Asupra cărții Veghea asupra limbii române, scrisă de academicianul și profesorul Ioan-Aurel Pop (Editura Litera, București-Chișinău, 2020), mi-a atras atenția un editorial semnat tot de un academician și un profesor, Nicolae Manolescu, în România literară, nr. 43/2020. Am comandat în regim de maximă urgență volumul. Acum, la sfârșitul lecturii, mărturisesc că sunt cum nu se poate mai mulțumit că am făcut-o. Căci cartea este înainte de toate ceea ce aș numi o foarte frumoasă și o extrem de utilă carte românească de învățătură.
Desigur, știam și știu și astăzi foarte bine că Ioan-Aurel Pop nu este lingvist de profesie. Numai că prin natura domeniul său de cercetare- istoria Evului Mediu Românesc- domeniu pe care l-a slujit temeinic și cu un devotament căruia cu greu i s-ar putea găsi în ziua de azi pereche, autorul cărții nu avea cum să nu intre și din motive pur profesionale în contact și să se familiarizeze cu nenumărate probleme, multe dintre ele și delicate, și controversate, și foarte adesea reevaluate, uneori cu rost, alteori cu intenții nu tocmai lăudabile, mergând până la dorința de falsificare a adevărului, referitoare la istoria limbii noastre. De altminteri, cei care asemenea mie au făcut studiile liceale în urmă cu decenii, nu au cum să nu își amintească faptul că prima lecție din manualul de clasa a IX a de Literatură română era dedicată formării limbii și poporului român. Or, nu se poate vorbi despre romanitatea limbii române, pe care o susțin lingviștii, fără a ține seama de romanitatea poporului care o vorbește – la un moment dat, în paginile de început ale cărții, autorul spune că „limba română este cea mai frumoasă creație spirituală a poporului român”- fără a face apel la argumentele istoricului. Argumente care ne ajută să ne explicăm în primul rând nouă înșine de ce limba română este una și aceeași oriunde se vorbește, că nu există limbă moldovenească tot la fel cum nu există limbă vlahă, că Prutul nu reprezintă „o graniță dialectală și, în consecință, limba vorbită de o parte și de alta a acestui râu, este aceeași, anume limba română”, că Româna are patru dialecte și nenumărate graiuri sau subdialecte ceea ce înseamnă și că deține performanța de a fi nu doar unica limbă romanică din acest areal istoric, ci și cea mai răspândită limbă din sud-estul Europei, că unele graiuri conservă și astăzi mai apăsat decât altele semnele romanității, etc, etc. O facem cu ajutorul instrumentelor, descoperirilor și argumentelor ce ne-au fost puse la dispoziție de istorici. Între cele două ocupații, cea de istoric și cea de lingvist, se realizează de sute de ani schimburi, ceva ce seamănă teribil cu ceea ce în lingvistică se cheamă împrumuturi cu restituire, iar lucrurile acestea se întâmplă încă de pe vremea în care încă nimănui nu îi trecuseră prin minte cuvinte precum interdisciplinaritate sau multidisciplinaritate.
În paginile de început ale cărții sale, Ioan-Aurel Pop atrage atenția că scriind Veghea asupra limbii române nu a vrut nici o clipă să se substituie lingviștilor. Cartea domniei-sale nu este nici mai mult nici mai puțin decât „una de eseuri și nu de studii erudite. În aceste eseuri, însă, am preluat argumentele specialiștilor, dincolo de argumentele bunului simț, pe care le-am semnalat de fiecare dată”. Volumul, așadar unul de eseuri, are totuși o consistentă bibliografie, una atent aleasă, încă un indiciu al respectului pe care autorul l-a arătat de o viață cărții și temeiniciei științifice a afirmațiilor lansate în spațiul public.
În primele, hai să zicem, 100-120 de pagini ale cărții, istoricul de înaltă calificare se însoțește cu lingviștii în intenția lăudabilă de a demonstra cum foarte adesea în plină contemporaneitate diacronia se impune. Adesea chiar cu rostul de a nu le da unor termeni istorici sensuri greșite. Istoricul ne arată, de pildă, cât de în eroare s-au aflat unii dintre noi atunci când, în anul Centenarului Unirii României cu Transilvania, (există în carte și un eseu care atrage foarte pertinent atenția asupra greșelileor comise în utilizarea complementului asociativ în clipa în care vrem să spunem cine s-a unit ori cine se va uni cu cine) au vorbit despre 100 de ani de Românie.
Încet-încet istoricul se apropie de contemporaneitate și arată la câte distorsiuni, schimonoseli ori folosiri greșite este supusă astăzi „limba veche și înțeleaptă”. Fie din atoate pretins scuzabila grabă, fie din necunoaștere, fie deoarece, pesemne, în era calculatoarelor și smartphonurilor unora li se pare că nu prea are rost sau chiar că e cool să te mai împiedici în detalii pentru că „merge și așa”, fie din disprețul tot mai pe față și tot mai agresiv arătat conceptului de cultură generală. Scrie oare Ioan-Aurel Pop în ultimele câteva zeci de pagini ale cărții sale un fel de continuare-replică peste ani a unui volum celebru intitulat Corectitudine și greșeală? Aș putea să spun și asta. O face, iarăși, nu fiindcă ar vrea să se substituie lingviștilor, ci pentru că știe și respectă ceea ce poate a fost primul rost al înființării Academiei al cărei președinte este. Acela de apărare și de tezaurizare a limbii române. Iar a veghea înseamnă pentru Ioan-Aurel Pop și veghea asupra trecutului, a acurateței zicerilor despre istoria limbii, dar și asupra prezentului. A felului în care vorbim și scriem românește.
Am citit toate aceste pagini și cu încântare, și cu luare aminte, și fiindcă am avut ce învăța din ele. Așa cum am avut de învățat și din eseul Computerul și limba lui Cicero. În subsidiar și un superb omagiu adus academicianului Solomon Marcus.
Ioan-Aurel Pop- VEGHEA ASUPRA LIMBII ROMÂNE; Editura Litera, București-Chișinău, 2020
O mereu adusa in discutie limba romana . Care sunt originile acestei atit de interesante forme de exprimare scrisa si verbala ce a dainuit de-a lungul veacurilor .Bizareria , ce ne aduce in fata raspindirea acestei limbi , mai peste tot in zona nostra numita Balcani si regasirea in nenumarate state – Grecia , Muntenegru , Albania , Serbia si cite or mai fi, a unor comunitati ce vorbesc limba primordiala numita – aromana- ne arata fara tagada cum si de unde a evoluat acesta limba atit de drag noua , limba romana .
Eu as plusa: orice carte recomandata de criticul Nicolae Manolescu merita citita.
Laudabila carte dar, lumea este intr-o transformare profunda, credeti ca limba vorbita si scrisa poate ramane aceeasi ? astazi limba romana fiind „violata” de neologisme, cuvinte engleze si altele aruncate de multe ori intr-un context cu totul nepotrivit.
Este mai usor, modern si progresiv sa folosesti cuvinte altor limbi straine pt ati demostra „superioritatea” si „inteligenta” fata de altii care se folosesc de limba romana.
Astazi avem manageri si mai putin administratori, un termen foarte des folosit, inca acceptabil dar ce facem cu altele ?
Comunicarea pe retele de socialzare are loc mai mult cu ajutorul unor pictograme la nivelul debilitatii, cuvintele sunt inlocuite cu simboluri, poze si filmulete, renuntam din lipsa de timp la comunicarea verbala, cea scrisa fiind redusa pana la nivelul sus numit, al debilitatii.
Care pot fi solutiile ca limba romana sa nu „dispara” si sa fie inlocuita / substituita cu altceva.
A discuta numai despre romanitatea limbii romane fara a pomeni macar de partea slava a limbii romane mi se pare o grava lipsa. Da? (Am folosit void acest cuvint de origine slava)
Apoi, a deplinge limba veche si inteleapta fara a considera evolutia normala a unei limbi, fie ea romana sau nu, mi se pare o la fel de mare greseala. Limba evolueaza, vrem sau nu, si asa cum acum 100-150 de ani unii autori dojeneau frantuzismele, acum putem dojeni englezismele, insa acestea ramin. Cite cuvinte nu folosim astazi din franceza de exemplu, cuvinte comune astazi dar care la vremea introducerii lor au fost subiect de bascalie. Facem bascalie degeaba.
Si in plus uitam de rusismele introduse in limba „basarabeana” de azi, tot asa cum sarim usor peste turcismele sau grecismele fanariotilor, dar care (unele) au prins bine in limba romana.
Carti patriotice ce ne face sa ne simtim bine inaintea zilei nationale.
Scuzati greselile din graba: void = voit; ce ne face = ce ne fac; samd.
Dar de TIGANISME, dece nu vorbiti, stimati comantatori contributor-isti ?
De cele citeva tiganisme mai vechi, de pina in 1945, majoritatea cu un sens peiorativ , de argou de mahala, dar si de cele extrem de numeoraea, folosite azi in limbajul curent numai datorita propagarii cu insitenta prin toatemijloacele mass0media , dar mai ales prin muzica. Nu muzica TIGANEASCA ,lautareasca, autentica ci in odioasa muzica DE TIGANI, folosind cuvinte mizerabie, urite, in locul cuvintelor din limba romana.
Limba romana are si multe turcisme (de fapt din persana, limba care era in Evul Mediu franceza Orientului Mijlociu si Apropiat) si maghiarisme (neam, munca, oras, cârciumă, vizitiu, hotar, pahar, etc). Cel mai surprinzător este cuvantul neam, folosit chiar si de Miron Costin in De neamul moldovenilor. Greu de inteles cum a patruns influenta maghiara in limba din Moldova.
Iata ce frumos spune Miron Costin:
Să miră un historic anume Cavaţie, dzicând: De mirat lucru ieste că limba moldovénilorŭ şi a munténilorŭ mai multe cuvinte are în sine râmleneşti, decât a italienilor, măcară că italianul tot pre un locŭ cu râmlénii.