Exact în zilele în care am citit și interesat, și amuzat mai mult decât simpatica dar și utila carte Shakespeare. Lumea ca scenă datorată lui Bill Bryson, apărută într-o traducere românească din păcate nu tocmai de laudă la editura Polirom (cum să lauzi ceva în interiorul căruia găsești monstrul lingvistic și-a adus aportul?), în nr. 9/2023 al revistei România literară respectatul profesor ieșean Alexandru Călinescu publica articolul Un critic însetat de paradoxuri. În care era vorba despre creația critică a unui francez pe nume Pierre Bayard căruia i se datorează, printre altele, introducerea în câmpul cercetării literare a conceptului de eclipsă. Al cărui rost ar fi acela de a defini și explica faptul că “o operă prezentă în chip excesiv ocultează alte opere până a le face uneori să dispară și, impune, totodată, un anumit tip de sensibilitate ce apare drept naturală”.
Exemple în acest sens ar fi multe. Ele sunt menționate de Bayard și citate de Alexandru Călinescu. Profesorul universitar ieșean amintește că ceea ce s-ar chema un caz-școală este acela al lui Ben Jonson. Un autor eclipsat în timpul vieții sale cu mult succes de William Shakespeare. Cam la fel au stat lucrurile și cu creația lui Christopher Marlowe.
Iată însă că Bill Bryson ne reamintește în penultimul capitol al cărții sale, capitol intitulat Moartea, că, după ce Shakespeare s-a dus la cele sfinte, probabil în aprilie 1616, și aceasta după ce a operat câteva schimbări semnificative în testament, schimbări care au cam dezavantajat-o pe Anne, celebra lui soție, însuși marele scriitor englez a intrat într-o perioadă de eclipsă. Nu a fost deloc agreat în vremea Restaurației, scrierile sale fiind adaptate masiv în rarele ocazii când au mai fost puse în scenă.
Ani buni lumea nu și-a mai prea amintit cine a fost Shakespeare, a fost nevoie de un secol de la moartea scrritorului până când au apărut primele încercări de a i se reface biografia. Un rol important în revenirea pe scenă a scrierilor lui Skakespeare i-a revenit celebrului actor Garrick, Cel numit azi marele Will a avut mult de așteptat și până când a demarat exegeza scrierilor sale. Care debutează, conform lui Bryson, cu un irlandez pe nume Edmond Malone. De profesiune avocat. Care nu a fost tocmai fără de păcat și fără de prihană. Cum nu au fost nici alții care au inventat dovezi spre a-și susține aproximările cu pretenție de exegeză.
Creația lui Shakespeare a devenit, odată cu trecerea timpului, ceea ce autorul cărții ce face obiectul acestei recenzii numește o obsesie a universitarilor.Ceea ce nu înseamnă însă că toate cercetările despre viața și activitatea lui ar fi fost chiar foarte serioase.
Având în vedere nenumăratele enigme ce țin de viața, activitatea, identitatea și moartea celui pe care astăzi toată lumea a căzut de acord să îl numească Shakespeare (probleme fiind și în privința corectei ortografieri a numelui autorului lui Hamlet, căci scriitorul însuși s-a dovedit creator de ambiguități, semnând cam cum a dat Domnul,de unde încă o serie întreagă de enigme și de malentendu-uri) au apărut pe piață și pretinse cercetări ce s-au dovedit a fi adevărate bazaconii. Bill Bryson enumeră o seamă dintre ele, insistând îndeosebi asupra uneia semnate de o anume Delia Bacon care s-a străduit din răsputeri să demonstreze că ceea ce îi este atribuit marelui Will i-ar aparține de fapt lui Francis Bacon. Coincidența de nume nefiind nici întâmplătoare și nici tocmai inocentă. Au fost și alții în sarcina cărora a fost pusă creația shakespeariană sau măcar o parte din aceasta, problema fiind detaliată de Bill Bryson în capitolul intitulat Candidații.
Bill Bryson ne spune, în paginile de început ale cărții sale, și cum se face că a scris-o, și că nu este nici pe departe shakespearolog cu acte în regulă. Că a întocmit Shakespeare. Lumea ca o scenă ca urmare a unor obligații contractuale, profitând însă de faptul că, din fericire,” Marea Britanie este plină de asemenea experți, așa că, prevăzător, am apelat la ei”. Și tot din primele pagini aflăm că nici unul dintre cele trei portrete,sau, mă rog, întruchipări iconice ale lui Shakespeare, nu ar deține o strictă garanție a autenticității.
Viața, creația autorului Furtunii, numită și ea în carte, prudent, “una dintre ultimele creații ale lui Shakespeare”, înseamnă un lung șir de necunoscute. Și uite așa se face că volumul de ceva mai mult de 200 de pagini intitulat Shakespeare. Lumea ca scenă înseamnă mai curând un inventar a tot ceea ce nu știm ori nu știm chiar foarte sigur despre cel mai mare dramaturg englez și poate chiar al lumii decât a ceea ce este în afara oricărei îndoieli.
De fapt, nu știm nici când s-a născut, nici când a murit cu adevărat marele Wiil, nu știm nici cine a fost el aievea, imaginea lui este și astăzi nu chiar foarte certă, avem pe mai departe mari probleme în privința a ceea ce se cheamă canonul shakespearian.
Bill Bryson analizează toate aceste goluri și le plasează inteligent, pe alocuri, chiar șugubăț, pe scena lumii. În epoca elisabethană. Care este refăcută și ea în așa fel încât lectura să fie una dintre cele mai agreabile.
Bill Bryson -SHAKESPEARE LUMEA CA O SCENĂ ; Traducerea din limba engleză de Ioana Aneci; Editura Polirom, Iași, 2023
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Interesant. Citind, omul invata o multime de lucruri interesante, indiferent de varsta.
Domnule Morariu, vă rog să-mi permiteți o întrebare oarecum pe lângă subiectul articolului (altminteri foarte interesant, cum îndeobște sunt subiectele care au legătură cu Shakespeare). În calitatea dvs. de critic de teatru, ce părere aveți de utilizarea verbului „a debuta”, un termen cu puternice conotații de artă dramatică, în construcții precum „care [exegeza – n.m.] … DEBUTEAZĂ cu un irlandez pe nume…”. Vă întreb asta cu atât mai mult cu cât sunteți un fin utilizator de limbă românească, pe care expresia „a-și aduce aportul” îl deranjează pe bună dreptate. Mulțumesc.
Verbul a debuta fiind sinonim cu a începe permite, după părerea mea, o construcție precum cea citată de dumneavoastră.
Tocmai, că din ce știu eu „a debuta” și „a începe” nu sunt chiar sinonime. Un actor poate debuta într-un rol (nu „începe” ca Polonius, ci „debutează”), un fotbalist poate debuta la o echipă. Dar exegeza începe cu Malone, iar luna mai începe cu vreme ploioasă. Mă rog, nu vreau nici să devin excesiv de pedant, sunt conștient că limba e într-o continuă evoluție, iar pentru generațiile viitoare de vorbitori de limbă română s-ar putea să sune perfect normal că meciul debutează peste câteva minute și jucătorii își vor aduce aportul la spectacolul sportiv. Cu deosebit respect, și scuze încă odată pentru divagație!
Ba da. Un actor debuteaza adica isi incepe evoluția sau cariera. E foarte adevărat că sinonimele perfecte sunt putine. Ele sunt apanajul limbajului știintific.
La intrebarea ce nu stim despre Shakespeare – public, pentru ca ezoteric se stiu multe – raspund unele cercetari si scrieri care nu prea sunt circulate de media mainstream. Si, aici, denuntul surprinzator din urma cu putin timp al lui Salman Rushdie, autorul Versetelor satanice, ca libertatea de exprimare în Occident este ameninţată, spune foarte multe. Indemnul lui mi se pare pertinent: Nu-ti place o carte nu o citi, citeste alta carte! S-a descoperit ca Francis Bacon a transmis o parte din cunoasterea secreta prin cifrele si imaginile simbolice care abunda in piesele de teatru ale lui William Shakespeare, ceea ce il leaga de posibilitatea de a fi autorul unor anumite opere. Numarul sau ezoteric era 33, iar pe una din paginile primei parti a piesei „Henric al Iv-lea” (atribuite?) lui Shakespeare numele Francis apare de 33 de ori. Interesant este ca WS a crescut in oraselui Stratford care nu avea o scoala capabila sa transmita cunostinte de nivel ridicat. Parintii sai au fost analfabeti si nici el nu a manifestat un interes deosebit pentru studiu. Operele lui presupuneau citirea multor carti si multe calatorii in lume, dar nu avea o biblioteca si nici bani sa cumpere carti sau sa calatoreasca, si nici nu a parasit vreodata tara. In schimb, Bacon avea o biblioteca de erudit, a citit enorm si a calatort mult, fiind totodata un poliglot, vorbitor a nu mai putin de 6 limbi. Fiica lu WS, Judith, era analfabeta, nu putea sa-si scrie nici numele la 27 de ani. Din scrisul de mana al lui WS s-a pastrat foarte putin, din care trei semnaturi pe testamentul sau, despre care analize grafologice au aratat un om nefamiliarizat cu scrisul, o mana ghidata probabil de altcineva. Diferentele foarte mari dintre porteretele facute lui WS arata ca cei care le-au facut habar nu aveau cumj arata. Nu stim daca este basm sau istorie, dar putem banui ca multe din faptele „istorice” care ne-au conditionat comportamentul sunt fabulatii comandate politic, mai ales in mediile puterii dinastice sau luptei pentru succesiune (lucruri vizibile si azi, unde puterea se transmite genealogic).