duminică, iulie 21, 2024

Cazul Ursu : crimele împotriva umanităţii şi legalitatea socialistă. Despre semnificaţia unei sentinţe

La treizeci de ani de la decembrie 1989, sentinţa Înaltei Curţi in cazul asasinării inginerului Gh. Ursu este o fotografie a  României de astăzi. În această Românie adevărul judiciar  contrazice judecată morală şi realitatea istorică. În aceeastă Românie crimele comise de regimul comunist devin simple operaţiuni de rutină ale poliţiei, în vreme ce  apărătorii demnităţii unui întreg popor sunt trataţi, cu dispreţ suveran, ca nişte infractori de  drept comun. În această Românie demnitatea umană şi memoria suferinţei nu mai înseamnă nimic. Cei care triumfă,  încă o dată, sunt  torţionarii şi  complicii tiraniei.

Legalitatea socialistă şi statul de drept

          La treizeci de ani de la decembrie 1989, judecând cazul Ursu,unul în care se oglindeşte viaţa cotidiană a comunismului târziu, cu întreg cortegiul ei de cruzime şi de promiscuitate morală, de  barbarie şi de abjecţie, magistraţii Curţii Supreme au ales legalitatea socialistă în defavoarea valorilor constituţionalismului şi domniei legii. Ceea ce sentinţa lor reafirmă, tranşant şi dramatic, este continuitatea statului român, dincolo de linia  istorică a căderii comunismului.  Nimic nu pare să separe cele două lumi. RSR şi România democratică  coexistă, armonic.

           Nu se află nimic in textul acestei sentinţe care să  reamintească natura unică, ilegitimă şi criminală, a regimului comunist, pe întreaga sa durată de  existenţă istorică. Alocuţiunea Preşedintelui Traian Băsescu, Raportul Comisiei Prezidenţiale coordonate de Vladimir Tismăneanu sunt absente.  Ceea ce triumfă este viziunea  acreditând imaginea unei Românii de după 1964 în care abuzul, crimele şi represiunea sunt marginale. RSR este , în lectura magistraţilor români, un stat care îşi respectă cu scrupulozitate propriile legi şi care utilizează, în instrumentarea de cazuri, practici similare  cu cele la care se recurge în România  domniei legii.

           Crimele împotriva  umanităţii încetează să mai aibă  vreo relevanţă pe fundalul acestei interpretări. În locul unei abordări care să recunoască caracterul unic şi monstruos al acestor crime, instanţa supremă  îmbrăţişează calea ce duce spre banalizarea represiunii şi spre negarea ei.   Crimele împotriva umanităţii, asociate tradiţional cu  abordarea retroactivă, sunt abandonate. Preferând legea mai favorabilă, ( codul penal al RSR),  magistraţii Curţii Supreme  fac o alegere nu doar juridică, ci şi etică. Ei examinează crimele comise de regimul comunist prin apel  la legislaţia elaborată de  regimul comunist însuşi. Este ca şi cum, in examinarea crimelor  naziste,  judecătorii aliaţi s-ar fi sprijnit pe cadrul normativ al totalitarismului nazist.

          Lectura pe care  instanţa  supremă  o dă trecutului nostru recent este una în care se recunosc liniile directoare ale  propagandei ce reabilitează ceauşismul. Distincţia dintre  Securitatea  criminală de până la 1964 şi Securitatea legalistă  din epoca socialistă  sfidează memoria victimelor comuniste.  Nu mai puţin semnificativă este   opinia  instanţei ce neagă existenţa unei stări de conflict între  stat şi societate  , în acest interval.  Instanţa României de astăzi  exonerează dictatura, ignorând, deliberat,  trauma colectivă care a dat naştere anului 1989.

          Profilul celui pe care  statul comunist îl va extermina, spre  a pedepsi,exemplar, crima de a gândi liber, este, în textul  elaborat de Curtea Supremă, acela al unui infractor de drept comun. Judecătorii anului de graţie 2023  duc mai departe raţionamentul judecătorilor responsabili pentru asasinatul  legal de atunci. Inginerul Ursu nu este un opozant al dictaturii, ci un banal infractor. Scos din cauză  ca deţinut politic, el este judecat pentru posesie de valută. Înscenarea totalitară este acceptată ca adevăr judiciar de magistraţii Înaltei Curţi. Inginerul Ursu este condamnat, încă o dată, de statul român. Continuitatea este teribilă şi neliniştitoare.

          Sentinţa  Curţii Supreme este o  hârtie de  turnesol: ea dezvăluie complicităţile definind statul nostru.  Achitarea torţionarilor este expresia unei opţiuni morale. Între cei ce au suferit şi cei ce au  executat represiunea comunistă, România de astăzi a ales. România  de acum este solidară cu statul care a domnit,ilegitim şi criminal, vreme de jumătate de secol. Datoria noastră, a celor care mai credem în libertate şi în demnitatea umană, este să mergem mai departe: împotriva acestui stat, avem obligaţia de a rosti adevărul, în numele amintirii celor care au rezistat.  Evocându-le  chipurile dăm sacrificiului lor  un sens, dincolo de  uitarea oficială.                      

Distribuie acest articol

33 COMENTARII

  1. Foarte corect, domnule profesor. Doar ma intreb: noi, astilalti, avem doar obligatia, impotriva acestui stat, de a spune adevarul? A fost vreodata in istorie de ajuns? Sau e nevoie de ceva mai mult decat sa ne plangem? Cred ca ar fi interesanta opinia dvs, constitutionalist, despre subiect. Ma preocupa din ’90, unii vorbesc de dreptul fundamental al poporului la reactie, cand administratia actioneaza contrar binelui comun.

