joi, iulie 18, 2024

Când trebuie să spui…

În anul 2018, prestigioasa editură franceză Seuil publica o cărticică de vreo 85 de pagini semnată de un scriitor care nu mai era tocmai un necunoscut. Tot la Seuil  îi apăruseră alte două cărți, Numele scriitorului era Edouard Louis, iar volumașul se chema Cine l-a ucis pe tata? Atâta doar că numele era un pseudonim la care scriitorul  a recurs nu atât cu gândul la gloria literară, ci silit de necesități. Louis se chema de fapt Belleguele, iar belleguele înseamnă în franceză moacă frumoasă. Fapt ce îl predispusese pe posesor la o suită de glume nesărate nu doar din partea colegilor de școală, ci și din aceea a întregii mici comunități în mijlocul căreia acesta și-a petrecut copilăria și adolescența. Comunitate care nu auzise pesemne de interogația shakespeariană Un nume, ce-i un nume?

Și de-ar fi fost numai atât. Tânărul Belleguele era marcat, stigmatizat de vina de a fi altfel. Era sensibil, nu agrea sporturile dure, nu îi plăcea nici fotbalul, nici baschetul, acestora le prefera lectura, cartea. Unde mai pui că și dansa frumos. Parcă mult prea frumos pentru un băiat. Așa că lumea începuse să vorbească. Atenție, în franceza nu tocmai academică gură se spune guele. Iar gurii lumii nu i se poate pune stavilă cu un oricât de categoric Ta gueule!. Șușotelile au ajuns și la urechile familiei tânărului Eddy. Eddy devenise motiv de rușine. Aparținea evident unei minorități. Încă uneia.

Familia era formată dintr-un tată crescut în cultul masculinității, al superiorității incontestabile a bărbatului, dintr-o mamă ce trebuia să suporte bețiile și bătăile soțului și un frate la rându-i prematur căzut în patima alcoolului.

Ce însemna pentru tată masculinitate? Între altele, faptul că unui bărbat nu îi place cartea. Și nici învățătura. Convingerea mecanic repetată că  anii de școală sunt cvasi-inutili. Să fi fost însă vorba despre o convingere autentică? Sau despre o idée reçue? Ori despre căutarea unei explicații pentru o  infirmitate intim resimțită ca atare? Tatăl repeta și că  un bărbat muncește orice ar fi  până la sfârșitul vieții, indiferent de sacrificii. Că bea, că își domină autoritar, chiar despotic, familia, că are drept de viață de moarte asupra ei, că nu permite emoțiile minore cum ar fi aceea prilejuită de urmărirea filmului Titanic. Că nimănui nu îi este îngăduit să-i iasă bărbatului din vorbă.

În numele acestei masculinități, tatăl lui Eddy își cenzurase până și bucuria de a asculta celebra arie pucciniană O mio babbino caro. O făcea pe ascuns, stăpânindu-și cu mare dificultate lacrimile.

Despre toate acestea era vorba în micuța carte a tânărului Edourd Louis. Și mai era vorba și despre politicieni, nume celebre, precum, Jacques Chirac, Sarkozy, Macron care înăspriseră legislația muncii. Așa că tatăl din realitate, la un moment dat victimă a unui grav accident de muncă, a trebuit să se întoarcă la treabă. S-a încăpățânat să o facă, fie și cu jumătate de normă, pentru un salariu lunar de vreo 600 de euro.

Poate că editorii de la Seuil au văzut în Edouard Louis un nou tânăr furios. Poate că au fost impresionați de radicalitatea discursului acestuia. De directețea scrierii la persoana întâi. De stilul enragé. Poate că unii erau de stânga. Poate că unora dintre lectori, volumașul de nici 100 de pagini le-a adus aminte de Les Thibault, romanul fluviu al lui Roger Martin du Gard, de autoritatea distructivă a tatălui de acolo și de revolta tânărului Jacques. De povestea acelui Cahier bleu. Poate că unii și-a reamintit exclamația lui Gide Familii, vă urăsc!  Cine știe?

