Motto: „Politica lui Ceausescu nu se poate explica fara Dej si fara Declaratia din 1964.” – Paul Niculescu-Mizil
Emanciparea elitei comuniste din Romania, grupata in jurul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, de tutela hegemonica moscovita a coincis cu o categorica si orgolioasa respingere a hrusciovismului ca strategie politica anti-stalinista, cu toate ezitarile, inconsecventele si reculurile stiute. A fost de fapt Carta stalinismului national. Multi si-au inchipuit, cedand gandirii deziderative (wishful thinking), ca va urma o Primavara de la Bucuresti. S-au inselat.
Comunistii romani au exploatat intensificarea conflictului dintre Moscova si Beijing, accentuarea tendintelor centrifuge din miscarea comunista globala, pentru a-si afirma propria linie autonomista. Au repudiat traditia sovietocentrica si modelul ierarhic care garanta Moscovei o pozitie de suprematie. In locul definitiei consacrate a internationalismului (solidaritatea neconditionata cu URSS) se propunea una mai elastica, inspirata, in fond, de tezele comunistilor italieni si iugoslavi privind policentrismul ori, mai precis, unitatea in diversitate.
In august 1964, revista „Lupta de clasa”, organul teoretic al PMR, condusa de veteranul ilegalist Stefan Voicu, unul dintre autorii textului Declaratiei, publica „Nota memoriala de la Ialta”, testamentul politic al lui Palmiro Togliatti.Evident, acest lucru nu se putea intampla fara aprobarea explicita a lui Gheorghiu-Dej. Asemeni lui Togliatii, Dej era cat se poate de sceptic privitor la ideea, promovata de sovietici in special prin interpusii lor, partidele comuniste din Ungaria, Polonia, RDG si Cehoslovacia, a convocarii unei conferinte mondiale a partidelor comuniste cu scopul blamarii conducerii PC Chinez pentru activitati „scizioniste”.
In clasica sa lucrare „The Soviet Bloc” (Harvard University Press, 1967), Zbigniew Brzezinski nota caracterul „remarcabil de vehement” al Declaratiei din aprile. Mai mult, celebrul politolog considera ca, dupa moartea lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceausescu ar fi putut dezvolta tendintele de emulare a titoismului, inclusiv pe linia unui comunism nealiniat „pentru care Imre Nagy platise un asemenea teribil pret”.
In realitate, dupa decesul micului Stalin de la Bucuresti care a fost Gheorghiu-Dej, in conducerea PMR, devenit PCR la Congresul al IX-lea din iulie 1965, se derula o lupta intre o directie liberalizanta (in plan politic, economic si cultural), simbolizata de premierul Ion Gheorghe Maurer, si linia dura a aparatului de partid, reprezentata de Nicolae Ceausescu si grupul locotenentilor sai (Virgil Trofin, Manea Manescu, Ilie Verdet, Petre Lupu, Gheorghe Pana, Vasile Patilinet, Ion Stanescu, Maxim Berghianu). Paul Niculescu-Mizil s-a situat la mijloc: apropiat de Ceausescu, era in egala masura influentat de tezele novatoare care se nasteau atunci in dezbaterile teoretice din partidele comuniste ale Europei Occidentale, in primul rand cel din Italia.
„Declaratia”, un document atent construit si redactat cu maxima grija, trebuie asadar contextualizata, plasata in cadrul comprehensiv al istoriei comparate a comunismului: ce se petrecea in miscarea comunista la acel ceas istoric? Care erau fortele centrifuge? Unde se situau Dej si baronii sai in acele polemici? Continuind linia Plenarei din noiembrie-decembrie 1961, „Declaratia” a rescris istoria Blocului Sovietic si a devenit izvorul de legitimizare a grupului pretins national (v. argumentele insistente ale lui Paul Niculescu-Mizil in acest sens, de pilda in volumul „O istorie traita”, Editura Enciclopedica, 1997).
In momentul adoptarii „Declaratiei”, existau inca mii de detinuti politici in Romania. Amnistia din vara acelui an nu insemna ca dictatura renuntase la ambitiile monopoliste, ci era o concesie facuta Occidentului, tot asa cum Tito facuse unele concesii dupa ruptura cu Stalin. Nici vorba de o critica a metodelor criminale ale Securitatii, nici vorba de o reducere a numarului de informatori. Nici vorba de reabilitari. Calaul Alexandru Draghici continua sa conduca, de nimeni stingherit, monstruosul aparat terorist al MAI.
Faptul ca „Declaratia” a fost inspirata si scrisa de oameni direct implicati in cele mai intunecate momente ale stalinismului spune totul despre ce se urmarea. Este inimaginabil ca un Emil Bodnaras, Nicolae Ceausescu sau Leonte Rautu ar fi dorit o liberalizare interna. Toti trei erau stalinisti indarjiti. Mizil insusi, cum stim, fusese locotenentul fidel al lui Rautu in prigoana impotriva intelectualilor si ilegalistilor din anii 1958-1960. Evident, rolul lui Maurer (poate si Alexandru Barladeanu) este diferit si putem detecta debutul conflictului ulterior dintre reformatorii moderati si neo-stalinistii pseudo-nationalisti.
Cateva elemente istorice pot lumina tabloul epocii si explica pozitiile adoptate de Dej si camarila sa, in randul careia Nicolae Ceausescu, obedient, fanatic, obtuz si agresiv, era de-acum un personaj cu maxima influenta. In primul and, liderii de la Bucuresti au privit cu maxima suspiciune atacurile lui Nikita Hrusciov impotriva mitului lui Stalin. Divortul dintre Bucuresti si Moscova (atata cat a fost) a avut loc pe fondul celui de-al doilea val de destalinizare din URSS. Pentru Dej, care pariase inca din iunie 1957, cum a demonstrat Georges Haupt intr-un excelent articol aparut in Franta in 1964, pe victoria grupului stalinist din Prezidiul CC al PCUS, era vorba de propria sa biografie politica, de implicarea sa directa in marile crime ale stalinismului din Romania. De-aici si afinitatile cu Mao, pentru care hrusciovismul reprezenta victoria revizionismului in miscarea comunista.
Plenara din noiembrie-decembrie 1961 a fost exact acel spectacol mistificator menit sa masluiasca istoria PCR si sa o prezinte in chip teleologic drept o lupta dintre o „grupare patriotica” intruchipata de Dej si oamenii sai, si cea formata din „oamenii Moscovei”, culminand in triumful factiunii Dej. In aceasta viziune, putin conta ca, de pilda Teorhari Georgescu si Miron Constantinescu se aflasera in tara in anii razboiului si ca facusera parte din grupul dominat de Gheorghiu-Dej.