  2. Ieri, iritată probabil din cauză că stă cu pamperșii neschimbați de treizeci de ani, înalta curte a ieșit la drumu’ mare ca să le dea o lecție troglodiților care nu sînt de acord cu decizia dată de cioclii ăia negri cu șervet alb la gît care își spun între ei ”magistrați” https://ziare.com/gheorghe-ursu-disident/inalta-curte-revolta-achitare-tortionari-gheorghe-ursu-1817617. Cică să nu mai tot cîrîim, fiindcă s’tem proști și habar n-avem cum stă treaba cu justiția, așa că după ce ne-a mai tras o flegmă între ochi, s-a retras după cortină la o gustărică și o șampanie la popotă ca să serbeze cu colegii de unitate încă o victorie împotriva proștilor care le plătesc lefurile și pensiile. Poate vine domn’ Dănileț să ne esplice și nouă cum devine cazul cu violul ăsta securist al dreptății. Sau poate nu a fost viol, a fost un act consensual, o poveste de iubire între cele două doamne, Securitatea și Justiția (că tot e la modă), dragoste d-aia cu năbădăi, cu legat la ochi, sabie, cătușe, datu-n balanță, ș.c.l.

  3. „România de astăzi a ales. România de acum este solidară cu statul care a domnit,ilegitim şi criminal, vreme de jumătate de secol. Datoria noastră, a celor care mai credem în libertate şi în demnitatea umană, este să mergem mai departe” in alte tari.

  4. „Despre semnificaţia unei sentinţe” – pai, singura semnificatie este ca aceasta hotarare are autoritate, adica, este obligatorie si are concursul statului de drept (si forta) sa fie respectata . Orice cuvant impotriva juzilor, este un atac la inamovibilitatea lor, la independenta lor, la reputatia lor !
    PS. Distinsi domni Putin si Lukashenko, nu au de ce sa se teama daca se predau ICCJ (inteleg ca sunt cev mandate internationale pe nuele lor). ICCJ, in urma unor cercetari profunde, judiciaose si echitabile, ii va gasi nevinvati; ba chiar eroi … !
    PPS Am rezerve cu alocutiunile unui turnator dovedit („Petrov”, imi pare), in Parlamentul Ro, plin de turnatori (inca nedovediti) .
    PPPS Nu am observat clar si univoc ca infractorul Ursu a fost disman al statului (altul) de drept socialist, am inrteles, insa, foarte clar ca nu a fost disident … Tot cu autoritate de lucru judecat si tot executoriu. Cand ii retragem toate meritele si recompensele obtonute ca disident ?
    PPPPS Ceea ce se desprinde, este ca si cei achitati au VRUT BINELE Ro, dar noi, nici atunci, si nici acum nu suntem pregatiti sa intelegem metodele, intentiile proiectiile .

    • Dictonul afisat pe cladirea Inaltei Curti de Justitie a Romaniei si care apartine lui Ferdinant I Imparatul Imperiului Roman in anii 1500 si Principe al Transilvaniei, permite judecatorilor fara cultura sa amestece legile elaborate in perioada dictaturii cu dreptatea asasinilor , ignorand morala. Superficialitatea si incultura o demonstreaza prin motivarea scrisa de mana lor. Sunt rusinea justitiei din Romania. Emit sentinte absurde „a la Piso”.Dictonul de pe cladire Inaltei curti ar trebui inlocuit cu citatul exprimat de G.W. Hegel ” fiat justitia ne pereat mundus”

  5. Ce spunea primul ministru? Ca isi asuma ca statul nu si-a respectat contractul social in ultimii 30 de ani si a neglijat educatia? Ce mai spunea? Ca el nu e amator precum toti prim ministrii trecuti, exceptie Ciuca.
    Ce mai avem in ultimele zile? Tudose va deveni un cetatean de onoare grobian. Oprea este achitat definitiv. Politicienii cu cruci la gat,inocenti si binevoitori, platesc televiziuni sa apara mult pe sticla, pun statui cu batrani in intersectii si construiesc noi azile.Intre timp ies la iveala noi pivnite pline cu oameni strigoi, copii, adolescenti, batrani adusi de oameni „obisnuiti” la stadiu de mormane de oase care inca respira.
    Aaa, sa nu uit – o scrisoare publica in care se deplangea anchilozarea sistemului juridic si se clama dorinta de nou, adus la zi, elasticitate.
    Sa nu iti vina sa te radicalizezi? Parca… ba da. Dar nu e optiunea buna. Ce sa faci isterizat? Sa dai apa la moara tocmai celor care trebuie combatuti.
    Asa ca singura solutie este sa urmezi reteta celor care au facut diferenta in deceniile trecute. Sa vorbesti despre ce e bine si ce nu e bine in jurul tau. Cu calm. Te face asta neplacut, nefrecventabil, ne-de gasca? Iaca branza!
    Si speri ca statul de acum sa nu isi mai permita sa faca ceea ce facea in trecut. Iar tu nu devi un infractor de drept comun peste noapte. Si nici injurat si scuipat pe strada, sau tarat in mocirla defaimarilor de dragul intimidarii si marginalizarii. Si mai speri in progresie geometrica. Poate, pe fondul provocarilor de acum, acest filon de atitudine se impune in directia de urmat.
    Cine spune ca fiara de biruit nu s-a baricadat si s-a inarmat, precum rusii pe flancul estic al Ucrainei.

  6. Cum spunea o cunoscuta profesoara de filozofie din Buc (venita de undeva din Bv), dna. Elena Florina Oţet (referindu-se la Securitate si securisti) : „cineva trebuia sa o faca si p’asta”. Mirarea noastra a fost (oare, chiar asa trebuiau sa o faca?)

  7. Ăsta este „statul de drept” pe care Europa îl vrea impus peste tot? Mai bine lipsă.
    Justiția română nu mai este a poporului român, este probabil un fel de stat în stat, pilotată de aiurea, căreia i se cam fâlfâie de istoria și morala poporului român. Avem o justiție europeană nu românească. Uite cazurile dosarelor Revoluției, ale mineriadelor, Colectiv, ale crimelor comunismului, etc. Bietul Ursu, el este încă un exemplu de injustiție al Justiției românești.
    Îți vine să urli când vezi că după 33 de ani, comunismul încă rezistă în litera și spiritul legilor comuniste devenite, cică, europene.
    De fapt, domnilor, Comunismul nu a fost judecat nicăieri prin Europa.
    Brr! Începe să-mi fie frică din nou.

    • Ce treabă are Europa cu securistanul românesc?
      Despre ce morală românească vorbiți, domnule Luci?
      Europa e de vina ca suntem o gloata de primate manelizate?

    • Este adevărat că membrii fan-clubului Putin proclamă de mai multă vreme falimentul Uniunii Europene și al Statelor Unite ale Americii, dar a considera că Uniunea Europeană a cerut Justiției din România absolvirea de vină a torționarilor din Securitate este cu siguranță exagerat.

      Din cele cunoscute de mine și larg reflectate în presă, UE cere cu insistență și fermitate statelor membre independența justiției și consolidarea statului de drept, conform prevederilor Tratatelor.

      • Disputele nesfârșite între Bruxelles și Varșovia demonstrează contrariul: Bruxelles-ul apără feroce menținerea în funcție a judecătorilor comuniști, chiar și după ce Polonia a făcut curățenie în sistemul judiciar și i-a dat afară pe toți.

        ”independența justiției și consolidarea statului de drept” e o lozincă goală de conținut, marxiștii de la Bruxelles o folosesc doar pentru a-și justifica abuzurile.

  8. Este ca şi cum, in examinarea crimelor naziste, judecătorii aliaţi s-ar fi sprijnit pe cadrul normativ al totalitarismului nazist, spune autorul. Diferența este că la Nürnberg au judecat învingătorii dintr-un război, care s-au confruntat cu problema inexistenței unui temei juridic. E o altă discuție.
    Paralela mai potrivită este judecarea crimelor regimului SED din RDG, care s-a făcut pe baza legislației aplicabile în momentul comiterii presupusei infracțiuni – adică legea RDG. Dar chiar și acea legislație interzicea tortura, așa că unii dintre inculpați – nu toți – au fost condamnați. Unii au scăpat și au primit pensii mai mari decit victimele lor. Argumentul a fost că e mai acceptabilă nedreptatea decit încălcarea statului de drept ..

  9. Mi s-a făcut lehamite văzînd sentința și prelegerea (= „motivarea”) celor trei tovarăși activiști comuniști cu justiția – și-au greșit meseria și epoca. Așa încît zic fără cuvinte alese că ăi trei juzi i-au furat oarbei sabia și cîntaru și au violat-o din toate pozițiile.

  10. Acesta este, cred, cel mai bun articol pe care l-ați scris până acum pe Contributors.ro. Regăsesc ideile continuității României peste hotarul anului 1990, folosirea legii și legiuitorilor în mod infracțional, a actelor revelatoare (turnesol) care-ar trebui să ne trezească din legănarea în ideologie. Ar trebui să venim în realitate. Nu vom fi liberi până când nu vom cunoaște și recunoaște, toți, ca societate, adevărul. Altfel, vom trăi în continuare ca niște viermi în rahatul prelung al comunismului și ne vom visa în continuare fluturi europeni.
    Bizar cum pe suveraniștii creștini și români mari o CRIMĂ îi lasă indiferenți…

  11. Aș vrea de la juriștii cu coloană vertebrală, cu atât mai mult de la un profesor de drept constituțional, o analiză mai puțin retorică și una mai aplicată juridic a motivării. Să explicați concret care sunt infracțiunile posibil incidente, regimul prescripției pentru ele, care sun condițiile cumulative pentru condamnare, care sunt resorturile juridice achitării, dacă parchetul a greșit încadrarea și exista altă formulă care ar fi dus la condamnare, dacă afirmațiile halucinante ale instanței privind caracterul așa zis ne-„sistematic” al represiunii sunt elemente cheie care duc la achitare ș.a.m.d.

    Adică aș vrea să argumentați juridic complicitatea instanței contemporane, nu doar să o afirmați cu argumente morale. Pentru că dacă există această linie de continuitate a aparatului de represiune până în prezent, și se poate proba negru pe alb în sensul că nu nicio instanță independentă nu ar fi putut emite o asemenea decizie, atunci ăsta e un lucru care trebuie cunoscut de orice cetățean, nu doar de cei cu studii juridice sau de istorie recentă.

    Prin contrast, o simplă incompetență crasă a unor oameni recenți care au însăilat o achitare pe baza unui rechizitoriu slab făcut, și au asezonat motivarea cu considerații extrase din propriul puț al gândirii, e fără îndoială o realitate nefericită, dar banală.

  12. Magistral, dle profesor!
    Aceasta este revelația sumbră: România comunistă-național-ceaușistă era…un stat de drept!!!
    Asta ne-a spus Înalta C de gunoaie de justiție.
    Asasinatul, bataia, compromatul, internarea la nebuni, aruncarea in strada, confiscarea, demolarea, tot, absolut totul era corect, la ordin, legal conform legilor comuniste-național-ceausiste și deci…firesc, neimputabil.
    33 de ani ca să „respectăm” clanurile astea toxice de ofițeri, securitate, miliție, armată.

  13. Rușine miilor de judecători și procurori existenți azi în România care, cu concursul Curții Europene a Drepturilor Omului, comit infracțiuni pe bandă rulantă ! A.V.M.R., președinte Neagu Rodica – telefon 0770916165

  14. ROHOTIA, ROCORUPTIA, ROCRIMEDICTATURA sunt tot atatea denumiri pe care acest stat ESUAT conform declaratiei onor presedintelui ar putea fi aplicate „originalei” societati romanesti.
    Iesirea din dictatura s-a facut printr-un furt si o crima monstruoasa comisa tot de securitate si esalonul 2 pcr.
    Nu se poate construi un stat democratic pe crima, minciuna, coruptie.
    Celor 3 judecatori ar trebui sa le aplicam 1 saptamana de tratamente pe care criminalii comunisti i-au aplicat-o EROULUI URSU. Mizerie abdoluta, acesf stat trebuue condamnat in totalitate pentru refuzul de a condamna crimele comise inainte si dupa 1989.

  15. Cândva, în zorii secolului al XVII-lea, emergența discursului istorico-politic, cu funcție polemică, declara un fapt fundamental pentru eclozata epocă modernă: că politica este o formă de război, că legea nu este pace, că dincolo de suprafața unificatoare a raționalității justiției există o subterană a permanentei ireconcilieri. Mai mult, acest discurs își aroga legitimitate prin puternice reflexe istoriografice, rescriind istoria, repovestind lucruri uitate sau neglijate de monopolul legitimant al ”discursului unic” (monarhic) cu rădăcini în gândirea medievală. Adevărul devenea agonic, un instrument de structurare a facționalismului.
    Aș încerca să înțeleg cum un astfel de tip de discurs s-a consolidat și după revoluția din 1989. Nu a fost vorba de o pacificare, ci de un întreg demers de recuperare a memoriei obturate de discursul de ocultare și mistificare a crimelor comunismului, un demers de unificare a societății prin memorie, prin adevărul ce trebuia repus în drepturi și în drept – a unei justiții ce trebuia să corecteze și, prin aceasta, să se corecteze pe sine. Și justiția trebuia să se repună pe sine în adevăr, să conlucreze la acest demers de recuperare și, de ce nu, de pacificare, pe măsură ce criminalii trebuiau aduși în fața justiției, crimele lor aduse la lumină iar victimele împăcate prin binemeritata dreptate.
    Din păcate, tocmai acestui demers i s-a opus un altul, subteran puterii vizibile și nu mai puțin odios. Acest discurs, ce a început prin dificila și sinuoasa lege a arhivelor Securității, prin tergiversarea proceselor (începând cu cel al revoluției, o desfigurare a justiției române și o palmă ce continuă să doară pe obrazul memoriei colective), prin fabricarea unui istoriografii ce disculpă sau scuză abjectele acțiuni ale aceleiași Securități (cărți, articole în reviste închinate sau chiar în oficinele reformatei, la umbra ”emanaților” de-atunci, instituții , toate scrise de tot felul de ”foști” sau ”retrași” în care ni se spune ”adevărul”, ni se devoalează marile pericole care să justifice otova toată mizeria aceea discreționar-instituțională), prin încercările, mai recente, de recuperare simbolică în spațiul public a vechii instituții de forță, dar și de tristă amintire (unele poziții din documentarele TVR, tot felul de troițe prin cimitirele țării camuflând clandestin vechii inchizitori în eroii mai mult sau mai puțin recenți) și, de ce nu, ciornele proiectelor de legi propuse mai acum un an, legi ce au trimis un fior rece pe șira spinării celor ce refuză să uite sau să idealizeze, nostalgic, vremile tinereților lor, sau a acelora ce le mai pasă din ce trecut vin și ce plămadă au schimbat instituțiile prezentului lor. Acei ce încă sunt conștienți că prin războiul de impunere a unei legitimități, a unei imagini, a unui trecut, toate în răspăr cu memoria colectivă, dorește să o supună și să o îngenuncheze.
    Este un demers de albire, de spălare a instituției care a fost nexus-ul represiunii comuniste. Asta este marea durere: această imagină trebuie, de fapt, extirpată din memoria acestui popor. Iar prin abjecta decizie (ce ar descalifica orice instanță, ar lipsi de legitimitate orice profesionist al breslei) în cazul Ursu, justiția devine avangarda acestui război început de către subteranele puterii instalate în 1989. Este imaginea unei justiții ce se distanțează din ce în ce mai mult de istoria înscrisă în memoria re-construită și edificată încetul cu încetul, bucată cu bucată, prin procesului istoriografic intentat comunismului. Aceste edificii, marile temnițe comuniste transformate în muzee și în sursă de continuă aducere aminte, mărturiile supraviețuitorilor fixate în orice suport de memorie, educația care să dea o imagine vie a ororilor, dar și a demarcației morale, clare, între victimă și călău, cuvintele ce vor continua să fie rostite sau scrise, auzite și citite, precum și conștiința unui adevăr istoric, ce nu are nevoie de legitimare juridică (din secolul al XVII-lea, cel puțin, nu mai are!), ei bine toate acestea nu vor putea fi casate. Asupra lor justiția nu are nicio putere. Justiția a devenit, din punct de vedere istoric, irelevantă.
    Decizia de acum câteva zile oficializează divorțul justiției de istoria comunității pe care o servește.

  16. ” În aceeastă Românie crimele comise de regimul comunist devin simple operaţiuni de rutină ale poliţiei, în vreme ce apărătorii demnităţii unui întreg popor sunt trataţi, cu dispreţ suveran, ca nişte infractori de drept comun.”

    Poate că la un moment dat se va înțelege adevărul rostit de Președintele Republicii, anume că România este un stat eșuat.

    Cleptocrația securisto-comunistă care a capturat statul român după 1990 are drept singur obiectiv pe acela de a trece o cantitate cât mai mare de resurse din averea publică în proprietatea privată a membrilor săi și a apropiaților, fără a fi sancționați de justiție.

    Or, pentru atingerea obiectivului era necesar ca Justiția să fie subordonată grupului organizat de tip mafiot, ceea ce s-a urmărit și realizat pe parcursul ultimelor trei decenii.

    Actuala decizie a justiției române, de „spălare” a membrilor Securității, vine nu neapărat din teama judecătorilor față de stăpânii lor, ci la solicitarea acestora de a le albi trecutul oamenilor de afaceri, care au devenit în prezent. Acum s-a ivit oportunitatea.

  17. Romaia de astazi este exact Romania comunista. Singura diferenta este ca noi, oamenii obisnuiti, suntem externinati prin alte metode. Securitatea este peste tot, in media, in afaceri, in justitie (mai ales in justitie), si bineinteles in politica. Rezultatul, il simtim in viata cotidiana si mai ales, cand ne permitem sa plecam, cand stam ca milogii la granite si cand toti se uita le noi ca la niste cersetori. Ne mai miram cumva de ce nu suntem in Schengen?
    Toate astea sunt posibile pentru ca nu a existat niciodata lustratie si pentru ca 80% din romani au fost impinsi de aceiasi securisti catre analfabetism functional.
    Cum tara asta nu poate fi insanatosita stand tot timpul in Piata Victoriei (ce ironie de nume), ramane sa existam fiecare pe cont propriu.

  18. Ce sa dezvaluie, dezvaluie ce stiam deja: sintem condusi de aceeasi sleahta de dinainte de ’89 si de urmasii lor.
    Nu-mi spuneti ca nu stiati asta.

  19. ” Instanţa României de astăzi exonerează dictatura, ignorând, deliberat, trauma colectivă care a dat naştere anului 1989.”
    Sentinta nu este pt ce a fost, ci pentru cele care vor veni, si despre care ati mai scris si d-voastra!
    Ati vazut si in pandemie, si cu alte ocazii, ce organ represiv ar mai asculta ordinele daca exista posibilitatea ca apoi sa ajunga la zarca?

  20. ”Profilul celui pe care statul comunist îl va extermina, spre a pedepsi,exemplar, crima de a gândi liber, este, în textul elaborat de Curtea Supremă, acela al unui infractor de drept comun. Judecătorii anului de graţie 2023 duc mai departe raţionamentul judecătorilor responsabili pentru asasinatul legal de atunci. Inginerul Ursu nu este un opozant al dictaturii, ci un banal infractor. Scos din cauză ca deţinut politic, el este judecat pentru posesie de valută. Înscenarea totalitară este acceptată ca adevăr judiciar de magistraţii Înaltei Curţi. Inginerul Ursu este condamnat, încă o dată, de statul român. Continuitatea este teribilă şi neliniştitoare.”

    La fel ca în cazul inginerului Ursu (scos din cauză ca deținut politic și judecat ca un banal infractor…pentru posesie de valută) Securitatea le-a aplicat minerilor anticomunisști revoltați ai Văii Jiului în august 1977 aceleași metode: scoși din cauză ca participanți de frunte ai revoltei anticomuniste și condamnați pentru infracțiuni de drept comun (16 mineri, după ce au fost ”criticați” în adunări generale din exploatările miniere ale Văii Jiului – în prezența activiștilor de partid de la municipiul Petroșani și județul Hunedoara plus procurori și securiști, au fost condamnați la închisoare pentru infracțunea de drept comun: tulburare a liniștii și ordinii socialiste; 197 mineri, cărora mai întâi li s-au desfăcut contractele de muncă, după care au fost expulzați din Valea Jiului împreună cu familiile lor, soții și copii; iar eu, împreună cu soția și copilul nostru minor am fost strămutați din localitatea Vulcan, unde locuiam, în orașul Craiova de către Securitatea Județului Hunedoara, cu participarea directă a ofițerilor de securitate și cu mijloacele auto ale aceleiași instituții sinistre, în noaptea de 19 august 1977 – AM COPII DE PE ÎNSCRISURILE SECURITĂȚII, OBȚINUTE DE LA CNSAS, CARE PROBEAZĂ ACESTE REPRESIUNI, ȘTAMPILATE ȘI SEMNATE DE ȘEFUL SECURITĂȚII HUNEDOARA, COLONEL GOLEA DAVID).

    Crimele Securității ceaușiste nu au fost cu nimic mai prejos față de crimele Securității pre-ceaușiste! Dimpotrivă! Securitatea ceaușistă doar înlocuise metodele grosolane de represiune din anii ’50, cu tot mai multe metode parșive de genul: presiune psihică, monitorizare permanentă prin filaje exasperante, luatul de pe stradă, chemarea repetată la sediul Miliției și Securității în timpul cărora se aplicau diverse tratamente de la avertizări și amenințăti până la la bătâi crunte, persuasiunea directă sau prin intermediari/colaboratori, punerea victimelor în discuția adunărilor generale din întreprinderile socialiste etc – metode parșive de hărțuiri nemiloase care în final conduceau mereu la condamnări false de drept comun, scoțând din cauză victimile ca deținuți politic și transformându-i în deținuți de drept comun (cazul inginerului Ursu și al minerilor revoltați ai Văii Jiului în august 1977).
    CAZUL MINERILOR REVOLTAȚI AI VĂII JIULUI ÎN AUGUST 1977 (ca și cazul inginerului Ursu),, CONFRUNTAREA DIRECTĂ CU SECURIȘTII LOCALI AI JUDEȚULUI HUNEDOARA (șeful SECURITĂȚII JUDEȚULUI HUNEDOARA, col. Golea David și adjunctul acestuia) ȘI CEI DIN IERARHIA SUPERIOARĂ A DEPARTAMENTULUI SECURITĂȚII STATULUI – DSS (general maior Macri Emil, șeful Direcției a II-a a DSS și general colonel Nicolae Pleșiță, șeful DSS), CONFRUNTAREA DIRECTĂ CU ACTIVIȘTII COMUNISTI LOCALI AI MUNICIPIULUI PETROȘANI ȘI JUDEȚULUI HUNEDOARA, PRECUM ȘI CONFRUNTAREA DIRECTĂ CU CHIAR ACTIVIȘTII COMUNIȘTI CENTRALI ȘI DE STAT (Ilie Verdeț și Gheorghe Pană) ÎN FRUNTE CU NICOLAE CEAUȘESCU CONSTITUIE DOVADA SUPREMĂ ȘI DE NETĂGĂDUIT CĂ A EXISTAT O STARE DE CONFLICT ÎNTRE STAT ȘI SOCIETATE!

    Cazul inginerului Ursu mă revoltă și mă îndeamnă la acțiune! Dacă domnul Adrei Ursu v-a merge la CEDO cu cazul tatălui domniei sale și dacă dorește, sunt dispus să depun mărturie scrisă la care voi atașa înscrisuri ale Securității și să mă prezint ca martor la CEDO.
    Dacă domnul A. Ursu dorește să intre în contact cu mine, î-l invit să mă caute la adresa mea de email atașată la acest comentariu.
    Constantin Dobre, fost lider al revoltei muncitorești anticomuniste din Valea Jiului – august 1977

  21. Datoria noastra e sa mergem in alte tari, avand in vedere ca majoritatea romanilor nu e deranjata de comunism. Unii chiar vor revenirea la comunism, incepand cu SRI, MAI etc.

  22. Din ce in ce mai mult, instinctiv, evit să iau cunoștință de aceste subiecte care îmi fac rău, îmi provoacă furii, îmi forțează limitele, îmi pun in pericol sănătatea…
    Această decizie a justiției îmi produce pierderi ale rațiunii, sper pe termen scurt.
    Atunci nu trebuie să mă mire că mie justiția mi-a încălcat drepturile conferite de lege, favorizând infractorul, într-o speță simplă.
    Este un stat fără măcar jena că se manifestă „eșuat”!

  23. decizia Ursu apartine literaturii licuristice. Acest stil de motivare este familial magistratilor care se indeparteaza de la fapte / dovezi si ajung sa nareze doar comportamentul victimei- pt a indeparta atentia de la adevar. De ce victima calatorea in afara granitelor si isi vizita rudele ? Moneda nationala a Romaniei putea fi folosita in alte state europene ? De ce nu a protestat dul Ursu cu privire la actiunilor opresive ale statului ?…gen exista un violator in serie, iar daca o victima nu poate tipa, agresorul nu mai poate fi numit violator in serie. Exista dovezi care atesta comportamentul organelor securitatii doar pana in 1965 ? Se poate defini comportamentul serviciilor doar pe baza comportamentului unei victime ?

  24. Domnule profesor, o sa vi se para ciudat ce va voi spune eu, acum…
    Prin decretul nr. 547/1969, RSR a ratificat Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si a crimelor impotriva umanitatii, adoptata de Adunarea Generala a ONU in noimbrie 1968. Deci, din perspectiva „legislatiei socieliste”, in timpul regimului ceausist se sanctionau inclusiv „crimele impotriva umanitatii”.

    In timpul „statului de drept”, instanta care a pronuntat decizia defintiva in cauza Ursu trebuia sa aiba in vedere existenta decretului nr. 547/1969 si trebuia sa ne povesteasca ceva, pe ici, pe colo, despre incidenta lui sau nu in cauza … daca nu au facut-o, inseamna ca sunt probabile doua ipoteze: fie habar n-aveau juzii de existenta decretului (caz in care se ridica intrebarea legitima daca este acceptabil ca juzii de Inlata Curte sa nu aiba habar de legi), fie au ignorat decretul constient (caz in care juzii sunt raspunzatori penal).

    Ce e crima impotriva umanitatii?
    Conventia ratificata prin decretul 547/1969 impune defintia data in Statutul Tribunalului Penal International de la Nuremberg din 8.08.1945, iar continutul definitiei data in acel statut include persecutarea din ratiuni politice (nu doar ca o actiune sistematica si manifestata impotriva unui grup sau a unei mase de oameni) … asadar, persecutia din motive politice.

    Tragand o concluzie, asa ca bagator de seama pe net, eu zic ca:
    1. poate ca e cazul ca societatea sa se aplece mai cu atentie asupra manierei in care se justifica anumite lucruri de catre justitie si mai ales de catre justitia asta „suprema” in chestiunile legate de faptele insilor care au slavit regimul comunist, din toate structurile acestuia;
    2. poate ca e cazul ca actualii insi care ocupa demintati si functii in stat ar trebui sa fie atenti la ce spune ultima idee a articolul 2 din conventie (inclusiv alora care tolereaza comiterea acestor fapte !);
    3. p[oate ca e cazul ca aceasta societate sa inteleaga ca sunt lucruri cu care nu te poti juca si pe care nu le mai poti ascunde, pentru simplul fapt ca, la un moment dat vor exista consecinte … orice fel de consecinte, iar aici imaginatia societatii e incomensurabila.

    PS
    1. Cereti Ministerului Afacerilor Externe sa va zica daca Romania a denuntat pana in prezent Conventia din 1968 … daca va zice ca nu, atunci spuneti-i justitiei „supreme” ca deciziile pe care le va da pe mineriade, pe revolutie, pe 10 august 2018 si pe multe alte cazuri izvorate din mizeria si teroarea trecutului recent vor avea consecinte dintre cele mai grave, pentru ca in Preambulul Conventiei din 1968 scrie ca faptele incriminate de ea sunt „printre cele mai grave crime de drept international” (adica exced dreptului intern) si cineva se va gandi la un moment dat sa ceara sa se verifice daca juzii de la ICCJ au tolerat prin deciziile lor defintive comiterea atrocitatilor comise de comunisti.
    2. In cauza Kononov contra Rusiei (hotarare stiuta de toata justitia din Romania) zice clar ca atunci cand dreptul national nu are reguli proprii legate de sanctionarea crimelor de drept international, justitia statului e obligata sa aplice direct conventiile internationale… diferenta dintre cauza Ursu si cauza Kononov e ca in cauza Ursu vorbim despre crime impotriva umanitatii (nu crime de razboi cum e in cazul Kononov), iar aceste crime au fost comise in timp ce Conventia din 1968 era in vigoare in Romania comunista (in cauza Kononov crimele au fost comise in timpul celui de al doilea razboi mondial, inainte de Statutul TPI Nuremberg si de Conventia din 1968);
    3. E nevoie de o petitie publica pentru ca responsabilii din justitia romana sa inlature dintre ei pe cei care au mistiticat realitatea prin decizia lor defintiva in cauza Ursu?

  25. Te pomeneşti că cei doi colonei (r) de Miliție Stănică şi Creangă, definitiv condamnați, au acționat de capul lor, fără ordine sau supervizie de la Securitate. Întrucât şefii care au dat ordine, scrise sau oral, sunt decedați, nimeni nu mai poate fi tras la răspundere pentru încălcarea drepturile omului?!? Dead men tell no tales: homoştean, postelnicu, pleşiță, Vlad, Ceaușescu însuşi. E tipic că cei din serviciile de intelligence nu vor să-şi ponegrească înaintaşii din C.S.S/D.S.S.

  26. De ce nu faceti nicio trimitere la Raportul Final al CPADCR, cunoscut si ca raportul Tismaneanu ? Felicitari pentru articol si comentarii.

  27. Un blestem greu apasă asupra ideii de justiție din România. Puțini oameni știu, însă istoria postrevoluționară a Ministerului Justiției a început cu o manevră odioasă – patronarea unui furt instituit cu toate mijloacele legale avute la dispoziție, în dauna unei întregi bresle profesionale și așa destul de vitregite, atât înainte cât și după 1989: medicii veterinari, o profesie de mare interes public dar fără o reprezentare adecvată în instituțiile statului român.

    În fapt, Ministerul Justiției a orchestrat în beneficiu propriu o operațiune de o mârșăvie morală uluitoare, rămasă încă fără încadrare juridică și fără reparație, răpind practic medicilor veterinari nu numai un bun extrem de valoros (clădirea Palatului Medicilor Veterinari din București), dar și unul plin de o încărcătură simbolică greu de înțeles pentru cei din afara breslei lor.

    Faptele istorice vorbesc de la sine, iar detaliile sunt revoltătoare. Pentru cine dorește să le cunoască în detaliu, ele sunt expuse într-un volum publicat sub egida Asociației Generale a Medicilor Veterinari din România la Editura Medicală Veterinară, București, în anul 2014 sub titlul “Cronică profesională: 1861-2013”) și spun povestea unei nedreptăți flagrante dar ignorate cu bună știință, timp de decenii, tocmai de către cele mai înalte foruri ale justiției din România, care au fost totodată și beneficiarii acestui incredibil transfer de proprietate, însușindu-și (nu numai prin tertipuri juridice, cât mai ales prin tăcere, lipsă de empatie și neimplicare în drama unui corp profesional cu totul respectabil) construcția în care medicii veterinari români investiseră atâtea speranțe și care a fost chiar inaugurată oficial la cel mai înalt nivel de stat, în 25 februarie 1933. E greu de suportat povara unui asemenea trecut, după tăcerea surdă lăsată în urma pronunțării ultimelor decizii ale instanțelor pe acest subiect.

    Pe (foarte) scurt, începând cu anul 1921, prin reținerea unei contribuții salariale voluntare destul de semnificative (5 % din salariul lunar, în anii grei interbelici) a medicilor veterinari din România, inclusiv a celor cu statut militar, s-a reușit construcția, inaugurarea și darea în folosință a Palatului Medicilor Veterinari, care urma să fie folosit în interesul profesional al întregului corp medical veterinar și zootehnic. Faptul că deposedarea veterinarilor de creația lor de suflet își are totuși rădăcinile în epoca trecută, în comunism, poate că nici nu ar trebui să ne mire prea mult, însă cursul acțiunilor în justiție întreprinse după Revoluție pentru restituirea acestei proprietăți au lăsat veterinarilor un gust amar, fiindcă – dincolo de nedreptatea aparentă suferită de o întreagă categorie profesională – povestea aruncă practic un blestem asupra justiției din România, care nu mai poate face dreptate justițiabililor atâta vreme cât ea însăși tronează pe un soclu furat și este, în continuare, generatoare de nedreptate.

    Medicii veterinari din România s-au despărțit așadar, acum multă vreme, de creația lor de suflet – Palatul Medicilor Veterinari din București, construit cu atâta răbdare, suferințe și privațiuni de-a lungul câtorva decenii. S-au resemnat, dar nu au uitat nedreptatea. Clădirea cu pricina a ajuns, culmea, un simbol confiscat: https://inm-lex.ro/lansare-volum-30-de-ani-de-inm-30-de-ani-de-drept/ . Institutul Național al Magistraturii chiar se mândrește cu clădirea pe care o ocupă acum, știind totuși prea bine că o inginerie judiciară reușită nu va spăla niciodată rușinea de fi văduvit medicii veterinari de creația lor de suflet și de drept.

    Faptul că Ministerul Justiției a fost beneficiarul acestui transfer de proprietate e un motiv în plus de îndurerare. Dacă ar fi fost o firmă privată, niște moștenitori uzurpatori, sau chiar niște borfași pate că durerea n-ar fi atât de mare. Însă așa, o umbră nefastă planează încă asupra acestei instituții și e foarte probabil că, până ce o reparație – chiar cu asupră de măsură – nu se va întâmpla, nu cred că vor exista auspicii favorabile pentru dreptate în România. Faptul că acum acolo ființează tocmai Institutul Național al Magistraturii, adică instituția care pregătește magistrații – judecători și procurori spune multe despre ce mai pot învăța aceștia într-un sediu care stă să se prăbușească sub greutatea unui trecut de nesuportat!

    Evident, nu contest adevărul juridic, de vreme ce medicii veterinari tocmai ieșiți din comunism au fost săraci, prost sprijiniți și sfătuiți juridic, în condițiile în care altele erau atunci problemele lor stringente – definirea unui nou statut profesional, ca îndeletnicire liberală, precum și regăsirea locului lor în peisajul științific competitiv post-revoluționar. Statutul acestei profesii medicale între științele medicale autohtone s-a prăbușit în timp, în parte și datorită privațiunilor și dezinteresului autorităților de stat pentru acest domeniu al medicinei, în ciuda unui parcurs istoric inițial meritoriu și chiar ilustru pe plan european al veterinarilor români, în buna ascendență franceză. Palatul Medicilor Veterinari nici nu este singura lor pierdere (nu amintesc decât în treacăt de pierderea iremediabilă a fostului Institut Pasteur din București, o instituție de extremă importanță pentru țară, care la un moment dat era cotat după institutul omolog din Paris, ca importanță și care ar fi fost în mod indiscutabil o resursă de valoare inestimabilă în recenta pandemie de COVID-19).

    Probabil că procesele au urmat totuși litera legii, oricât de strâmbă va fi fost aceasta (dat fiind că nu cred să greșesc dacă spun că legislația retrocedărilor a fost o calamitate în sine!). Este însă o rușine peste care nu se va putea trece. Este o dovadă a faptului că dacă justiția este surdă și oarbă la nedreptate, atunci ea nu-și poate împlini menirea!

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.

Autor

Ioan Stanomir
Ioan Stanomir
Profesor de drept constituţional la Facultatea de Ştiinţe Politice a Universităţii din Bucureşti, specializat în domeniul dreptului constituţional.

Sprijiniți proiectul Contributors.ro

Carti

„Greu de găsit un titlu mai potrivit pentru această carte. Într-adevăr, Vladimir Tismăneanu are harul de a transforma într-o aventură a cunoașterii materia informă a contorsionatei istorii a ultimei sute de ani. Pasiunea adevărului, obsesia eticii, curajul înfruntării adversităților își au în el un martor și un participant plin de carismă. Multe din concluziile sale devin adevăruri de manual. Vladimir Tismăneanu este un îmblânzitor al demonilor Istoriei, un maître à penser în marea tradiție – pentru a mă restrânge la trei nume – a lui Albert Camus, a Hannei Arendt și a lui Raymond Aron.“ — MIRCEA MIHĂIEȘ 

 

 

Carti noi

Definiția actuală a schimbării climei“ a devenit un eufemism pentru emisiile de CO2 din era post-revoluției industriale, emisii care au condus la reificarea și fetișizarea temperaturii medii globale ca indicator al evoluției climei. Fără a proceda la o „reducție climatică“, prin care orice eveniment meteo neobișnuit din ultimul secol este atribuit automat emisiilor umane de gaze cu efect de seră, cartea de față arată că pe tabla de șah climatic joacă mai multe piese, nu doar combustibilii fosili. Cumpără cartea de aici.

Carti noi

 

„Avem aici un tablou complex cu splendori blânde, specifice vieții tărănești, cu umbre, tăceri și neputințe ale unei comunități rurale sortite destrămării. Este imaginea stingerii lumii țărănești, dispariției modului de viață tradițional, a unui fel omenesc de a fi și gândi.", Vianu Mureșan. Cumpara volumul de aici

 

Pagini

Esential HotNews

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro