duminică, mai 9, 2021

Ce-ar spune oare Monica Lovinescu?

Mi se întâmplă adesea să-mi pun această întrebare, mai ales atunci când lumea din jur se învolburează și totul devine atât de confuz, încât dreptatea și adevărul, înecate în valuri de minciună și ură, par că nu mai pot ieși la lumină. Am învățat să găsesc în cărțile ei nu doar memoria unei epoci, păstrată cu acribie de cronicar pentru viitor, ci chiar semnele viitorului și, deopotrivă, cheia de a le înțelege. Și astfel, scrierile Monicăi Lovinescu mi-au devenit de-a lungul timpului busola după care îmi ghidez viața.

*

În 3 aprilie 2000, Monica Lovinescu scria în jurnal:

„De ce am întârziat să notez că Rusia are un nou ţar, pe Putin? […] A dobândit victoria nu doar prin falsificări de urne, nu numai cu sprijinul lui Elţîn, ci mai ales flatând şovinismul rus în războiul din Cecenia, unde, ca de fiecare dată când are mâinile libere, Armata Roşie violează, torturează, ucide pe civili. S-a deschis în Cecenia un lagăr, în principiu pentru a filtra pe terorişti, în fapt, pentru a supune pe toţi, de la copii la bătrâni, unor torturi inimaginabile. Spion de rangul doi al KGB-ului, format de Andropov, mâncătorul de disidenţi, Putin, deşi este criticat în unele publicaţii mai lucide ale stângii, cum ar fi Le Nouvel Observateur, nu are de înfruntat obiecţii majore. Să ne închipuim, la 10 ani de la dispariţia lui Hitler, un cadru al Gestapoului ca lider al Germaniei în curs de democratizare. Nu-i aşa că nu se poate? E greu de înţeles, încât îţi vine să taci din simplu, iremediabil şi profund dezgust.“[1]

Iată că au trecut de atunci mai bine de 20 de ani, iar profețitul țar kaghebist tocmai și-a prezervat puterea pe viață. Schimbarea constituției în vara anului 2020 îi oferă posibilitatea de a-l depăși pe Stalin ca longevitate a puterii. Poate candida acum liniștit și curat constituțional până în 2036, când va avea 83 de ani. „Sunt absolut convins că am făcut bine să adoptăm modificări ale Constituţiei. Ele ne vor întări statul, vor crea condiţii pentru o dezvoltare a ţării noastre în următoarele decenii“[2], declara Putin satisfăcut, după ce 78% dintre ruși au votat transformarea lui oficială în țar. Și își urmează neabătut drumul, la capătul căruia visează să refacă fostul imperiu URSS. A anexat Crimeea fără ca ceilalți actori politici să-i opună o rezistență reală, iar acum se joacă iarăși  la granițele Ucrainei de-a exercițiile militare. O demonstrație de forță în plină pandemie este menită să pună din nou la încercare reacția occidentală. Cine îl poate opri? Liderii mondiali reacționează anemic în fața provocărilor acestui maestru al disimulărilor și propagandei. Ultima umilință la care a fost supus șeful diplomației europene, Josef Borrell, spune foarte mult despre raportul de forțe din acest moment.

Și totuși are și Putin un punct vulnerabil. De un singur om se teme cu adevărat. Unul singur s-a arătat destul de curajos pentru a-l privi direct în ochi. Întoarcerea lui Navalnîi în Rusia după episodul otrăvirii, gest care unora li s-a părut o adevărată nebunie, a fost de fapt lovitura cea mai puternică pe care a primit-o Putin în ultima vreme. Cineva a îndrăznit să-l sfideze, cineva a îndrăznit să nu se teamă de el. Unul ca acesta a trebuit să treacă mai întâi prin văile morții ca să le poată trece și celorlalți măcar o parte din curajul lui, din nevoia lui de libertate, adevăr și dreptate. Nu poți să nu te întrebi dacă există și o Rusie a lui Navalnîi pe lângă cea a lui Putin. Cu siguranță că există, numai că e încă prea firavă. S-a manifestat la un moment dat, dar apoi a tăcut din nou.

Otrăvit, condamnat la închisoare fără să fie vinovat, lui Navalîi i s-a luat până și dreptul de a face greva foamei. Hrănit cu forța, adică suspus torturii, el este din ce în ce mai singur. În mijlocul unei lumi care se zbate isteric, protestând pentru libertatea de a nu purta mască, pentru Navalnîi nici măcar organizațiile care spun că luptă pentru apărarea drepturilor omului nu mai găsesc tonul și nici strategia indignării care să producă efecte. Doar ici și colo câte „o luare de poziție“, câte o declarație politică. În alte vremuri numele lui ar fi fost pe buzele tuturor, de la politicieni la oameni simpli. Așa cum erau numele lui Soljenițîn, Saharov sau Bukovki. În alte vremuri…

                                               *

M-am întrebat zilele acestea ce ar fi zis Monica Lovinescu despre cazul Navalnîi. Și parcă am auzit vocea aceea unică pe care doar indignarea în fața nedreptății strigătoare la cer i-o timbra:

„Niciodată nu scriu mai rapid decât sub impulsul indignării. Constat cu destulă uimire că a mea rămâne intactă. Mai am pentru încă o viaţă.“

Căci indignarea îi mobiliza nu doar scrisul, ci și fapta. În jurnale, ea consemna adesea protestele la care participa atât în calitate de jurnalist, cât și ca manifestant, atunci când era ceva de aparat, de salvat nu doar în România, ci oriunde în Est. De altfel, întreaga ei activitate jurnalistică a fost o formă neîncetată de protest. O viață dedicată unei cauze ce părea dinainte pierdută. Iar deviza i-a fost mereu aceeași: „Mă indignez, deci exist”. Cu toate riscurile pe care și le-a asumat și ale căror consecințe i-ar fi putut fi fatale. (Să nu uităm că în 1977 a fost bătută de agenți ai lui Ceaușescu în ograda casei ei și lăsată în comă.)

Tocmai această indignare pare să fi dispărut acum. Indignarea care perseverează, care rămâne fidelă mult timp, care nu obosește și nu își permite deziluzii. Indignarea care se înrădăcinează în speranța aceea nebunească a lui „până la urmă“:

„În noi, speranţa mereu dezisă şi care se tăinuie din ce în ce mai adânc, ca să n-o putem stârpi. Orice s-ar întâmpla. Ştiu că n-o să mă mai întorc niciodată în România, de pildă, dar speranţa mea n-o crede.“[3] (3 octombrie 1981)

Monica Lovinescu a trăit să vadă cu ochii ei acest „până la urmă“. Dar a văzut deopotrivă și ceea ce era dincolo de un aparent final fericit. După exuberanța momentului eliberator din 1989, după ce s-au consumat clipele sublime ale „iluziei lirice“ numite căderea comunismului în Est, a urmat o serie nouă de deziluzii. Și cea mai greu de acceptat dintre toate a fost refuzul tuturor – și al celor din Est, și al celor din Vest – de „a face dreptate”, de a măsura crimele acestei lumi, indiferent de autorul lor, cu aceeași măsură. Refuzul unui proces al comunismului. Refuzul de a onora victimele printr-un act de dreptate postumă.

