat-o la Oradea Timofei Kuliabin, Roman Doljanski, mută acțiunea în zilele noastre. În timpul violențelor continue din Fâșia Gaza, a războiului fără sfârșit dintre Israel și Palestina. Harry Hyman, un celebru neurolog, vestit și pentru originalitatea, non-conformismul metodelor sale terapeutice, are intuiția că îngrijorările cu caracter politic ale Silviei sunt numai cauza aparentă a paraliziei sale. Că aceasta nu are motive de natură fizică, ci psihică. Discuțiilor cu pacienta doctorul le asociază convorbiri  cu soțul Philip și cu Jessica, sora acesteia, și așa se face că periodic ies la iveală detalii ascunse din relația mai mult decât complicată dintre cei doi soți. O relație în care dragostea și compasiunea se amestecă cu frica și, mai apoi, cu ura. O frică și o ură nemărturisite. Toate aceste acumulări negative sunt riguros detaliate în scenariu.  Silvia se vindecă miraculos, numai că într-un moment cu mare, cu imens impact emoțional, momentul în care se spun toate adevărurile ceva grav se întâmplă. Respectiva revelare și consecințele ei cum nu se poate mai serioase fiind prețul plătit de Philip, principalul depozitar al minciunii și al urii față de sine, ca și de doctorul Hyman pentru adevăr și vindecarea Silviei.

Philip amenință cu o plângere în justiție la adresa metodelor terapeutice și conduitei medicului de acum fostei sale soții. De aici începe de fapt rememorarea faptelor într-o bine, riguros organizata serie de flash-back-uri. Aceleași flash-back-uri din care era alcătuită și dramaturgia spectacolului sibian  cu piesa Lungul drum al zilei către noapte. Analizei relației suspendate între parteneri, deconspirarea fricii ce s-a instalat în timp între Silvia și Philip, i se asociază în rescrierea de astăzi a  Oglinzii sparte tema eticii raporturilor dintre medic și pacient. Până unde are dreptul medicul să meargă, câte plăci tectonice interioare poate să surpe din dorința vindecării pacientului.

Indubitabil, Oglinda spartă este la Teatrul Regina Maria din Oradea o mostră de teatru autentic. De regie realistă, un realism modern, firește, fără artificii, în care în prim-plan se află personajele și frământările acestora. Metaforei oglinzii sparte din titlu i se asociază în concretizarea scenică a textului aceea a jocului de șah. Fiindcă, la urma urmei, doctorul joacă partide simbolice de acest sport al minții cu Silvia, cu Philip, cu Jessica, cu Robert Wilson, managerul clinicii în care lucrează. Partide simbolice la capătul cărora se află adevărul. Adevărul ca și infernul. În patru spații diferite, inteligent și eficient delimitate de scenograful Oleg Golovko, creând cumva o perspectivă cinematografică, se realizează confruntări. Confruntările doctorului cu Silvia, progresul raporturilor dintre cei doi, confruntările cu Philip, cu Jessica și cu managerul clinicii. Ca și cele ale Silviei cu Philip ori ale lui Philip cu Stanton Case, conducătorul firmei pentru care lucrează. Respectivele confruntări sunt remarcabil potențate de muzica de scenă compusă de Tomofei Pastuhov. De întregul, complexul și extrem de inspiratul spațiu sonor al spectacolului. Iar dacă în privința decorurilor spectacolului am numai cuvinte de laudă, nu același lucru se întâmplă în cazul costumelor. Rochiile purtate, de pildă, de Silvia mi-au amintit de cele din filmele din anii 60-70 cu Audrey Hepburn. Nicidecum de zilele noastre. Erau rochii frumoase la timpul lor, demodate astăzi. Nu mi-a plăcut nici pardesiul, mă rog, trenciul de vampă (s-a urmărit o dispoziție atitudinală contrastivă, pesemne) cu care apare Silvia vindecată în biroul lui Robert Wilson, nu agreez nici dezavantajantul costum purtat de interpreta Jessicăi.

Cum spuneam, în prim-planul spectacolului orădean cu Oglinda spartă se află personajele. De aici importanța lucrului regizorului cu actorii. Care e mai mult decât limpede că l-au urmat pe Timofei Kuliabin cu credință și devotament. E excelent, e natural, e omenesc, e de o sinceritate debordantă și autentică Răzvan Vicoveanu în rolul doctorului Hyman. Răzvan Vicoveanu traversează un moment fast al carierei sale. Așa că reușita de acum, din rolul doctorului Hyman se asociază celor din Rabbit Hole, Un inamic al poporului și Richard III. Cu excepția secvenței transei în care cred că s-a sărit calul, cu riscul căderii în ridicol, apreciez evoluția Denisei Irina Vlad, curajos distribuită în rolul Silviei. Eugen Neag, poate totuși prea tânăr pentru rol,  îl joacă relativ credibil pe atât de complicatul Philip. Sarcinile artistice ale actorului devin încă și mai complexe din momentul în care Philip este atins de paralizie. Dacă în ceea ce privește gesturile omului chinuit de boală lucrurile decurg pe toată durata spectacolului fără probleme, nu același lucru se întâmplă în cazul vorbirii. Câteodată din cale afară de fluentă. Chiar dacă e foarte posibil ca trecerea timpului să fi adus ameliorări, Richard Balint joacă așa cum trebuie jucat rolul managerului tipic american. Pentru care mai presus de toate sunt interesele firmei. Salvarea ei și a bunului său renume. Și pentru care puțin importă salvarea celui posibil acuzat pe nedrept. Alexandru Rusu e distribuit în rolul lui Stanton Case. Tot un manager care mimează și el falsa camaraderie. Anda Tămășanu e Jessica. Sora fals prudentă, în fapt o guralivă și veșnic dornică să spună tot despre mariajul dintre Silvia și Philip. De la ea, de la limbuția ei începe de fapt totul. În drumul către adevăr parcurs de doctorul Hyman și al prețului cerut pentru identificarea adevăratelor cauze ale bolii Silviei.

Să fie clar. Din punctul meu de vedere, Oglinda spartă nu e un spectacol chiar fără cusur. Ek suportă destule observații. Însă un spectacol bun este. El pune în evidență câțiva actori cu statut deja consolidat, certificat de premii adevărate (mă refer, desigur, la Răzvan Vicoveanu și la Richard Balint, fiecare deținător a câte unui premiu UNITER) și mai dovedește cât de important este pentru artiști să joace în regia unor profesioniști adevărați, Evoluțiile din vemea din urmă ale Denisei Vlad (în Richard III și în Lucruri pe care le știu a fi adevărate) ori ale lui Eugen Neag (în Lucruri pe care le știu a fi adevărate) probează cu asupra de măsură acest lucru.     

Teatrul Regina Maria din Oradea

OGLINDA SPARTĂ– Un scenariu de Roman Doljanski după Arthur Miller

Versiunea scenică: Roman Doljanski

Traducerea: Raluca Rădulescu

Regia: Timofei Kuliabin

Scenografia: Oleg Golovko

Muzica originală: Timofei Pastuhov

Cu: Eugen Neag (Philip Gellburg), Denisa Irina Vlad (Silvia Gellburg), Răzvan Vicoveanu (Dr. Harry Hyman), Anda Tămășanu (Jessica), Richard Balint (Robert Wilson), Alexandru Rusu (Stanton Case)