Câteva cuvinte în amintirea lui Victor Eskenasy

Am primit cutremurătoarea veste a morții lui Victor Eskenasy, marți puțin după ora prânzului. Eram în trenul care mă ducea la Cluj, la spectacolul de deschidere al „Festivalului Uniunii Teatrelor Europene”. Uitându-mă pe telefonul mobil, am fost lovit în plex de o postare de pe o rețea socială a doamnei Monica Eskenasy Raicu. “Fratele meu drag și-a luat abonament permanent la concertele îngerilor”.
Preț de câteva minute mi-a fost imposibil să îmi vin în fire. E drept, știam că dl. Victor Eskenasy avusese de luptat cu oarecare probleme de sănătate, motiv probabil pentru care nu venise la București în această toamnă la Festivalul Național de Teatru, dar colegii lui de la Europa Liberă, astăzi cu sediul central la Praga, îmi spuseseră că le-ar fi depășit cu bine. S-au înmulțit apoi postările de regrete, de condoleanțe, care dădeau deopotrivă expresie stuporii la aflarea veștii. Semn că melomanul înrăit, înrăit, dar și de o calitate rară, care iubea muzica din adâncul ființei sale, omul despre care știam că avea acasă o discotecă ce o egalase pe aceea a lui Virgil Ierunca, părăsise sala de concerte a acestei lumi în favoarea celei a îngerilor cu maximă discreție. Fără a face nici de astă dată mare caz de persoana lui.
Pe Victor Eskenasy l-am cunoscut mai întâi grație emisiunilor în limba română ale Europei Libere. Era, dacă îmi aduc bine aminte, pe la sfârșitul lui 1988 sau începutul anului 1989, atunci când se angajase ca redactor și scria în fiecare zi pentru Programul politic, adresându-se ascultătorilor sub numele de Victor Moroșan. Un pseudonim radiofonic ce-i fusese propus încă din vremea în care lucrase pentru BBC. Venise la Europa Liberă la invitația fostului, regretatului director, istoricul Vlad Georgescu, însă formalitățile de angajare s-au încheiat doar în perioada bolii sau după moartea tragică a acestuia. Un prieten, Ioan-Aurel Pop, și el istoric, astăzi președintele Academiei Române, îmi dezvăluise că noua voce a Programului politic era, de fapt, aceea a unui istoric de profesie, arheolog și medievist, ce fusese studentul eminent al profesorului Șerban Papacostea și până în 1981 angajat civil al Muzeului de Istorie Militară. Tocmai acel pseudonim îi îngăduise academicianului de astăzi să îi mai poată cita articolele în cuprinsul cercetărilor sale.
Așa cum numai accidentul biografic care l-a pus în situația de a solicita plecarea definitivă din țară i-a îngăduit lui Victor Eskenasy să se consacre de abia mai târziu decât și-ar fi dorit adevăratei sale pasiuni de istoric, aceea a studiilor științifice serioase consacrate istoriei evreilor, evoluția sinuoasă a Europei Libere de după 1989 i-a permis să se dedice la microfon muzicii, culturii numai când viitorul începuse să fie pentru respectivul post și angajații lui din ce în ce mai nesigur.
Victor Eskenasy nu s-a descurajat și și-a făcut exemplar datoria pe mai departe. Rămâne antologic interviul lui cu marele Sergiu Celibidache, ultimul acordat de colosalul dirijor, interviu difuzat pentru întâia oară într-o edițiie a Actualității culturale românești din martie 1995. A fost printre puținii redactori de la München care a luat drumul Pragăi, apoi a supraviețuit și sistării emisiunilor  Europei Libere spre România, însă a știut să facă astfel încât în rubrica lui săptămânală Politică și cultură să se ocupe și de ceea ce se întâmplă nu numai dincolo de Prut.
A venit la un moment dat și vremea să ne cunoaștem, mai întâi grație internetului și lungilor discuții despre istoria Europei Libere. Mi-am dat seama atunci și imediat că aveam șansa de a cunoaște un om de o eleganță rară, cult, politicos, manierat, dar care se înflăcăra instantaneu în clipa în care simțea că trebuie să lupte împotriva minciunii, a extremismelor, naționalismelor de orice fel, a indiferenței, minciunii, delăsării. A fost, atât de la microfon cât și în rubrica lui săptămânală din Suplimentul de cultură, rubrică pe care a susținut-o încă de la înființarea publicației, unul dintre cei mai înflăcărați suștinători ai campaniei Salvați casa lui Enescu. Citea enorm, era un devorator de discuri, nu rata nici un concert,era preocupat de aparițiile editoriale din țară.
Însă viața a făcut să ne cunoaștem de-a adevăratelea în foaierul unei săli de teatru. Ne-am comportat unul cu altul de parcă ne-am fi cunoscut de-o viață. În toamna anului 2018, ne-am bucurat și unul, și altul la aflarea vestii că Europa Liberă își va relua operațiunile spre România. Aceasta însă nu l-a împiedicat să îmi spună cu ocazia a ceea ce mi se pare că a fost ultima noastră întâlnire că trebuie să scriu pe mai departe. Avea convingerea fermă că mai sunt multe lucruri de îndreptat în România.
Avea dreptate!
Comentariu apărut concomitent pe blogurile adevărul.ro și pe site-ul contributors.ro