În balanţa care măsoară binele comun al lumii, uitarea crimelor comuniste atârnă foarte greu. Ea ne face să ne pierdem încrederea în existența unui progres moral al speciei noastre. Cu toate că între timp s-au scris tomuri care atestă dimensiunile terifiante ale acestor crime, de la Cartea neagră a comunismului (1997) până la impresionata trilogie a lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului (2020), indiferența generală rămâne în continuare șocantă. Ca și cum răul și nedreptatea au devenit fatalitatea vremurilor noastre. Toate aceste încercări de a aduce la lumină adevărul teribil al unei epoci care încă nu s-a încheiat se izbește de un încrâncenat refuz de a-l privi. Această uitare ne pune în situația ca azi să asistăm, blazați și neputincioși, la revenirea ideologiei de sorginte comunistă disimulată sub numele de corectitudine politică. Numai că de astă dată, în mod cu totul neașteptat, ea vine dinspre Vest. Iar în Est, foștii comuniști, regrupați în structuri oligarhice, nu doar că au supraviețuit, dar au prosperat, îmbogățindu-se prin hoția și corupția devenite sistem.

Și nu poţi să nu te întrebi cum s-ar fi scris povestea noastră, dacă crimele comunismului ar fi fost recunoscute ca atare, drept crime împotriva umanității. Și nu neapărat printr-un proces al comunismului ca cel de la Nürenberg, dar măcar printr-o limpezire a apelor, printr-o o separare a victimelor de călăi și de complici, măcar prin interdicția de a reveni pe scena politică a celor care au făcut cu putință această cumplițenie a istoriei. Ni l-am putea imagina atunci pe unul ca Putin consumându-și pornirile războinice în mult mai pașnice competiţii de judo.  

Și totuși… Privind figura tragică a lui Navalnîi în închisoare îți spui că lupta asta nu se poate termina așa. E poate în unii oameni o genă care produce un salt evolutiv. Purtătorii acestei gene devin eroi, iar viața lor devine acea poveste a „biruinței sufletului asupra răului“.

*

După ce la alegerile din Polonia câștiga un fost comunist, în vreme ce un Lech Wałęsa obținuse doar 0,8%, Monica Lovinescu nota în jurnal, în 10 octombrie 2000:

„Dar noi am vibrat într-atât la Solidarność, Wałęsa, Papa, Wajda, Kor, încât ni se confundă existenţa cu aceste mituri trăite. Stau deodată şi mă întreb: ce‑am căutat noi în Istorie? Oricât de bogat ar fi fost epilogul, dând vieţii noastre un sens, pe deasupra tuturor speranţelor, poate c-ar fi fost mai sănătos să nu ne apropiem într-atâta de această mistificare a luptei dintre Bine şi Rău care este Istoria. Trebuie să mă opresc din enunţarea de evidenţe, iar dacă am aerul de a le descoperi pentru prima oară, când le ştiu de când lumea, e din pricina pângăririi din Polonia. Care-şi omoară trecutul cu şi mai multă eficacitate decât noi, românii. Pentru simplul motiv că noi nu prea avem ce să pângărim. Pe când polonezii… La capul patului meu, şcolăreşte, am prins de tapiseria zidului o insignă „Solidarność“ pe care o purtam la manifestaţii. Privind-o după ştirea de aseară, am avut senzaţia unei abjuraţii.“[4]

Și totuși…

Când, în 2008, am ajuns la Paris în celebra casă de pe strada François Pinton, rămasă pustie ca o cochilie goală, am descoperit că pe tapiseria de pe peretele de la capătul patului Monicăi Lovinescu era încă prinsă acea insigna cu sigla Solidarność. Chiar dacă Istoria fusese nemilos de generoasă cu dezamăgirile, ea totuși o păstrase acolo ca pe un semn al trecutului, dar și ca un mesaj pentru viitor. Descoperind obiectul acela minuscul am avut brusc senzația că o prezență vibrantă a umplut spațiul părăsit al camerei. Insigna nu mai era doar un simplu memento, ci simbolul unei lupte care nu se va încheia niciodată. O luptă dusă pentru toți cei aflați în dificultate.  

De aceea sunt sigură că și acum Monica Lovinescu s-ar fi dedicat cu toată energia ei iradiantă cauzei Navalnîi. În ciuda a tot și a toate. Păstrând mereu vie acea indignare care la ea a fost înrădăcinată în speranță. Când alegi mitul împotriva evidențelor istoriei, se poate întâmpla miracolul ca istoria să devină peste noapte mit. Nu l-am trăit și noi în decembrie 1989?

NOTE


[1] Monica Lovinescu, Jurnal esențial, Humanitas, p. 510.

[2] https://www.digi24.ro/stiri/externe/rusia/vladimir-putin-dupa-modificarea-constitutiei-a-fost-o-bomba-cu-ceas-reprosuri-la-adresa-lui-lenin-1333545

[3] Idem, p.24.

[4] Monica Lovinescu, op. cit, p. 519

Distribuie acest articol

13 COMENTARII

  1. Doamna Cioaba, am avut fericirea de a le cunoaste pe Monica Lovinescu, pe Ileana Vrancea…
    In acest moment mai mult decat critic, in care teatrele de operatiuni se repozitioneaza in defavoarea noastra, este lipsit de delicatete sa fie folosita memoria domniei sale pentru afirmarea adeziunii la idealurile noii administratii domocrat- progresisto-philobeligeranta de la Washington.
    Imi permit sa va sugerez a asculta cu ingaduinta opinia unui politolog francez.
    Minutul 1.45.20
    https://youtu.be/VgZMOy9AaNA

  2. La inceputul anilor ’70, in emisiunile de la Paris ale cuplului Monica Lovinescu -Virgil Ierunca era prezentata in detaliu cartea “Va supravietui URSS pina in 1984? ”a lui Andrei Amalrik la care, mai apoi, s-a facut de nenumarate ori referinta de-a lungul anilor. Intrebarea cu iz profetic era o urmare a studiului temeinic al istoriei realitatii sovietice (si a propriei experiente de viata a autorului). Cruda ironie a soartei a facut ca URSS sa supravietuiasca pina in 1991, supravietuindu-i si lui Amalrik. Iata, insa, ca desi fosta patrie a lui Amalrik nu mai exista cu numele, metodele si mijloacele , ba si tipul uman care au facut ca ea sa fiinteze in lume pret de mai bine de saptezeci de ani sint inca in viata, in unele privinte parca mai perfectionate. Incalte, URSS nu a ajuns sa-l asasineze pe Amalrik; pentru actualul adlerian tar pitic de la Kremlin, insa , asasinarea opozantilor si, mai in anii recenti , a lui Navalnii, a fost in permanenta prioritate. Acesta din urma, dupa stirile care ne parvin, e in pragul mortii in inchisoare. Este de neinteles cum o lume civilizata este neputincioasa in fata raului ce , astfel, pare absolut. Totusi, cindva si Putin va trece vamile vietii. Asta, nu este, nu va fi o garantie ca Rusia va fi altcumva decit a fost mereu de-a lungul istoriei.

  3. Articolul incepuse bine si parea ca (se) va incheia coerent; cind, ce sa vezi, rasare proaspata marota PC, carevasazica corectitudinea patriotica de dreapta, in fapt, conspiratia in toata splendoarea sa. Noroc ca noi, aia putinii de pe-aici care inca mai cautam cu incapatinare echilibrul in dauna extremelor, ne-am fript cu ani in urma citind eseurile unui intelectual pur-singe autohton care infiera de zor, preventiv, cu miniie „neproletara”, monstruozitatea PC. Acuma stim: daca tot n-am fost in stare sa dovedim/judecam (in justitie) comunismul, si fiindca tot vorbim de traditii, batem apa in piua, saua sa priceapa iapa ca e o conspiratie mondiala sexo-fleoshc, ca bolsevismul, ca marxismul, ca oculta de sub fiecare piatra.
    Posibil sa mai insel, nu cred insa ca Monica Lovinescu ar fi luat vreodata in serios asa o poveste curat murdar national-socialista.

  4. Navalnii si-a asumat destinul tragic si eroic, gestul lui, in traditia dizidentei ce incepe cu decembristii, sigur va avea consecinte. Omenii iluminati de azi il apreciaza mult mai mult pe un Snowden, e mai cool. Problema asta doar rusii o pot rezolva si probabil ca o vor rezolva candva, in stilul lor catastrofic.
    Dar altceva mi se pare intrigant in textul de mai sus. Urmasii comunistilor de la Rasarit sunt acum mult mai aproape de fascism, isi zic ´conservatori´ si se lupta exact cu Occidentul decadent si cu corectitudionea politica. Cum vine asta ?! Deci comunismul ameninta acum dinspre Vest ?! Foarte amestecate sunt mesajele si s-ar parea ca miza e una pentru monopol. Se amesteca doua linii de fronturi, una Est-Vest, geopolitica si strategica, cealalta, ´razboiul civil´ dintre asa-zisii progresisti si asa zisii conservatori. Caci aceia propriu-zisi sunt cativa militanti si activisti fanatici, uniti prin radicalism, prin aceeasi mimica si gesticulatie de posedati. Pe linie pur ideologica, de ex., domnul senator S. Lavric ar fi perfect de acord cu textul de fata, diferenta fiind , poate, una de peisaj, secundara. Si atunci, pt. ce atata cearta ? E probabil ca conservatorii de la Est si de la Vest, scuzati cacofonia, sa se uneasca, un acord ce se infiripase binisor pe vremea lui Trump , apoi, desigur, sa se uneasca toti radicalii intru distrugerea creatoare. Pe cat de complicate sunt realitatile, pe atat le simplifica adeptii daltonisti, s-au configurat cele doua tabere ale Apocalipsei: progresistii si conservatorii !
    E adevarat si ca, atunci cand intri in spitalul de nebuni si ii spui unui nebun ca e nebun, se cheama ca esti si mai nebun …

  5. Multa agitatie artificial intretinuta prin ziarele din Romania si pe internetul romanesc pe tema Rusia-Putin-dictatura, dar cam fara audienta, fara ecou si fara efectul scontat, fiindca romanii de rind sint total dezinteresati si de Putin, si de Rusia, si daca le bine, si daca le e rau, si daca e democratie pe la ei, si daca e dictatura, si daca e oligarhie deghizata in democratie, ca pe vremea lui Eltin. Sintem in UE, sintem si in NATO, deci sintem bine protejati. Rusia nu mai e un pericol pentru Romania. Ocupati pina peste cap cu saracia, cu nevoile si cu neamul nostru, nu mai avem timp si chef sa ne batem capul cu saraciile altora. Rusii par multumiti de Putin si l-ar vota si miine indiferent de contra-candidati. Sa fie sanatosi! De ce sa ne plingem noi ca Putin e un dictator daca rusii sint multumiti cu el? Daca tot ii privim ca pe un pericol latent, nu e contraproductiv sa militam pentru schimbari in Rusia de la o dictatura falimentara la o democratie (liberala, desigur!) care sa ii intareasca? Lasa-i sa se afunde in mlastina lor siberiana! Pe de alta parte, cred ca le provocam rusilor (si trecatorilor ocazionali prin mahalaua noastra) multa veselie cu astfel de sfaturi nesolicitate, fiindca noi experimentam democratia liberala de vreo 30 de ani… Si cu ce rezultate! :)

    Sigur, democratia liberala e foarte buna, dar, stim din experiente trecute, nu ne-am priceput noi sa o implementam. :)

    Romania e in UE, e in NATO si are mai putine relatii cu Rusia si cu China decit orice alt stat din UE sau din NATO. Bizareria asta paguboasa e un fel foarte romanesc de „virtue signaling”, un șpagat politico-diplomatic care ar trebui sa mascheze, in viziunea marilor politicieni romani contemporani, cea mai primitiva forma de vasalitate si obedienta pe care a vazut-o Vestul vreodata, totul facut cu un exces de zel caracteristic celor mai recenti membri ai cluburilor presupus selecte, sau al unor recenti convertiti la o religie, dornici sa para in ochii noilor colegi/co-religionari mai catolici decit papa si mai radicali in pornirile lor razboinice decit neoconii.

    • Chiar asa, de ce sa-i cainam noi pe pe rusi si de ce sa cirtim noi impotriva lui Putin? Ca doar romanii i-au mai intimpinat cu pita si sare pe muscalii de-a calare si putem cuvinta ca s-au dedat deja, ce daca or mai veni o data/odata calare pe focoase ( nu iepe)?

    • Nu-mi vine sa cred ca scrieti asa ceva tocmai acum cand trupele rusesti se acumuleaza la granitele noastre. Dar chestia cu „cea mai primitiva forma de vasalitate si obedienta pe care a vazut-o Vestul vreodata” venind vezi Doamne din Romania ne-o aduce in amintire pe V. Dancila sfidand Parlamentul European ca sa se arate ce independenti suntem. Pacat de efortul stilistic.

  6. una peste alta …avem nevoie de oameni adevărați nu bla blaiști..Monica Lovinescu ..nu a fost perfectă dar știa sa pună punctul unde tre

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Prin adaugarea unui comentariu sunteti de acord cu Termenii si Conditiile site-ului Contributors.ro

Autor

Cristina Cioaba
Cristina Cioaba
A absolvit Facultatea de Litere a Universității din București unde a obținut și titlul de doctor (2007). A editat volumul, Monica Lovinescu Jurnal esențial (Humanitas 2010). Activează ca profesor de limba română.

Contributors.ro propune autorilor săi, acum, la sfârșit de an, trei întrebări despre anul 2020 si perspectivele României în viitorul apropiat. Cele trei întrebari sunt:

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică? 

2. Care este cea mai interesantă idee a anului 2020?

3. Care e cea mai mare temere pe care o aveți pentru viitorul României si care e cea mai mare speranță? 

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Top articole

Voi, treziți-vă!

Cezar Victor Năstase este convins că: ”Dacă s-ar reintroduce pedeapsa capitală aceasta ar trebui aplicată în primul rând cozilor de topor și...

PNRR for dummies. Sau planul cincinal cu MCV ataşat

Luni 10 mai premierul Cîţu şi ministrul Ghinea merg la Bruxelles pentru a discuta o formă finală a Planul Naţional de Redresare...

Maia l-a învins definitiv pe Igor. Dar bătălia pentru direcția Republicii Moldova continuă

După ce a pierdut pe toate fronturile, adică și Președinția și Parlamentul, principalul agent politic al Moscovei la...

PNRR: Eșecul din spatele unui succes cosmetizat

Pe măsură ce se devoalează noi informații din Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR), se poate observa că acest plan este...

Paștele – Anul II al pandemiei

          După suferința Vinerii Mari, înfricoșați de chinul și moartea lui Isus, apostolii au căzut sub povara descurajării și a fricii. Timp...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.

Carti recomandate de Contributors.ro

 

„Pierre Hadot aduce filosofia antica in zilele noastre. Ce s-a spus candva redevine actual, urmand modelul exercitiului spiritual, mai exact al intelepciunii care este, inainte de orice, o optiune de a fi.” – Pascal Bruckner

 

„Demersul lui Hadot parcurge elegant traseul de la inceputurile filosofiei printre greci, apoi transformarea ei in timpul romanilor si intalnirea cu crestinismul, precum si relatia emotionanta dintre filosofia orientala si occidentala.” – Global and Mail

 

Pierre Hadot (1922–2010) a fost un filosof, istoric si filolog francez, bun cunoscator al perioadei elenistice si in special al neoplatonismului si al lui Plotin. Este autorul unei opere dezvoltate in special in jurul notiunii de exercitiu spiritual si al filosofiei ca mod de viata.

 

Cumpara cartea de pe GiftBooks.ro