Cert e că romanul autobiografic al lui Edourd Louis a ajuns rapid un bestseller, tradus în peste 20 de limbi. Așa se petrecuseră lucrurile și cu En finir avec Eddy Belleguele, și cu Histoire de la violence. Cărți apărute și în românește, la editura Litera, în traducerea lui Alexandru Matei.

Era aproape imposibil ca scena, mai întâi scena franceză, să rămână insensilbilă la toate aceste scrieri. După un spectacol cu Cine l-a ucis pe tata?, realizat sub forma unui monolog în care tatăl era reprezentat printr-o statuie, au urmat altele. Semnate de mari nume ale regiei contemporane. De la Thomas Ostermeier la Milo Rau. De altfel, O istorie a violenței, în regia primului, a putut fi văzută și la București în toamna anului 2023.

Teatrul bucureștean Metropolis și regizorul Andrei Măjeri cumulează meritul de a fi fost primii care au adus pe o scenă românească dramatizarea unei scrieri a lui Edouard Louis. Și nu e vorba despre ceva mimetic. Cum-necum, Andrei Măjeri este un regizor informat, la curent cu ceea ce se întâmplă în lume, călătorește, e atent la nou. Dramatizarea a fost făcută de Mihaela Michailov. Ea are meritul de a fi desțelenit terenul, de a fi realizat o pregătire preliminară a textului pentru scenă. Andrei Măjeri a avut însă misiunea de a găsi răspunsuri la câteva mari întrebări. Ca, de pildă: Cum îl aducem pe scenă pe Eddy? Cum facem din tată o prezență? Cum devin vizibili ceilalți membri ai familiei și cei ai comunității? Spectacolul se cantonează la formula de monolog, adică va fi ceva de genul Cea mai puternică, nu că regizorul nu s-ar pricepe și la asta (a dovedit-o cu ocazia montării piesei proprii Individual compus din care, cu ajutorul actorului Bogdan Iancu a făcut un show în lege) sau va prefera formula polifonică? A vocilor multiple care se întretaie, se completează, se contrazic. Care dedublează, multiplică unul și același personaj. În adoptarea deciziei, Andrei Măjeri a ținut cont de faptul că nici Eddy și nici tatăl nu sunt mereu la fel. Iar dacă pe tată îl joacă preponderent Alex Iezdmir, un actor tânăr, înzestrat, lui Eddy îi relevă multiplele fațete alți cinci actori tineri. Adică mai vechiul colaborator Vlad Ionuț Popescu (antecedentele din Medea’s Boys se văd în siguranța jocului actorului) și noii veniți Adelin Tudorache (remarcabil spirit ludic), Varga Hunor-József (care cântă foarte bine  aria lui Puccini, în vreme ce pe ecranul unui mic televizor o vedem pe Maria Callas, bun și în rolul Mamei) și, în fine, Iustin Danalache și Eduard Chimac. E vorba, așadar, despre o distribuție exclusiv masculină. La fel ca în Medea’s Boys de la Apollo 111. Toți cei șase artiști se mișcă bine, toti dansează ireproșabil (iar coregrafia propusă de Andrea Gavriliu nu este  nici pe departe una chiar foarte simplă) însă ultimii doi amintiți fac minuni. Impresionantă scena finală, și prin idee, și prin concretizare coregrafico-vizuală a intrării lui Eddy in rochie. Semnul afirmării definitive a unei apartenențe. A unei decizii. A asumării unei identități. Și a hotărârii de a scrie. Scena este construită în raport de complementaritate cu aceea de început. Cu băieții, în sala de gimnastică. Momentele dansante sunt impuse deopotrivă de realitatea textului primar, și de aceea a adaptării. Sunt înzestrate cu funcții dinamizatoare.

Spectacolul lui Măjeri ce se joacă în Sala Mică de la Metropolis (de aici dificultăți, de aici și faptul că actorilor li se impune să joace foarte aproape de public, de aici și comuniunea superioară, emoțională cu acesta) are încă alte câteva scene antologice. Aceea a sărbătoririi Crăciunului, cea a poveștii cu doritul film Titanic, scena ariei din Puccini și a emoției aferente,  confruntarea din familie, accidentul și infirmitatea tatălui ori momentul din final. Cu rezolvarea lui coregrafică.

Decorul gândit de Adrian Balcău este și el plurisemnatic. E ba sală de sport, ba living, ba spațiu exterior.  Sala de sport sugerează și confruntarea, și competiția, și masculinitatea. O masculinitate căreia îi vor plăti tribut și tatăl, și fiul. Se cuvine relevat și aportul sound-design-ului, al ecourilor create inteligent de Adrian Piciorea.

Sigur, componenții distribuției mai au încă de lucru în privința vocii. A rostirii. De lucru (mult) ar mai fi și în privința calității francezei pe care o auzim de câteva ori pe scenă. În cântece sau atunci când este rostit numele de familie al protagonistului. Nu e deloc vorba, cel puțin pentru mine,  despre clipe plăcute.  Există două sau trei goluri de aer, există și căderi de tensiune, există câteva  momente în care spectacolul pierde din altitudine. Există și vreo două sau trei finaluri. O boală mai veche a regiilor lui Andrei Măjeri. Și nu doar ale lui.

Rezultatul de ansamblu este însă unul remarcabil. Tocmai de aceea Cine l-a ucis pe tata?, regizorul, interpreții lui meritau ceva mai multă atenție din partea celui sau celei care a întocmit neglijent, superficial, la repezeală, pe genunchi pagina dedicată spectacolului pe site-ul Teatrului. Cum în reprezentație evoluează actori tineri, unii cvasi-necunoscuți, nu era oare firesc ca portretele lor să figureze pe respectiva pagină? Era oare chiar atât de greu să fie însoțite de câteva cuvinte de prezentare? I-am căutat pe conturile lor de facebook și sper că i-am identificat corect. Să aibă oare criticul de teatru printre altele și obligația de a identifica actorii pe rețelele sociale, suplinind munca celor ce ar trebui să îi promoveze? Să fie oare aceasta o a unsprezecea poruncă?  N-aș crede. Cred însă că atunci când nu pierzi nici o ocazie ca să declari oricui vrea să te asculte că vei moderniza, că vei rebrendui, că ridici Teatrul la standarde occidentale (apropo,  n Occident nu au dispărut caietele de sală) că vei face, că vei drege, nu ai dreptul să nu îi respecți pe spectatori și să îi pui la cazne. Pe actori la început de meserie încă și mai puțin,

Chestiune de colegialitate. De profesionalism. Și, în primul rând, de bun simț. 

Teatrul METROPOLIS din Bucureșți

CINE L-A UCIS PE TATA? de Edouard Louis

Dramatizare de Mihaela Michailov după romanul lui Edouard Louis

Traducerea romanului: Alexandru Matei

Regia: Andrei Măjeri

Dramaturgia: Mihaela Michailov

Scenografia: Adrian Balcău

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Sound design: Adrian Piciorea

Pregătirea muzicală: Alexandra Ștefan

Asistent regie: Alex Mirea

Cu: Adelin Tudorache, Alex Iezdimir, Varga Hunor-József, Iustin Danalache, Vlad Ionuț Popescu, Eduard Chimac

Distribuie acest articol

6 COMENTARII

  1. Oi fi eu într-un moment mai puțin receptiv al existenței mele (pentru că, într-adevăr, îmi amintesc că “Medea’s Boys” mi-a plăcut), dar pe mine acest spectacol nu m-a convins. Mi se pare mai degrabă slab. Romanul nu l-am citit, dar chiar sunt curios dacă autoarea dramatizării a reușit-o sau mai mult a ratat-o… Decorul a fost ok, actorii nu prea.

    Un alt rateu al stagiunii la Metropolis mi se pare “Martiri”. O piesă bună – regizorul o fi citit-o înainte să o lucreze? Sau, dacă a citit-o, o fi înțeles-o? Aici actorii mi-au plăcut. Păcat de ei. Ana Radu e bună, e și greu să nu fie, deși m-aș fi așteptat de la regizorul Mâzgăreanu s-o distribuie pe Cerasela Iosifescu în rol…

    Şi de ce “premieră”? Câtă vreme se pare că acest “Martiri” e o reluare. La fel și “Omul pernă”, care e dat tot ca premieră, deși este, și el, o reluare.

    Mai au, la Metropolis, premiere. Mai vedem. :)

  2. Pentru o mai buna/o exacta intelegere a contextului: celebra arie intitulata,” O mio babbino caro”. (babbo si babbino sint forme de alint pentru „padre”/tata, deci cum ar fi in romana tatic, taticut sau, in alte limbi, „papa/pappa, dad/daddy), o evidenta trimitere ironica pe care Belleguele o face la adresa genitorului.

  3. @ Daniel StPaul: În “Qui a tué mon père” nu există nicio referință la “O mio babbino caro”, deci Belleguele/Louis nu putea să facă niciun fel de trimite – ironică sau nu, evidentă sau nu – la tatăl său în acest fel.

    Am citit: textul nu conține nicio “intrare în rochie”, au pus-o ei (sau cine știe de unde au furat-o, poate că în spectacolul in care a jucat Louis însuși să existe … în orice caz, în text nu e).

    Cum bănuiam, dramaturga lu’ pește a făcut o harcea-parcea din text.

    Întrebare de examen: când și-a dat soțul afară din casă femeia pe care el o luase de soție cu doi copii deja și pe care el îi crescuse ca pe ai săi?

    Întrebare de examen nr.2: oare chiar așa să fie, că în Franța anului 1985 și la 40 de km de Amiens bărbatul parfumat era o ultrararitate?…

    Concluzie: am dat 26 de lei pe carte pe Amazon Kindle și 60 de lei pe spectacol, la Metropolis. Fără să fie grozavă, cartea a meritat și banii, și timpul. Fără să fie dezastruos (adică n-a fost Jebeleanu sau cine știe ce altă prăpastie), spectacolul cu siguranță nu le-a meritat.

    • Adaptarea presupune asumarea unor libertăți față de textul inițial. E ceea ce au făcut realizatorii spectacolului. Dacă credeti că ați fost păgubit în vreun fel, adresați-vă directorului Teatrului Metropolis, Radu Alexandru Nica, sau regizorului Andrei Măjeri.

  4. @MM: Așa este, adaptarea poate presupune libertăți (în practică ea le presupune des, fie și sub simpla formă a selecției), iar un spectator poate considera că unele libertăți au logică, altele nu. Eu, de exemplu, sunt de părere că rezultatul acestei adaptări, anume spectacolul “Cine l-a ucis pe tata?” de la Metropolis, nu e foarte grozav nici ca text (care ridică întrebarea legitimă dacă autoarea lui înțelege ce a adaptat), nici ca regie (De exemplu, e complet lipsită de sens distribuirea unui bărbat în rolul mamei, respectiv faptul că actorii lasă impresia că nu înțeleg ce joacă, or asta e una din sarcinile fundamentale ale regizorului.), nici sub aspect coregrafic (Nu mi se pare că efortul fizic la care supui un actor e măsura valorii coregrafiei.) și nici din punctul de vedere al prestației actoricești (Nu numai că au probleme de dicție, că franceza le sună prost sau că eu îmi amintesc că nici la cântat nu sunt prea reușiți, dar nici nu sunt în stare să acopere prin diferite mijloace pe care te-ai fi așteptat să le fi învățat la facultate faptul că habar n-au ce joacă.)

    Cât despre sfat, îl primesc și vă mulțumesc. Am să mă gândesc la el. V-aș oferi la schimb o întrebare, și o fac tocmai pentru că nu vă consider (și nu sunteți singurul exemplu, fie vorba) parte a unui incomod răspuns: Care credeți că e starea criticii românești de teatru azi?

    Toate cele bune. :)

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Mircea Morariu
Mircea Morariu
Critic de teatru. Doctor în filologie din 1994 cu teza „L’effet de spectacle de Diderot à Ionesco” şi, în prezent, profesor universitar de Literatură franceză la Facultatea de Litere a Universităţii din Oradea. Dublu laureat al Premiului UNITER pentru critică de teatru (2009 şi 2013)

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro