Capcana venitului mijlociu

Statisticile Uniunii Europene arată progresul excepțional al României în ultimele două decenii. În 2024 creșterea venitului real per capita din țara noastră a fost nu mai puțin de 134% comparativ cu 2004. Media Uniunii Europene a fost de 22% în același interval, iar țările cel mai bine plasate după România au fost Lituania cu 95% și Polonia cu 91%. Multiple cauze au atras această evoluție. Desigur, nivelul scăzut de pornire este una din aceste cauze. Dar nici Lituania, nici Polonia nu erau foarte departe de noi în 2004, deci nu doar nivelul inițial explică evoluția. Mult mai importante au fost creșterea investițiilor în economie, atât din surse interne, cât și din intrările masive de capital, care a provenit din surse ale Uniunii Europene, dar într-o măsură însemnată din investiții private.

Dacă în anul 2006 eram la numai 34,6% din PIB pe locuitor la paritatea puterii de cumpărare, am ajuns la 77,9% din nivelul mediu al Uniunii Europene în anul 2024. Este un progres fantastic, care se regăsește în cum arată România azi în comparație cu acum două decenii. Noi, care am trăit aici, putem să pierdem din vedere cu ușurință evoluțiile în timp, dar vizitatorii de peste hotare au revelația acestui progres, pe care noi, de multe ori, îl negăm. O contribuție în negarea progresului au cauze care nu au vreo legătură cu realitatea. Este vorba fie de propaganda deșănțată anti-UE a unor puteri străine ostile, fie a unor forțe politice interne care fac jocul, cu știință sau fără, al acestor puteri străine.

Nu e mai puțin adevărat însă că dezvoltarea rapidă a fost inegală în teritoriu, iar rezultatele au fost fructificate mai mult decât inegal la nivelul societății. Nu înseamnă că aș fi de părere că egalitarismul distribuției este preferabil. Capitalismul însuși se bazează pe diferențierea veniturilor în funcție de mai multe criterii. Doar că, la noi, nu numai că o parte disproporționat de mare a revenit unor indivizi sau grupuri, dar percepția publică a fost că diferențierile au avut în prea mică măsură drept cauză merite autentice. De aici și o nemulțumire, când latentă, când la vedere, din partea celor care au perceput că ar fi dezavantajați.

Nu vreau să intru mai adânc în discutarea nemulțumirii celor care se consideră dezavantajați. Mult mai importantă mi se pare observația că, ajunși la 78% din nivelul mediu al PIB pe locuitor în UE, începem să resimțim ceea ce teoria economică denumește “capcana venitului mijlociu” (middle income trap). Este momentul în care creșterea nu se mai poate baza pe aceleași instrumente care au funcționat până atunci, ci trebuie să se bazeze într-o mult mai mare măsură pe o organizare mai eficientă a societății, de natură să încurajeze o creștere mai degrabă în componentele calitative. Acest text va pune în discuție în continuare câțiva dintre factorii care, după părerea mea, devin bariere semnificative în depășirea capcanei venitului mijlociu. Nu sunt lucruri noi, unele doar s-au accentuat cu trecerea timpului, dar impactul lor devine cu adevărat semnificativ de aici înainte. Și vom vedea că unele dintre acestea atrag și nemulțumiri la nivel social. Cu alte cuvinte, dacă vom fi în stare să rezolvăm probleme care ne țin în capcana venitului mijlociu, este de așteptat să fie înregistrat un progres și în echilibrul social. Un factor ce nu poate fi ignorat.

Elefantul din magazinul de porţelanuri: deficitul bugetar

În anul 2006, înainte de intrarea în Uniunea Europeană, totalul datoriei publice a României era de numai 12,4% din PIB, unul dintre cele mai scăzute niveluri din UE și foarte departe de pragul critic de 60% din PIB prevăzut în Tratatul de la Maastricht. În anii următori, deși am avut o creștere economică substanțială, deși am mai avut încasări din privatizări, politicile publice au fost din ce în ce mai puțin cumpătate, creșterea deficitului public atingând niveluri cu totul iraționale. Iar dacă în anii de pandemie un deficit de 9% din PIB este de înțeles, nu același lucru se poate spune atunci când deficitul depășește chiar și acest prag într-un an absolut normal, fără nicio constrângere dintr-o cauză independentă de voința politică sau lipsa acesteia. Fapt este că datoria publică a urcat deja la 59,1% din PIB în 2025 (potrivit proiecţiei Comisiei Europene) și este aproape certă depășirea pragului celor 60 de procente încă din acest an.

Este șocant că, deși am ajuns într-o situație aproape imposibil de gestionat, care va presupune sacrificii şi care ar putea duce și la o încetinire a creșterii economice, ea este tratată cu incredibilă lejeritate la nivel politic. Sunt numeroși politicieni care găsesc merite în deficitele care au atins niveluri de vreme de război, așa cum unii sunt de părere că un deficit, oricât de mare, este bun, atât timp cât au fost realizate investiții din bani publici. Realitatea este însă cu totul alta: la nivelul actual al datoriei publice, costul finanțării este deja prohibitiv, iar încetinirea eforturilor pentru a ajunge în cel mai scurt timp la un nivel mai mic de 3% din PIB anual ar fi penalizată sever pe piețele financiare, care ar putea forța o ajustare brutală și foarte costisitoare economic și social, dacă autoritățile române nu vor sau nu pot să reducă deficitul bugetar, așa cum s-au angajat. Așadar, cel mai acut risc al deficitului excesiv este că piețele pot refuza finanțarea, ceea ce ar duce, inevitabil, la un program de ajustare de duritatea celui suferit de Grecia în urmă cu puțini ani.

Situația poate părea paradoxală, întrucât o datorie publică de mai puțin de 60% din PIB nu se compară cu una de 210%, la cât ajunsese Grecia înainte de programul de reformă. Doar că, la nivelul îndatorării Greciei, băncile creditoare erau practic prizonierele debitorului. Programul convenit în final a inclus importante reduceri ale principalului (“haircut”), dar și măsuri severe de ajustare, cu scăderi nominale ale salariilor și pensiilor, care au permis Greciei revenirea la un proces sustenabil de scădere a datoriei publice. Totuși, nu putem trece cu vederea faptul că, într-o perioadă de 20 de ani (2004-2024), Grecia a înregistrat o scădere a venitului real pe cap de locuitor, alături de Italia, țară care se confruntă și ea cu o datorie publică ce nu pare a putea intra pe o pantă descendentă în PIB. Sau, cu alte cuvinte, deficitul public scăpat de sub control afecteză sever standardul de viaţă al cetăţenilor şi în ţări din zona euro, atât în cele cu dezvoltare ceva mai slabă, cum este Grecia, cât şi în ţări mult mai bogate, cum este Italia.

În cazul țării noastre, niciun creditor extern nu este “prizonier” al debitorului. O încetare a plăților de către țara noastră ar atrage constituirea de provizioane de către fiecare creditor, dar niciunul nu ar înregistra dificultăți majore, astfel încât singurul care ar avea de suferit ar fi doar debitorul. Noi.

Sunt pregătit să accept că un asemenea scenariu este improbabil, că întârzierea punerii sub control a deficitului public ar putea fi tolerată de piață. Dar costul îndatorării ar continua să crească, ca și ponderea datoriei publice în total PIB, ceea ce ar face ca finanțele publice ale țării să rămână extrem de vulnerabile, practic incapabile să facă față oricărei constrângeri neaşteptate, precum a fost pandemia. De aceea, nu exagerez în niciun fel afirmând că punerea în ordine a deficitului public, adică aducerea lui la un nivel mai mic de 3% anual și revenirea datoriei publice sub 60% din PIB, este mult mai mult decât o problemă de politică economică: este o problemă de securitate națională.

Aşadar, dacă vrem să depășim capcana venitului mijlociu, este imperios necesar ca finanțele publice să fie puse în ordine, iar adoptarea unor politici contraciclice, de natură a atenua crizele și a tempera exuberanța unei creșteri prea accelerate, să poată reveni în arsenalul politicilor macroeconomice. Pentru că, nu doar că datoria publică a explodat după aderarea la UE, dar acest lucru s-a întâmplat în condițiile în care niciodată nu a existat nici cea mai mică intenție de a avea politici contraciclice – singurele de natură a sprijini economia pentru un parcurs mai puțin afectat de fluctuațiile inevitabile ale ciclurilor economice. Politicile prociclice urmate în perioadele de avânt ale economiei au majorat temporar creşterea PIB, dar au forțat autoritățile să rămână prociclice în perioadele de declin, adică să strângă cureaua tocmai când ar fi fost utile relaxări fiscale. În final, amploarea tendințelor date de ciclul economic a fost amplificată, cu efect nefavorabil asupra creșterii pe ansamblul unui ciclu întreg.

Pentru a încheia această temă, trebuie subliniat faptul că, în anul 2024, un deficit bugetar de vreme de război, de 9,3% din PIB (și acesta, cosmetizat prin amânarea unor cheltuieli), nu a atras decât o creștere economică de 0,8%. Pe șleau spus, România s-a îndatorat la niveluri de coșmar, cu rezultatul de a stimula creșterea producției în alte țări!

Am insistat asupra temei deficitului bugetar și a datoriei publice pentru că acesta este elefantul din magazinul de porțelanuri. Nimic nu poate funcționa rezonabil în economie fără a pune în ordine mai întâi finanțele publice. Dar depășirea capcanei venitului mijlociu va presupune cu mult mai multe ajustări semnificative în administrarea treburilor publice. Sunt teme trecute cu incredibil de multă ușurință cu vederea, atât la nivel politic, cât și în societatea civilă. Dintre toate aceste teme, mă voi referi, foarte pe scurt, la trei pe care le găsesc cele mai importante.

Cancerul selecției adverse

În ultimele decenii, integrarea României în circuitul economic și social al țărilor dezvoltate s-a materializat în evoluții spectaculoase în privința pregătirii profesionale, în general, și a promovării performerilor români în ierarhia altor țări, ca și a organismelor internaționale. Vremea în care cei care plecau din țară erau “căpșunari” a trecut demult. Zeci de mii, dacă nu sute de mii, de compatrioți și-au terminat studii universitare și peste în școli de prestigiu, iar în prezent sunt profesori, cercetători, experţi IT, arhitecți, medici sau oameni de afaceri în toate țările UE și nu numai.

În acest peisaj foarte divers, observ cu tristețe că cei mai bine pregătiți dintre compatrioții noștri își găsesc un rost în viață fie peste hotare, fie în companii multinaționale din România. În administrația publică din țara noastră sau în zona politicului nu doar că aceștia nu reușesc deloc să își facă loc, dar accesul și promovarea par să fie tot mai pronunțat rodul unei selecții adverse incredibile. Parlamentul României este înțesat de absolvenți mediocri ai unor universități care nu depășesc nivelul de vânzători de diplome; am avut un prim ministru care nici azi nu reuşeşte să îşi găsească diploma de bacalaureat, altul care a schimbat o lege ca să poată renunţa “de bună voie” la o diploma pentru un doctorat obţinut fraudulos; mult mai recent, un ministru a fost silit să demisioneze ca urmare a unui trecut universitar cam sulfuros, iar lista ar putea continua mult şi bine. Mai rău de atât, fiii, nepoții, finii sau colegii de școală primară ai potentaților ajung în posturi călduțe prin diverse colțuri ale lumii sau în instituții publice din ţară. Nu este vorba numai de faptul că aceștia sunt plătiți degeaba, dar ei formează o birocrație, pe cât de numeroasă, pe atât de pernicioasă, complet incapabilă să administreze ceva.

Iar efectele selecţiei pe criterii cu totul extraprofesionale duce la dezastre. Anul trecut a fost cel din salina de la Praid. Acum avem criza declanşată la barajul Paltinu, cu ramificaţii incredibil de severe. Iar acestea sunt doar două dintre situaţii, transformate în crize majore. Dar faptul că administrarea cu totul ineptă a producţiei şi consumului de energie electrică a transformat România în ţara cu cea mai scumpă energie din Europa este tot rodul nefast al selecţiei adverse.

Cancerul contraselecției se întinde cu mult succes în întreprinderile și instituțiile proprietate publică, unde singurul obiectiv adevărat pare a fi profitul personal al celor angajați sau administratori acolo. După intrarea în activitate a guvernului Bolojan, reducerea deficitului public a devenit un obiectiv primordial. Doar că el este sabotat cu o nerușinare ce frizează încălcarea legii chiar din interiorul respectivelor entități. Cel mai recent exemplu în acest sens l-a furnizat chiar televiziunea națională. Fostul președinte director general, Dan Turturică, într-o ultimă decizie de conducător, a majorat substanțial, cu multe mii de lei lunar, salariile personalului, cu o motivare de teatru al absurdului: “recompensă pentru efortul depus, motivație pentru a continua să lucreze și în viitor, cel puțin la fel de mult și de bine, un argument în plus pentru a nu părăsi instituția”. TVR este locul unde sunt plătiți peste două mii de oameni, din bani publici, adică din impozitele și taxele plătite de cetățenii români, audiențele obținute fiind mai jos decât penibile. Cu alte cuvinte, plătim gras familii întregi, apărate de sacrosanctele contracte colective de muncă, mai imuabile decât cele 10 porunci din Vechiul Testament. Iar dacă o cere cutuma, mai umflăm cu multe milioane de lei lunar un stat de plată oricum supradimensionat, iar asta pentru o activitate ce pendulează între penibil și ridicol.

TVR este numai cel mai recent exemplu de batjocorire a banului public. Metroul, căile ferate, compania Tarom și multe altele sunt găuri negre în care se scurg miliarde și miliarde de lei în fiecare an. Pierderi uriașe, plătite din impozite și taxe. Capcana venitului mijlociu nu poate fi depășită fără eliminarea găurilor negre din economie și fără profesionalizarea aparatului funcțional din instituții publice, din întreprinderile statului și din zona politicului. Toate acestea atârnă ca pietre de moară în calea unui progres economic și social durabil. Prăpastia care se creează și se adâncește între cei care își câștigă prin muncă existența și cei care huzuresc pe bani publici reprezintă o bombă cu ceas pentru echilibrul din societate.

Haosul administrației locale

Cu greu se poate imagina un sistem administrativ mai haotic, costisitor și ineficient decât cel care este prezent în țara noastră. Avem 41 de judeţe şi 3200 unități administrativ teritoriale (UAT) la o populație efectivă de 15-16 milioane de locuitori. Fiecare din aceste UAT are primari, viceprimari, consilii locale – adică zeci, dacă nu sute de persoane plătite din bani publici. Sunt așa zise comune care abia dacă mai au câteva sute de locuitori, taxele locale neacoperind nici măcar costul cu încălzirea primăriei. Dar toate aceste UAT rezistă și vor mai fi acolo și în secolul următor, în cazul în care clasa politică va continua să refuze să vadă realitatea și va permite băltirea în acest haos birocratic.

O țară cu populația României nu poate fi administrată viabil cu mai mult de 1000-1200 UAT și cu 8-12 regiuni, în locul celor 41 de județe din prezent. Sunt risipite resurse fabuloase, al căror singur merit este că asigură confortul, atât cât se poate, al zecilor de mii de persoane plătite ca primari, consilieri locali, contabili și așa mai departe. 

O altă nebunie fără corespondent în lumea civilizată este că avem o capitală cu șapte primării, șapte primari, sute și sute de persoane în fiecare din aceste primării. Absurditatea este manifestă, dar clasa politică este complet insensibilă la cel mai elementar bun simț. Iar asta chiar în condițiile în care un referendum organizat nu cu mult timp în urmă arăta că bucureștenii s-au săturat de această absurditate și doresc ca primarul general să administreze efectiv orașul. Dar interesele politicienilor sunt mai tari decât votul expres al cetăţenilor.

Închei scurta discuție a chestiunii haosului din administrația locală cu referirea la o altă aberație politică: alegerea primarilor într-un singur tur de scrutin, care duce, de cele mai multe ori, la alegerea primarului cu votul a 8-9% din numărul alegătorilor dintr-o localitate. Obiectivul urmărit de politicieni a fost limpede de la bun început: eternizarea la putere a partidelor puternice și înlăturarea oricărei urme de alegeri democratice. Rezultatul nu poate fi altul decât băltirea într-un imobilism politic, continuarea nepotismului și a cheltuirii banului public după orice alte criterii decât cele ale eficienței și ale interesului cetățeanului.

Fără o schimbare radicală şi profundă în administrarea teritorială, problemele de azi se vor adânci, iar speranţa unei îmbunătăţiri radicale, în folosul cetăţeanului şi al dezvoltării sănătoase a ţării, vor rămâne fata Morgana.

Pensionar la 48 de ani

Lista anomaliilor care caracterizează societatea românească din prezent este din păcate mai lungă. Mă voi opri în cele ce urmează la o altă bombă cu ceas amorsată cu inconștiență de o clasă politică ineptă: mecanismul pensiilor speciale.

Marea majoritate a țărilor UE au o formă sau alta prin care anumite categorii socio-profesionale beneficiază de condiții de pensionare mai favorabile decât ale celorlalți cetățeni. Aceste condiții se pot referi la vârsta de pensionare, la cuantumul pensiilor și la modul de calcul al acestora. Nicio altă țară însă nu a împins problema pensiilor speciale la nivelul dincolo de aberant la care a ajuns la noi, într-un interval de numai câțiva ani.

Cea mai mare problemă, după părerea mea, este vârsta de pensionare. Și în alte țări există drept de pensie stabilit după împlinirea a 20-25 de ani într-o anumită activitate. Dar nicăieri nu poate fi măcar pusă în discuție ieșirea la pensie când se îndeplinește vechimea respectivă: pensia se plătește doar după împlinirea unei anumite vârste, care poate fi ceva mai redusă decât cea standard, dar simplul fapt că un adult în toată puterea iese la pensie la patruzeci și ceva de ani este de neconceput. Chiar pentru activitățile pentru care continuarea exercitării profesiei devine imposibilă (cum ar fi, de exemplu, balerinii) nu se pune problema ieșirii la pensie, ci a desfășurării altor activități apropiate de aceasta.

Sunt însă domenii în care, după două decenii de activitate, abia se poate vorbi despre deplina maturitate profesională, iar pensionarea înainte de vârsta standard reprezintă o chestiune care nici măcar nu poate fi pusă în discuție. Primul exemplu și cel mai elocvent este cel al magistraților. În toate țările UE magistrații ies la pensie la 65, 67 sau mai mulți ani. În Statele Unite judecătorii de la Curtea Supremă sunt numiți pe viață. Nu e nimic ieșit din comun aici. Puterea judecătorească este unul dintre cei trei piloni pe care se sprijină orice societate democratică. Rolul judecătorilor nu poate fi supraapreciat. Este, de altfel, unul din motivele pentru care judecătorii sunt, pe bună dreptate, între cei mai bine plătiți funcționari publici. Dar experiența din anii de exercitare a profesiei are o valoare excepțională. Este inadmisibil din punct de vedere social ca tocmai judecătorii să iasă la pensie când abia au atins vârful pregătirii profesionale. Nicio altă țară din lume nu risipește cu atâta nonșalanță o resursă umană inestimabilă ca valoare.

Aș adăuga aici că nici pentru magistrații care ies la pensie înainte de a împlini 50 de ani nu este, în realitate, o mare fericire. Dintr-un cetățean de vază, care desfășoară o activitate de maximă importanță, magistratul pensionar ajunge, de fapt, un neica nimeni. În locul respectului, oamenii îl vor privi cu adversitate, pentru că găsesc nedrept ca cineva în toată puterea să fie plătit împărătește din bani publici ca să stea degeaba până la sfârșitul vieții. Se produce o fractură socială dramatică între cei care au o viață activă, în folosul lor și al societății, și cei care huzuresc pe bani publici mai multe zeci de ani. Dintre toate aberațiile pensiilor speciale, cea mai dramatică este vârsta de pensionare, de teatru al absurdului.

Nivelul pensiei raportat la salariu reprezintă un alt privilegiu al pensionarilor speciali. Dacă un pensionar obișnuit primește o pensie care reprezintă 30-40% din ultimul salariu, pensionarii speciali au un venit apropiat de cel al ultimului salariu, asta dacă nu cumva imperfecțiuni legislative, cuplate cu un comportament neetic, duc la umflarea artificială a bazei de calcul a pensiei și, implicit, la o pensie mai mare decât venitul din muncă. Cuplarea celor două (vârsta de pensionare și nivelul pensiei) transformă interesul pentru a ieși la pensie cât mai aproape de îndeplinirea criteriilor, atât de generoase, de pensionare într-un imbold de neevitat. Nu cred că îi putem blama pe cei care folosesc aceasta oportunitate. Dar legile care favorizeaz acest lucru sunt pur şi simplu aberaţii, cu efecte dintre cele mai grave, pe termen lung.

În prezent avem peste 200 de mii de pensionari speciali. Pentru a-și flata ego-ul, aceștia le denumesc pensii de serviciu. Semantica este neimportantă. Le putem numi indemnizații de recunoștință sau diurnă pentru odihnă. Este important că societatea găsește normal ca sute de mii de adulți în toată puterea să fie plătiți foarte bine pentru a sta degeaba. Încetul cu încetul, dacă nu punem capăt acestui dezmăț, vom ajunge să avem costuri mai mari cu pensiile speciale decât cele cu pensiile normale, iar forța politică a celor care beneficiază de acest privilegiu să ajungă de nestăvilit. Nu va fi vorba numai de slăbirea uneia dintre puterile esențiale ale statului, ci de însăși o problemă de securitate națională.