As dori sa amintesc aici un detaliu simptomatic. Exista voci, inclusiv fostul sef de cabinet al lui Dej, Paul Sfetcu (1926-1994), dar chiar si Paul Niculescu-Mizil (1923-2008), care incearca sa acrediteze ideea ca Dej a ramas pe veci marcat de rolul sau, impus (mai exact spus, atribuit) de Stalin, in excomunicarea lui Tito. Nu neg ca asa povestea el, poate asa o si vedea, dupa 1956, istoria acelui an 1949 cand, la conferinta Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti) de la Budapesta, Dej a citit raportul-rechizitoriu „PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni”. O proba ca Dej nu a fost constrans a prezinte macabrul Raport este si faptul ca pe lista „tradatorilor si renegatilor” titoisti aparea si numele lui Lucretiu Patrascanu, al sau nemesis in PMR.
Ulterior, s-a tot plans ca nu a fost consultat, ce de fapt el ceruse o posibila intalnire cu Tito pentru a calma situatia. Nu cred ca isi putea permite o asemenea atitudine. Mai degraba, cred ca Dej a fost flatat, onorat si incantat ca tocmai lui i se daduse aceasta misiune. Stalin avea nevoie de un megafon care sa nu fie direct legat de emigratia cominternista (Ana Pauker, Klement Gottwald, Boleslaw Bierut, Vulko Cervenkov, Matyas Rakosi petrecusera anii razboiului in emigratie in URSS). Dej nu era un „moscovit”, deci vocea sa rasuna altfel, chiar daca spunea exact ceea ce dicta Kremlinul. Acel discurs, pe care ulterior avea sa-l regrete atat de tare, a fost de fapt certificatul de acceptare a l lui Dej in cel mai select club stalinist. Era proba ca genialissimul generalissim avea incredere in ceferistul din Balcani.
In plan ideologic, esential pentru ceea ce istoricul Martin Malia defineste drept „partocratii ideocratice”, linia hrusciovista, mai ales dupa Congresul al XXII-lea din octombrie 1961, aparea drept un pericol mortal pentru stalinistii de la Bucuresti. Publicarea, cu aprobarea directa a lui Hrusciov, a nuvelei „O zi din viata lui Ivan Denisovici” de Aleksandr Soljenitin, a fost un soc pentru Rautu si acolitii sai. Deranjau romanele si memoriile anti-staliniste scrise de autori precum Konstantin Simonov, Ilya Ehrenburg si Konstantin Paustovski.
In aceste circumstante, are loc mobilizarea „frontului istoric”, o tema cercetata cu profunzime de catre Bogdan C. Iacob. La fel, conducerea PMR incepe sa flirteze tot mai ostentativ cu personalitati intelectuale de exceptie, in primul rand G. Calinescu si Tudor Arghezi. Istoricul Cristian Vasile s-a ocupat in chip sistematic de politicile culturale ale regimului Dej. Publicarea manuscriselor „Marx despre romani” avea exact scopul de a servi o lectie sovieticilor cu propriile lor arme ideologice. Exact in acesti termeni se discuta subiectul (o spune P. Niculescu-Mizil). Un rol-cheie l-a jucat in acea actiune academicianul Andrei Otetea, devenit unul din pilonii noii istoriografii „de-rollerizate”, in curs de convertire la traditia interbelica. Incepand cu anul 1963, se produce o incontestabila relaxare intelectuala.
Aparitia saptamanalului „Lumea”, dupa ce ani de zile informatiile despre viata internationala fusesera oferite exclusiv prin traducerea revistei sovietice „Timpuri noi” (Novoe vremia), indica o modesta, dar reala, deschidere. Director a fost numit George Ivascu, intelectual ilegalist, detinut politic in anii 50, renumit pentru abilitatile sale tactice. El conducea, in acelasi timp, revista „Contemporanul” unde, spre stupoarea multora, incepea reabilitarea marilor figuri ale culturii romanesti, negate si denigrate in anii anterior, in primul rand Titu Maiorescu. Tot acolo, A. E. Baconsky incepea o rubrica ce avea sa intre in legenda despre noile curente din literatura universala. Dictatura lui Mihai Beniuc la Uniunea Scriitorilor se apropia de sfarsit. Reveneau in paginile revistelor literare autori precum Vladimir Streinu si Serban Cioculescu. Existau ratiuni pentru a crede ca, macar in viata culturala, va urma o perioada mai fasta. Ceea ce, trebuie spus, s-a si petrecut, cel putin pana in 1971.
In plan economic, conflictul s-a tradus in sfidarea Bucurestiului la adresa integrationismului propus de Hrusciov si de liderii din RDG, Polonia si Cehoslovacia. Miza era importanta pentru intreaga strategie economica a PMR, in primul rand legata de continuarea industrializarii si de deschiderea tehnologica spre Vest. In aceasta privinta, publicarea articolului economistului Costin Murgescu de respingere a „Planului Valev” a fost un moment crucuil in metamorfozarea unui partid-paria (termenul ii apartine profesorului Ken Jowitt) intr-o formatiune capabila sa reprezinte reale interese nationale.
In plan politic, PMR se fereste de contaminarea cu virusul revizionist. Prelucrarile „Declaratiei” pun accentul pe vizionarismul intelept al echipei Dej, pe dimensiunea nationala, pe necesitatea unirii tuturor fortelor patriotice in jurul „conducerii marxist-leniniste in frunte cu…”. Mitul unanimist este de-acum ingredientul central al dramaturgiei politice oficiale. Cerberii propagandei raman in functiei si vegheaza sa nu se produca niciun fel de alunecare eretica. In august 1964, la doua decenii de la 23 august 1944, inchizitorul de partid Ion (Janos) Vincze scria furibund in „Scanteia”, organul CC al PMR, despre „tradatorul Patrascanu”, un semn greu de neglijat ca marotele dejiste au ramas neafectate de „Declaratie”…
In plan psihologic, al relatiilor personale dintre liderul roman si cel sovietic, este de notat aversiunea lui Dej pentru ceea ce el percepea drept aventurismul de bufon al lui Nikita Sergheievici, frustrarile personale datorate proverbialei impulsivitati a succesorului lui Stalin in fruntea PCUS. Mai mult, il deranja puternic faptul ca sovieticii foloseau o activa agentura in Romania si informatii confidentiale, direct legate de discutiile din conducerea PMR, ajungeau instantaneu la Moscova. Dupa plecarea trupelor sovietice, in 1958, Dej a facut tot posibilul pentru a se debarasa de cei pe care ii considera, cel mai adesea justificat, drept spioni sovietici. Vechea sa unealta, Pintilie Bodnarenko, zis Pantiusa, a fost mutat de la Securitate la Militie si a capatat atributii mai degraba administrative in MAI.
A nu se intelege ca Dej era neaparat un admirator al lui Mao. Il socotea si pe acesta un radical capabil de actiuni extreme. A spus-o franc in discutiile din Biroul Politic care au premers „Declaratiei”. Dar initiative gen amplasarea rachetelor in Cuba fara consultarea statelor din Tratatul de la Varsovia si criza care s-a nascut din aceasta nesabuinta a lui Hrusciov au contribuit la decizia lui Dej de a juca o carte cat mai distanta in raport cu Kremlinul. Vizitele vicepremierului Gh. Gaston Marin, unul dintre confidentii lui Dej, in Statele Uniite (1963 si 1964), intalnirea ministrului de externe Corneliu Manescu cu secretarul de stat Dean Rusk, calatoria oficiala a premierului Maurer in Franta (1964) erau tot atatea indicatii ca politica externa a Romaniei comuniste se afla in plina de-satelitizare. In aprilie 1964, Dej a evitat sa participe la cermonia de la Moscova prilejuita de implinirea varstei de 70 de ani de catre Nikita Hrusciov. L-a trimis pe Maurer, la fel cum tot Maurer a participat la festivitatile din Berlinul de Est legate de implinirea aceleiasi varste de catre satrapul stalinist local, Walter Ulbricht.
O amintire personala. Era in toamna anului 1963, Liceul nr 24 (actualul „Jean Monnet”) aba se infiintase. Eram in clasa a sasea. Colegul meu de clasa Gheorghe (Ghita) Gheorghiu, fiul Licai si al lui Marcel Popescu, nepotul liderului PMR, spunea bancuri cu Hrusciov. Unele erau extrem de defavorabile acestuia. Eram cativa acolo, eu l-am intrebat daca nu se temea sa spuna asemenea bancuri. Mi-a raspuns ca le stie de la bunicul sau. Poate ma inseala memoria, dar cred ca printre cei care il ascultatu pe Ghita batandu-si joc de Hrusciov era si Nicu Ceausescu…
„Declaratia” a fost, asadar, un document esential in afirmarea autonomiei, dar si in supravietuirea unui grup politic nemijlocit responsabil pentru practicile criminale ale stalinsimului din Romania. A ingaduit rostirea unor jumatati de adevar si a perpetuat numeroase minciuni. Intre acestea, teza ca in Romania nu era nevoia de reabilitarea nimanui, ca gratie lui Gheorghiu-Dej, stalinismul romanesc ar fi fost unul, in fond, moderat si chiar benign.
Unul din beneficiarii directi ai „Declaratiei” a fost Nicolae Ceausescu, membru al Biroului Politic, secretar al CC al PMR si sef al Directiei Organizatorice, deci responsabil cu cadrele. Nu sunt de acord cu asertiunile lui Gh. Apostol care sustinea ca in acea perioada (deci in 1964), Dej se pregatea sa-l numeasca pe Ceauesecu secretar insarcinat cu agricultura. In august 1964, Ceausescu a condus delegatia PMR la funeraliile liderului comunist italian Palmiro Togliatti. Tot el a condus delegatia PMR la congresul Uniunii Comunistilor din Iugoslavia. Era direct implicat in contactele cu PCUS si PC Chinez. Conducea cadrele, raspundea de dosare. In aceasta privina, Paul Niculescu-Mizil avea dreptate: fara a mentiona „Declaratia”, Ceausescu a continuat, dupa venirea la putere, linia codificata in acel document. In acest sens, a existat o continuitate imposibil de ignorat ori de negat intre Gheorghiu-Dej si succesorul sau.
Regretatul istoric Eugen Denize a sintetizat remarcabil esenta si semnificatiile momentului aprilie 1964: „Trebuie spus însă că „independenţa” faţă de Uniunea Sovietică a fost, în primul rând, a conducătorilor, Dej şi apoi Ceauşescu, şi nu a ţării. România a continuat să fie membră a C.A.E.R. şi a Tratatului de la Varşovia, a continuat să facă spionaj împotriva democraţiilor occidentale şi să transmită informaţii şi tehnologie în URSS. În ciuda „independenţei” ţării, modelul sovietic de dezvoltare internă a devenit tot mai puternic în România, mult mai puternic decât în celelalte ţări socialiste care-şi proclamau deschis vasalitatea faţă de Moscova. (…) Declaraţia din aprilie 1964 a adus o oarecare independenţă externă, dar plătită cu o consolidare a stalinismului pe plan intern. De fapt, în România nu a avut loc niciodată o adevărată destalinizare până în decembrie 1989.”
In cartea mult contestata si prea putin citita „Marele soc din finalul unui secol scurt. Ion Iliescu in dialog cu Vladimir Tismaneanu” (Editura Enciclopedica, 2004), cel care in 1964 era seful sectiei invatamant a CC al PMR, in cadrul Directiei de Propaganda si Cultura (condusa de Leonte Rautu si de adjunctul acestuia, Paul Niculescu-Mizil), deci un activist ideologic de prim plan, spunea: „…crearea unui comunism national a inlocuit procesul de destalinizare. Prin aceasta platforma nationala si Dej, si Ceausescu au oferit o acoperire stalinismului din Partidul Comunist Roman.” Dupa care, ca vechi leninist el insusi, are grija sa spuna ca acel patriotism ar fi fost real. A fost, sintetic formuland chestiunea, patriotismul specios si oportunist al unui grup de stalinisti aflati intr-o disperata cautare a unei imposibile legitimitati.
Recomandari:
http://www.lapunkt.ro/2014/04/25/aprilie-1964-declaratia-de-independenta-fata-de-propriul-popor/
http://revista.memoria.ro/?location=view_article&id=386
http://www.ucpress.edu/book.php?isbn=9780520237476 („Stalinism pentru eternitate. O istorie politica a comunismului romanesc”, traducere romaneasca de Cristina Petrescu si Dragos Petrescu, Polirom, 2005; editia a doua, cu o noua prefata de Cristian Vasile, in curs de aparitie, Humanitas, 2014).
http://www.curteaveche.ro/pe-umerii-lui-marx-o-introducere-in-istoria-comunismului-romanesc.html
Vă pun o întrebare evident academică, domnule profesor. Cum credeți că ar fi arătat conducerea PRM/PCR la moartea lui Dej, dacă acestuia i-ar fi urmat un grup fidel liniei moscovite ? În fond, aceasta nu ar fi implicat automat și stalinismul, de vreme ce avem exemplul conducătorilor din țări vecine („și prietene” :)), integrați mai bine în structurile economice și militare prezidate de URSS.
URSS se afla in martie 1965 in plina re-stalinizare (fireste, fara teroarea in masa din epoca „genialissimului generalissim”). Procesul Siniavski-Daniel dovedeste ca relaxarea hrusciovista nu mai functiona. Istoricul Adrian Cioroianu a explorat o asemenea ipoteza in studiile sale, inclusiv in cartea la care dau link in finalul articolului meu. Probabil ca excesele cultului lui NC n-ar fi fost posibile intr-o Romanie mentinuta in parametrii controlati de Moscova. Probabil ca s-ar fi dezvoltat si in Romania fenomenul disidentei, oricum mai puternic decat in regimul pretins patriotic al lui NC. Probabil ca o versiune mai putin virulenta de protocronism ar fi aparut, dovada Bulgaria cu tracomania de-acolo. Intram in zona istoriei alternative, deci pe terenul unor nisipuri miscatoare…
Desigur, nu-mi imaginam un paradis terestru în oecumenele sovietic. Ar fi scutit poate de delirul și mizeria ultimilor ani. Și evitat victimele din decembrie 1989. Mă refeream însă la personalități politice, în măsura în care epurările succesive ale lui Dej au mai lăsat oameni cu simpatii pro-moscovite. Vă mulțumesc pentru răspuns.
Aveti dreptate. Unul dintre acestia este citat in finalul articolului :)
Doar o mica tehnicalitate : Siniavsky si Daniel au fost arestati abia in septembrie 1965 (procesul a fost in 1966) , si nu in martie.
Corect. In martie murea Dej.
Apropo de legitimitatea grupului de stalinisti … Cum va explicati existenta tortionarilor, a delatorilor, a tuturor celor care au intrat in sistem cu entuziasm? A celor care au aprobat fara sa se manjeasca? A celor care au pactizat cu ura de clasa? A milioanelor care si-au zis de la inceput ca tot e bine cat se pot descurca? Nu credeti ca aceasta masa de indivizi a constituit pana la urma baza de legitimitate a regimului?
Baza de masa, fireste. Dar nu de legitimitate.
Dar care e sursa legitimitatii in viziunea dvs? Ok, stim cum a fost impus regimul, ca el n-a fost legitim la origini. Dar mai tarziu el a avut sprijinul maselor, al tuturor celor care asteptau de la regim slujba si casa; aceeasi care stiau ca in tara nu e libertate, ca se face politie politica etc. Stalinistii au condus pana la urma cu acordul implicit al maselor, care n-au miscat nimic nu din frica, ci din dezinteres, din alienare; pentru ca regimul a format pana la urma „oameni noi”. Consimtamantul majoritatii, asta nu e o sursa de legitimitate pentru dvs? Sau operati cu un concept mai tare, care nu le da dreptul oamenilor sa sprijine o dictatura?
Va rog mult sa cititi ce scriu, nu ceea ce nu scriu. Principala sursa de „legitimitate” a unei ideocratii o consituie ideologia. Cum va explicati absenta oricarei tendinte revizioniste in Romania? In fine, va rog sa reveniti la subiectul articolului. Imi cer scuze, dar nu am ragazul pentru discutii colaterale. Am scris ce-am crezut ca merita scris, am dat linkuri la bibliografia problemei. Va doresc un weekend placut.
Va multumesc pentru raspuns.
Daca ar fi sa luam in considerare mediatizarea si capacitatea propagandistica, speranta unei Primaveri de la Bucuresti a survenit in august 1968, insa este cert ca acel refuz de a participa la invazia Cehoslovaciei a reprezentat o aplicare a Declaratiei din 1964 (in orice caz, in spiritul acesteia).
Lecturand articolul D-lui C Vasile (si celelalte linkuri pe care le-ati furnizat), nu pot sa nu remarc o acceptiune universala care sa prezinte momentul 1964 drept ‘desovietizare fara destalinizare’.
Nu am nimic de obiectat in privinta lipsei destalinizari si nici in privinta existentei unei tendinte nationaliste (realmente sovinista, spre a folosi un termen consacrat, daca amintim protocronismul), insa as prefera formularea nationalizarii stalinismului in fata ‘desovietizarii’. Daca G-Dej a avut (dupa Declaratie) 2 posibilitati – autonomia de tip iugoslav si stalinismul de tip Enver -, cred ca sunteti de acord ca probabilitatea primei variante era aproape nula. In opinia mea, si cea de-a II-a varianta era foarte putin probabila, modelul chinezesc-nord corean fiind cel admirat.
Si D-voastra ati amintit ‘mentinerea in orbita URSS’ a Romaniei, chiar si dupa Declaratia din 1964. De asemenea, schimbarea lui N Hrusciov de la conducerea URSS cu echipa lui Brejnev a reprezentat o dezghetare (sa nu zic reincalzire) a relatiilor fraterne. Nu am informatii in acest sens (si poate ma puteti ajuta), insa refuzul de participare a RSR din august 1968 imi apare ca fiind o etapa tolerata (poate chiar incurajata) de URSS spre a lasa posibilitatea lui Ceausescu de a-si reconsolida puterea ori de a evita fenomene similare (1968 a fost nu doar anul Primaverii de la Praga, cat si a crizei poloneze din martie; aparenta unui nationalism pseudo-auonomist ar fi reprezentat scuza perfecta pentru suprimarea oricarei forme de dizidenta).
De acord, pentru ultimul Dej nu a existat o tentatie iugoslava ca model de destalinizare interna. Dar privea cu admiratie si chiar invidie marja de manevra reala a lui Tito in politica externa. La fel, NC se va stradui sa practice un titoism a la roumaine, daca vreti, cu a sa fixatie pe „rolul tarilor mici si mijlocii”.
În spiritul celor afirmate de dumneavoastră în ce privește menținerea pe orbita Moscovei după 1964, sînt convins că în toți cei 25 de ani de „domnie”, Ceaușescu nu a reprezentat pentru sovietici mai mult decât un fel de nuisance factor în public, și mai puțin în ce privește interesele geo-politice ale URSS. Altfel nu cred că ar fi rezistat. Desigur, dacă România ar fi fost un stat cu frontiere comune Vestului, chiar și acest showmanship ar fi suferit o analiză ceva mai severă din partea tovarășilor de peste Prut.
@ Klamm,
se pare ca nu a fost refuz de a participa, ci nu a fost „invitat”.
1) Nu fac aceasta semnalare cu placere, sper ca altii sa o faca cu mai mult ecou si cu mai multe argumente decat as putea eu sa o fac in cateva randuri, dar Vladimir Tismaneanu prezinta extrem de tendentios miscarea politica de independenta pe care a generat-o poporul roman prin linia de lideri Gheorghe Gheorghiu Dej-Nicolae Ceausescu. Calea aleasa, de a duce in derizoriu sau in absurd o aspiratie nationala, prin punerea ei in seama unui beneficiar unipersonal sau de grup, nu ar starni nici cea mai mica urma de indoiala daca liderul sau conducatorii ar fi fost alogeni. Dar, fapt la care ar trebui luat aminte, cei doi lideri erau suta la suta nationali, mai mult, ei veneau dupa grotesc de nereprezentativa linie alogen-cominternista.
2) Nu este nicio indoiala, comunismul ca sistem social-politic trebuia sa dispara, cel putin pentru ca era o idée neautohtona, despre care nimeni nu i-a intrebat pe romani daca o accepta sau nu (si cred ca, acum, la fel se intampla cu ucrainenii). La fel de lipsit de echivoc este si faptul ca buna credinta a libertatii recomanda salutarea oricarei forme de independenta sau emancipare, indiferent cum s-ar numi sau din partea cui ar veni, iar cea a romanilor “comunisti” nu face exceptie. Meritul incontestabil al liniei de independenta din 1964, in ciuda multor inconsecvente si derapaje, este de a fi marcat inceputul iesirii dintr-un razboi civil orchestrat ideologic si politic, pe filiera internationalista, si indreptarii spre un inceput de unitate nationala.
3) Catalogarea Declaratiei de independenta din 1964 drept “Carta stalinismului national” este o tentativa nedreapta si esuabila de legendare, contrazisa in primul rand printr-o suita de masuri de de-stalinizare. Istoric, declaratia politica a PMR fata de Moscova reprezenta apogeul destalinizarii, prin retragerea trupelor sovietice, a consilierilor sovietici, desfiintarea sovromurilor, a editurii “Cartea rusa” si a revistei “Timpuri noi”, tradusa in romana, respingerea planului Valev, dar, mai ales, printr-o uluitoare iesire din lagarul stalinist si deschidere spre Occident.
4) Ca prin de-stalinizare si de-sovietizare Romania a devenit un pion american si occidental, pana la limita permisa de regulile formale, bineinteles, dar foarte bine jucat in 1968 (pentru care avea sa vina si razbunarea din 1989), este tot un fapt probat istoric. Mai de neinteles este strategia, gresita, in opinia mea, pe care o propune autorul, de stalinizare a de-stalinizarii, care ar putea duce la pierderi pretioase de puncte pe noua tabla de sah geopolitica, care opune obamismul si putinismul.
5) Cat despre “relaxarea” hrusciovista, ca strategie politica anti-stalinista, sa nu insistam, o amprenta de personalitate era inlocuita cu alta, iar raportul “secret” si-a facut datoria mai bine decat un maur, nemaivorbind de criza rachetelor cubaneze, de scena ‘pantofului” de la ONU, de reformele incepute si neterminate (de unde si bancul din epoca: “Ce se incepe si nu se termina niciodata? Reformele lui Hrusciov!”), care nu au avut decat un rezultat, dezorganizarea si slabirea statului, ceea ce pentru cineva care mergea de doua sute si ceva de ani pe acelasi proiect nu putea sa apara decat ca o mana cereasca…
Daca traia, Paul Niculescu-Mizil v-ar fi felicitat pentru acest text. Weekend placut!
Fără să vreau să fiu malițios, poate experiența mea în comunism nu corespunde cu a dumneavoastră. Independența de care vorbiți, reală sau simulată, a culminat cu o subjugare personală a unui popor și reducerea lui la condiții de mizerie materială și spirituală care în opinia mea îl plasează pe Ceaușescu la jumate drum între Enver Hoxha și Kim Ir Sen. Nu cunosc altă țară comunistă din Europa, cu excepția Albaniei, care să fi fost supusă la toate cele prin care a trebuit să treacă populația României în ultimii ani de delir ceaușist. Nu cunosc nici vreun exemplu contemporan de mutilare a unui oraș, la talia la care a fost supus Bucureștiul. Desigur, lucrările baronului Haussmann ar putea sta cot la cot, dar dacă mă puneți să aleg, l-aș lua pe Napoleon III cu ochii închiși. Ceaușescu nu a fost nici Imre Nagy și nici Dubcek- în ce mă privește, e doar schimbarea unui fel de sclavie hegemonică cu alta personală- chiar dacă i s-a dat o tentă naționalistă, ceea ce în opinia mea nu trebuie confundat cu patriotismul.
Îmi amintesc de un pasaj din Arthur Koestler (cred că era din Arrow in the Blue) în care autorul, comunist sub acoperire jurnalistică pentru un mare cotidian german al anilor ‘20, revine din URSS spre Occident și trece prin Budapesta natală. Dată fiind viza din pașaport, este convocat la siguranța regimului horthist, unde i se pun întrebări pe un ton relativ moderat, dat fiind că cei care-l interogau ignorau apartenența lui politică. Unul din agenți întreabă : Este adevărat că Bela Kuhn este șeful Kominternului ? Vrând să-și impresioneze interlocutorii, Koestler răspunde afirmativ, deși era o minciună. Bucuros, securistul exclamă : Vedeți mă, tot un ungur de-al nostru !
Va multumesc mult pentru referinta la memoriile lui Koestler. Cele doua volume sunt printre cartile mele favorite. Mare pacat ca n-au fost (inca) traduse in romaneste. Evident, sunt de acord cu ce scrieti despre regimul Ceausescu. Imi amintesc ce spunea Alexandru Ivasiuc: „Suntem douazeci de milioane de oameni care traim in imaginatia unui nebun”.
Și pentru mine a fost o carte de referință, cu atât mai mult cu cât am avut șansa s-o pot citi în ‘81-‘82. Pentru toți cei dintre noi cărora le repugnă orice fel de „ism” cu iz politic extrem, îmi aduc aminte cuvintele lui Koestler, ori mai bine zis gândurile lui, o dată ce a început să lucreze pentru serviciul de propagandă britanic în timpul celui de-al doilea război mondial și era evident frământat de argumente etice, pro și contra : „Luptăm în numele unui adevăr parțial împotriva unei minciuni absolute”. Un week-end bun și mulțumesc pentru adăugiri.
AA, fara indoiala ca aveti dreptate in descrierea facuta, dar mizeria si, apoi, nebunia (cred ca la propriu) de care aminteste VT veneau nu din declaratia de independenta din 1964, ci din monstruozitatea unei puteri pe viata, care anihileaza orice simt de responsabilitate si orice posibilitate de a fi tras la raspundere vreodata. Aceasta caracteristica a sistemului politic comunist nu facea decat sa invite la abuzuri. In mod normal, vizita lui Gerald Ford la Bucuresti, in 2 august 1975, nu ar fi trebuit sa-l mai gaseasca pe Nicolae Ceausescu la conducerea Romaniei, care se afla deja de 10 ani pe aceasta pozitie (din 1965).
Puneti o intrebare, nu neaparat academica, la inceputul dezbaterii, care ar putea suna si altfel: Cum ar fi aratat Romania daca prezidentiatul lui Ceausescu nu ar fi depasit doua mandate (8-10 ani), asa cum ar fi democratic si cum se intampla in Occident? Sau, cel putin, daca vointei tiranice de putere, care cred ca tine de natura umana, i s-ar fi pus punct la Congresul XII (episodul Constantin Parvulescu)? Si inca o intrebare, “colaterala” sa-i zicem, cat de democratica este opozitia la destituirea prin referendum a unui presedinte in zilele noastre?! Vedeti, lucrurile nu sunt atat de simple, mai ales cand este vorba de cauze si circumstante…
Desigur, e firesc ca toți cei care am trecut prin comunism să ni-l fi dorit cu o față umană. Întrebarea mea, adresată profesorului Tismăneanu, era legată de personalități și ținea de un interes istoric. Altfel, putem face regresii la infinit zicând că „dacă ar fi fost cutare și cutare”…Nu știu dacă interpretez corect sensul mesajului dumneavoastră, dar un PCR funcționând perfect democratic este un contradictio in terminis de vreme ce un astfel de inorog politic, ar fi echivalat cu instaurarea unui pluralism politic. Sau dacă vreți un PCR cu trei aripi, conservatoare, centristă și liberală :)- sînt opțiuni firești în orice societate care funcționează normal. Referitor la ultima parte a postării dumneavoastră, mă tem că răspunsul meu n-o să vă placă. Voința majorității este democratică acolo unde se respectă legi, iar sistemul funcționează transparent și fără suspiciunea ocultării unor incorectitudini. O dată ce acest ultim deziderat a fost violat, totul devine un fel de lege a talionului, exercitată mai mult sau mai puțin în public și evident în detrimentul intereselor alegătorilor. Churchill spunea că un politician de succes este acela care reușește să explice degajat de ce nu a îndeplinit promisiunile electorale…
Vă dau un exemplu democratic în ce privește un președinte- alegerile din 1864 în SUA, ori mai bine zis în partea nordistă, s-au desfășurat în plin război civil. Atât cât se poate spune că în acea vreme ar fi existat sondaje de opinie, toate îl dădeau pe Lincoln perdant. A fost chiar sfătuit de cei apropiați să anuleze alegerile, folosindu-se de puterile extraordinare pe care i le conferea situația momentului. A refuzat și a câștigat.
Vă doresc un sfârșit de săptămână plăcut.
Multumesc pentru ideile cu adevarat provocatoare, care ar trebui sa deschida noi capitole de dezbatere, pe care mi-e teama ca nu le putem rezolva aici (poate cu ajutorul dl. VT).
In treacat, as observa insa ca problema raporturilor dintre multipartidism si unipartidism a cunoscut deja mutatii semnificative. Am in vedere bipartizanismul american, care pe anumite dimensiuni functioneaza aproape ca un unipartidism, si unipartidismul chinez, care prin compozitie, reprezentativitate si alternante la varf devine pluralist, foarte aproape de multipartidism.
Cat priveste raporturile dintre drept si democratie, scoaterea vointei populare din randul surselor dreptului nu cred ca va mai putea functiona in noul secol, cel putin nu fara riscurile revolutiilor si razboaielor care au macinat secolul trecut. La o simpla privire, o societate care are trecut pe firma doar numele capitalului (capitalism), nu si al muncii (capitalism social sau social-capitalism) este nedreapta prin definitie. In plus, este si frauduloasa, pentru ca inlocuieste in mod illicit democratia, de care uzeaza formal, cu capitalocratia, pe care o practica pe fond. Pentru a nu fi inteles gresit precizez ca legea nu este democratica in aplicare, ci in codificare, ca expresie a vointei demosului. Pe scurt, lexocratia nu inseamna si nu trebuie sa (mai) insemne capitalocratie.
Va doresc si eu un weekend placut! La fel, autorului articolului!
În ce privește sistemul american, părerea mea este că accesul nelimitat al banilor în cuferele electorale tinde să justifice butada „the best election that money can buy”. Deci nu văd asta ca un semn bun. Ar fi o îndelungă discuție off-topic. Dar deși simpatiile mele înclină spre democrați, este logic că cei aproape 1 miliard de dolari fonduri electorale pentru prima campanie a lui Obama nu au provenit dintr-o inițiativă gen „dați un leu pentru Ateneu”. În ce privește convergența în fapt și nu ideologică a celor două mari partide, îmi pare că este considerabil complicată de elementul dur republican. Dacă cel democratic se va polariza cu apariția unei extreme stângi inflexibile, lucrurile se vor complica și mai mult.
Am fost în China în repetate rânduri, deci impresiile mele se bazează nu doar pe ce am citit- deși politica nu este un subiect predilect pentru interlocutorii indigeni- reflex care mi-a adus aminte… de alte vremuri. Dar China are 2500 de ani de tradiție confucianistă-examenele de admitere în administrația imperială funcționau deja în vremurile când Europa era încă dominată de triburi. Deci este un reflex de integrare verticală care e foarte specific marii puteri din răsărit. Dar democrație, în sensul elinic și vestic, este cred un termen cu totul străin, alogen. Pe de altă parte, nici un alt mare stat al istoriei încă în viață, nu a cunoscut atâtea spargeri și reuniri succesive câte au trecut peste China. Spectrul acestei dezbinări și violenței pe care o atrage nu este doar un instrument partinic dar și o preocupare pentru „oamenii de rând”. Există însă fără îndoială o clasă de mijloc în creștere și dornică de răspunsuri și nu de propagandă. Stârpirea corupției administrative ar fi unul din ele- deși eu unul nu văd cum e posibil atunci când statul este reprezentant majoritar în companii unde se învârtesc miliarde de dolari ori există companii particulare abonate la cele mai mănoase contracte guvernamentale. Deci ori privatizare, ori control draconic și implicit o „strângere a șurubului” asupra întregii societăți. Am vorbit de pătura de mijloc- dar un abuz guvernamental aidoma evacuării forțate a milioane de oameni pentru Barajul Celor Trei Defileuri, e un mesaj în clar pentru toți.
Stimate domnule profesor, vă rog să-mi permiteţi să vă semnalez o eroare de cronologie în textul dvs.:
„Nu neg ca asa povestea el, poate asa o si vedea, dupa 1956, istoria acelui an 1949 cand, la conferinta Cominformului (Biroul Informativ al partidelor comuniste si muncitoresti) de la Budapesta, Dej a citit raportul-rechizitoriu “PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni”.”
La îndemnul lui Iosif Stalin, Gheorghiu-Dej a prezentat un raport foarte critic la adresa liderilor comuniştilor iugoslavi la cea de-a treia reuniune a Biroului Informativ al Partidelor Comuniste (Bucureşti, 20-26 iunie 1948). Documentul respectiv a stat la baza emiterii şi aprobării imediate a „Rezoluţiei Biroului Informativ asupra situaţiei din Partidul Comunist din Iugoslavia”.
La a patra întrunire a KOMINFORM-ului (Budapesta, noiembrie 1949) s-a aprobat rezoluţia menţionată de dumneavoastră, „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni”, care NU a fost elaborată sau prezentată de Gheorghe Gheorghiu-Dej. Este adevărat însă faptul că, după întoarcerea din Ungaria, liderul comunist român a prezentat un raport privind măsurile care trebuia aplicate urgent în România, document care avea la bază raportul-rechizitoriu nominalizat de dumneavoastră.
La 3 octombrie 2007, dumnevoastră aţi publicat următoarea frază: „In raportul sau despre „PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni” tinut la a doua reuniune a Cominformului, in 1949, Dej il stigmatiza pe Patrascanu ca spion si tradator” (http://www.evz.ro/vladimir-tismaneanu-cominformul-si-pedagogia-diabolica-462675.html).
Cu consideraţie, P.O.
Va multumesc si va doresc numai bine!
M-am bazat, intre altele, pe urmatoarele surse care mentioneaza raportul lui GGD despre „PC din Iugoslavia in mainile unor asasini si spioni” ca datand din 1949. A fost, de altfel, inclus in volumul de „Articole si cuvantari” aparut la Editura PMR la inceputul anilor 50.
http://books.google.com/books?id=Ry7b7ftaDR0C&pg=PA1029&lpg=PA1029&dq=gheorghiu+dej+the+communist+party+of+yugoslavia+murderers+and+spies&source=bl&ots=UAXM_2WneR&sig=Axsx8hVQWBooaXO0CW9xLkCY40k&hl=en&sa=X&ei=KcFbU–UHOiysQTrSg&ved=0CCsQ6AEwAQ#v=onepage&q=gheorghiu%20dej%20the%20communist%20party%20of%20yugoslavia%20murderers%20and%20spies&f=false
Reputata istorica Barbara Jelavich (1923-1995) da aceiasi informatie despre Dej ca raportor pe tema asasinilor si spionilor, dar localizeaza sesiunea Cominformului la Bucuresti, nu la Budapesta.
http://books.google.com/books?id=Hd-or3qtqrsC&pg=PA327&dq=gheorghiu+dej+the+communist+party+of+yugoslavia+murderers+and+spies&hl=en&sa=X&ei=NsJbU5L0L-vQsQT1sIGoBQ&ved=0CD4Q6AEwAw#v=onepage&q=gheorghiu%20dej%20the%20communist%20party%20of%20yugoslavia%20murderers%20and%20spies&f=false
Slobodan Stankovich mentioneaza data (noiembrie 1949), locul (Budapesta) si raportorul pe tema Iuda-Tito, Gheorghiu-Dej. Cum stiti, Tito nu a uitat rolul lui GGD.
http://archive.today/anlGn
Amintirea acelui moment l-a bantuit pe Dej. In discutiile din Biroul Politic care au pregatit Declaratia, Dej a revenit mereu asupra faptului ca el, de fapt, nu a dorit sa prezinte textul scris de sovietici (Pavel Iudin, Mark Mitin etc), editat si aprobat de Stalin personal. In fapt, a fost un entuziast sustinator, un zelot al denuntariii lui Tito (impreuna cu cel mai apropiat colaborator al sau din epoca, Iosif Chisinevschi). Sigur, in 1964 nu-i mai convenea in niciun fel sa fie privit ca unul dintre arhitectii campaniei anti-titoiste. Blamul era plasat, inca o data, pe umerii cominternistilor, iar el, Dej, aparea ca imaculat…
Precizare: primele două reuniuni ale KOMINFORM au avut loc în Polonia (Szklarska Poręba, septembrie 1947) şi Iugoslavia (Belgrad, ianuarie 1948).
Stimate domnule profesor, doresc să fac următoarele precizări pentru a lămuri anumite lucruri pe care le-am semnalat anterior:
În cadrul şedinţei din 10 noiembrie 1949 a Secretariatului C.C. al P.M.R. a avut loc următorul dialog la punctul 16 aflat pe ordinea de zi („Fixarea delegaţiei pentru plecarea în Ungaria”):
Tov. Chişinevschi: Tovarăşii (sovietici, probabil – nota P.O.) au spus să fixăm noi numărul.
Tov. Luca: Cred să fie 3. Tovarăşul Gheorghiu trebuie să meargă obligatoriu, să meargă şi tovarăşul Moghioroş care n-a fost niciodată.
Tov. Moghioroş: Am o contrapropunere: să meargă tovarăşa Ana.
Tov. Chişinevschi: Poate să trimitem 4.
Tov. Teohari: Şi tovarăşul Chişinevschi.
Tov. Ana: Eu propun pe tovarăşul Gheorghiu, Ioşca şi Moghioroş.
Tov. Gheorghiu: Sunt două propuneri, să meargă 3 sau 4. Eu sunt pentru 3.
Tov. Luca: Atunci tovarăşii Gheorghiu, Ioşca şi Ana şi rămânem la 3.
Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1949, vol. II, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003, p. 549.
În cadrul şedinţei din 28 noiembrie 1949 a Biroului Politic al C.C. al P.M.R. a fost prezentată la punctul numărul 1, de către Gheorghe Gheorghiu-Dej, „Darea de seamă asupra discuţiilor care au avut loc în cadrul consfătuirii Biroului Informativ şi la care au luat parte trei tovarăşi din conducerea partidului nostru”.
„Tov. Gheorghiu: La ordinea de zi a consfătuirii au fost 3 probleme: problema centrală a fost raportul asupra „apărării păcii şi lupta împotriva aţâţătorilor la război”. Al doilea raport a fost „unitatea clasei muncitoare şi sarcinile partidelor comuniste şi muncitoreşti. Al treilea raport s-a ocupat de lupta contra bandei de asasini şi spioni ai lui Tito şi au avut (sic!) ca titlu „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni”. Primul raport a fost făcut de tovarăşul Suslov, al doilea de tovarăşul Togliatti şi al treilea de tovarăşul Gheorghiu-Dej. […]
S-a făcut o analiză asupra situaţiei clasei muncitoare din ţările eliberate de sub jugul capitalismului şi din diferite ţări capitaliste, Italia, Franţa etc. de care vom lua cunoştinţă din textul rezoluţiei. Raportul despre lupta contra bandei de spioni şi ucigaşi de la Belgrad nu a fost la început atât de închegat, dar s-a îmbunătăţit şi a fost considerat ca un raport bun. Şi la acest raport au luat cuvântul toţi delegaţii. S-au alcătuit apoi 3 rezoluţii. Una în problema luptei pentru pace, a doua în problema unităţii clasei muncitoare şi a treia cu privire la lupta contra bandei de asasini şi spioni de la Belgrad.
S-a păstrat un secret desăvârşit, pentru că era vorba nu numai de a asigura consfătuirea împotriva unei eventuale surprize, dar trebuie ca atunci când se vor publica rezoluţiile, acestea să însemne o lovitură de măciucă pentru imperialişti”.
Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al P.M.R. – 1949, vol. II, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 2003, p. 574-575.
Concluziile mele:
1. Secretomanie la cel mai înalt nivel. La şedinţa din 10 noiembrie 1949 s-au stabilit membrii delegaţiei române care urmau să participe la reuniunea KOMINFORM de la Budapesta. Nu s-au menţionat absolut deloc ordinea de zi a întrunirii care se organiza în capitala Ungariei (în trei sesiuni) şi documentul pe care trebuia să-l prezinte Gh. Gheorghiu-Dej.
2. Raportul citit de Gheorghe Gheorghiu-Dej la reuniunea de la Budapesta s-a intitulat „Partidul Comunist din Iugoslavia în mâinile unor asasini şi spioni”. Acesta a fost utilizat de sovietici pentru a elabora o rezoluţie cu acelaşi titlu, la aceeaşi reuniune.
Secretomania şi folosirea titlului respectiv pentru două documente diferite (un raport şi o rezoluţie) au creat permanent confuzii în rândul istoricilor.
Cu deosebită consideraţie, P.O.
Asadar, n-am gresit. Dar ar fi trebuit sa spun, in textul din 2007, ca era vorba de a doua reuniune a Biroului Informativ in care se discuta chestiunea relatiilor cu PC din Iugoslavia si cu Iugoslavia ca stat. Rezolutia era practic o reluare a raportului–rechizitoriu prezentat de GGD (Budapesta, noiembrie 1949). Va multumesc pentru clarificarile legate de componenta delegatiei PMR. Este interesant ca Vasile Luca spune: „Tovarăşul Gheorghiu trebuie să meargă obligatoriu.” Stia el de ce. Cum cred ca stiau si cel in cauza precum si Ana Pauker. Decizia ca Dej sa prezinte raportul fusese, mai mult ca sigur, luata de-acum la Kremlin. Cum scriu in text, pentru Stalin conta enorm ca acest act de acuzare sa fie rostit de un comunist national, din interior, nu de un „moscovit” (Rakosi, Slansky, Ana Pauker, Gottwald, Bierut, Togliatti, Thorez etc) Mai ales ca, in acea perioada, fusese de-acum pornita campania impotriva lui Wladyslaw Gomulka (comunist national) in Polonia. Tito isi facea un titlu de glorie din faptul ca, in anii razboiului, condusese miscarea comunista de partizani din Iugoslavia. Dej simboliza, chiar era proletarul care petrecuse ani indelungati in temnite si lagare, nu locuise la hotelul „Lux” al Cominternului.
Da, domnule profesor, eu cred că aveţi dreptate, deşi lipsesc din păcate documentele sovietice şi româneşti care să confirme sau să infirme asemenea opinii. Deciziile majore se luau într-un cerc foarte restrâns, specific sectanţilor ruşi, iar Gheorghiu-Dej şi Ceauşescu au aplicat metoda respectivă pentru a consolida propriile poziţii în fruntea partidului şi statului (inclusiv în momentul aşa-zisei „Declaraţii de Independenţă” din 1964 şi în cursul invocărilor ulterioare a principiilor generale ale acesteia). Şi la fel procedează în acest moment Victor-Viorel Ponta şi clica din jurul său.
Nu cred ca a existat nici cea mai mica urma de independenta a comunistilor romani in raport cu moscova ci numai o incercare de a se imprima aceasta impresie occidentului care incerca sa descopere diferentieri pe care si le imagina.
Texte si slogane pentru consumul intern al masei prostite erau menite numai sa prezinte conducerea partidului ca independenta.
In fapt trebuia sa se transmita romanilor ca nu sunt supusi si ca trebuie sa fie cuminti sa nu se fie tentati sa se ridice rpecum in ungaria ci sa se complaca ca protejati al secretarului general erou si campion al independentei.
Expertii vestici au dat in brinci sa inventeze si sa prezinte elemente de independenta car enu au existat niciodata.
De altfel si azi populatia est emanipulata si prostita sistematic.
Azi auzim de valori atlantice in legatura cu vizita generalului Milea in sua.
Acesta este exeplul continuarii propagandei lingusitoare fata de puterile hegemone.
Propagandistii romani slujit si au trecut de la regele carol la legionari si apoi la antonescu si germani, apoi la sovietici. ceausescu, americani si miine ar putea sa mearga cu china daca aceasta va controla lumea.
Dvs. scrieti , cu referire la propaganda POLITICA :
” De altfel si azi populatia este manipulata si prostita sistematic. ”
Va rog sa-mi permiteti a fi in dezacord cu formularea. Este adevarat , si azi propagandistii fac , precum dintotdeauna , manipulare si prostire – c’est leur raison d’etre. Numai ca, daca v-ati referit la RO, va asigur ca populatia nu mai este manipulata si prostita.Nu e bine a generaliza numai prin ce vedem pe aceasta platforma :lol: Accesul la informatie si circulatia ei in era digitala pune multe probleme propagandistilor. Romanii sint inteligenti si au inteles despre ce e vorba – dar nu au ce face. Insa nu sint prostiti. Sigur , daca va referiti la North America, unde media populatiei se inchina la popcorn si StanleyCup , atunci aveti dreptate.
In rest, de acord cu Dvs – si puteti fi sigur nu sint singurul.
––––––––––
Asta in legatura cu propaganda POLITICA , care devine tot mai mult secundara ba chiar desueta. Forma moderna de propaganda si manipulare este, cred, cea pseudostiintifica in particular cea pseudomedicala..Acolo beneficiile sint mult mai mari decit efectele propagandei politice. La fel si pierderile de vieti umane. CInd resursele saracesc, cind demografia devine o chestie serioasa , oamenii nu mai sint interesati de stanga – dreapta.
Vorba ceea : la vremuri noi propagande noi ! :lol: