Ce te faci când nu mai înțelegi viața?

In memoriam George Bondor

Ne cuibăriserăm într-un colț al bibliotecii din Freiburg, unde se afla o masă imensă cu vreo zece calculatoare. Acolo se refugiaseră de fapt toți cei care aveau de scris, care trebuiau să producă ceva, pe care îi aștepta termenul predării doctoratului sau abilitării. Erau de toate națiile: germani, italieni, americani, asiatici și fiecare scria despre o chestiune din domeniul lui, de la biologie, sociologie, limbi clasice până la fizică atomică.

 Celelalte săli ale bibliotecii, sălile mari, erau, cum le știm de  peste tot, adâncite în liniștea lecturii: zeci de oameni care stau fiecare cu nasul într-o carte, răsfoiește sau conspectează, cu un caiet deschis alături. Cine vine sau pleacă o face cât mai discret, ca în biserică, străduindu-se să treacă cât neobservat, respectând convenția, și ea tăcută, a tăcerii.

Dar aici, în colțul unde „se scria“, și unde se auzea permanent zumzetul clapelor tastaturii, era altfel decât în restul bibliotecii. Fiecare dintre noi venea dimineața cât mai devreme, își așeza caietele alături, începea să citească ceva ce a scris în ziua precedentă, iar la un moment dat se întâmpla că cineva atingea tastatura. Sunetul minuscul era auzit de toți ca un pocnet de pistol la curse, ca semnal declanșator, căci de îndată alte și alte tastaturi începeau să zumzăie, ca și cum ar fi avut loc o întrecere pe culoarele unei alergări la atletism. Atmosfera în acel colțișor de bibliotecă era încordată, concurența tastelor apăsate cu nervozitate se făcea simțită clipă de clipă.

Pe atunci, la începutul anilor 2000, computerele nu erau așa de poliglote ca azi. Între timp, desigur, au învățat – spre lauda lor – multe limbi străine, alfabete întregi, ba chiar semne pe care nu le-ai mai văzut vreodată tipărite pe hârtie și pe care le poți descoperi și examina în voie, dacă ai curiozitatea asta. Dar, la momentul acela, cum spuneam, nu aveam la dispoziție decât alfabetul latin internațional și caracterele specifice limbii germane, așa că părea la prima vedere imposibil să scrii în propria-ți limbă, româna, cu semne diacritice. Era nevoie de inventivitate, de un truc adaptativ, pe care l-am patentat foarte repede, noi cei doi români din acea mică comunitate de scribi digitali. Înlocuiam diacriticele ă, ț și ș cu ä  #, $ și cu asta rezolvam o problemă care inițial păruse insolubilă. Ceea ce așterneam pe monitor arăta ca o cortină de semne ininteligibile.

Eram așadar doi care scriam pe românește, iar ceea ce ne-a făcut să ne cunoaștem și să ne recunoaștem a fost tocmai nevoia de a găsi o modalitate de a tasta pe computerele nemțești, inventând împreună un idiom pe care, în clipele de amuzament, încercam să-l și vorbim. Limba păsărilor, nu altceva!

El scria despre Nietzsche, eu despre Heidegger. El urma să susțină lucrarea la Iași, eu la București. Paginile scrise de el urmau să fie citite de profesorul Ștefan Afloroaei, paginile scrise de mine urmau să fie prezentate profesorului Gabriel Liiceanu. Acești doi mentori ne stăteau așa-zicând „în ceafă“, ca instanțe care nu doar că vor parcurge cândva lucrările de doctorat, ci care, într-un fel, chiar priveau peste umărul nostru fiecare frază pe care o scriam și care ne impuneau moment de moment să fim atenți la fiecare cuvințel, să facem corecturi peste corecturi, să „țesem idei“  cu cea mai mare acribie de care eram în stare.

Nietzsche, dacă mai e nevoie să spun asta, e un gânditor rebel și nărăvaș în idei, și cu care trebuie să intri cumva într-un dialog, să-l îmblânzești. Chiar Heidegger a încercat asta, dedicându-și vreme de vreo doi ani cursurile și seminariile interpretării operei nietzscheene, compusă nu din tratate, ci mai mult din „cărți“ disparate. Oricât de nesistematic și de greu de prins într-o schemă unitară, Nietzsche era totuși de neocolit pentru un gânditor german de la începutul secolului XX, care încerca din răsputeri să se desprindă de scolastica de secol XIX, numită neokantianism. Profesorul de la Freiburg a scotocit așadar textele nietzscheene și le-a întors pe toate părțile, căutând să ofere o versiune cap-coadă, care să ne ajute să-l citim. Cum a făcut asta? A stabilit că, în puzderia de concepte forjate de Nietsche, cinci dintre ele intră într-un soi de horă, și astfel putem conta, când e vorba de a înțelege, pe „cinci cuvinte fundamentale“. O să spun imediat care sunt ele, dar mai întâi să nu uit să atrag atenția că nu e vorba de o simplă înșiruire de cuvinte, ci de o constelație de concepte, care trimit fiecare la fiecare și care doar împreună – deci vorbind unele cu altele – ne spun ce au de spus.

Un pic ciudat, nu? Dar să-l ascultăm pe Heidegger….

„Voința de putere“, „nihilismul“, „eterna reîntoarcere a aceluiași“, „supraomul“, „dreptatea“ sunt cele cinci cuvinte fundamentale ale metafizicii lui Nietzsche. „Voința de putere“ numește ființa ființării ca atare, essentia ființării. „Nihilismul“ este numele pentru istoria adevărului ființării astfel determinate. „Eterna reîntoarcere a aceluiași“ numește felul în care ființarea este în întregul ei, existentia ființării. „Supraomul“ desemnează acea umanitate pe care o cere acest întreg al ființării. „Dreptatea“ este esența adevărului ființării, înțeleasă ca voință de putere. Fiecare dintre aceste cuvinte fundamentale numește în același timp şi ceea ce rostesc celelalte. Numai atunci când gândim deopotrivă ceea ce spun celelalte cuvinte fundamentale, numai atunci epuizăm ceea ce numește fiecare dintre aceste cuvinte în parte. (GA 50, p. 6 ― subl. n.)

Așadar, pentada conceptuală pe care ne-o propune Martin Heidegger spre a putea călători orientați prin puzderia de gânduri disparate ale lui Nietzsche aceasta este: voinţa de putere, nihilismul, eterna reîntoarcere a aceluiași, supraomul și dreptatea. Când am aflat, am fost de-a dreptul încântat.

Însă, pentru colegul meu de colțișor de bibliotecă, această interpretare heideggeriană a lui Nietzsche era totuși nesatisfăcătoare – și adevărat este că nici nu s-a prea impus în exegeza nietzscheană. Era, în ochii lui, mai mult un truc interpretativ, comparabil cu acela pe care noi, românii (Die Lateiner!, cum îi numea Heidegger) îl foloseam pentru a ne scrie lucrările de doctorat pe computerele nemțești. Strategia întâlnirii cu acest „inegalabil maestru al disimulării“ care era Nietzsche trebuia să fie mult mai sofisticată și mai precaută. Doar cel grăbit sau neștiutor (sau prea ambițios într-ale interpretării, adică Heidegger) nu vedea că are în față, o dată cu această operă, „un labirint fără cusur“. Căci, la Nietzsche, „orice afirmație care părea într-un anumit context definitivă ajunge să fie într-un alt loc contrazisă. Și atunci, cum să te oprești la o anumită temă, tratând-o ca și cum în perimetrul ei, matematic delimitat, ar putea fi descoperit cuvântul ultim al filozofului?“. Iată așadar un fapt deconcertant, dar de netăgăduit: ideile ultime, pe care ar trebui să le aibă orice filozofie, erau de negăsit, căci erau mascate de contexte schimbătoare, prea schimbătoare. Totul era, acolo, un dans al măștilor. Și chiar așa s-a intitulat lucrarea de doctorat a lui George Bondor, prezentată apoi spre lectură profesorului de la Iași.  

George era venit doar pentru câteva luni la Freiburg, dar câte nu s-au petrecut cu noi în lunile acelea! Căci una era biblioteca, și alta viața liberă și voioasă de după orele de studiu. În bibliotecă trebuie să stai tăcut cu nasul în carte, să te gândești la ale tale sau să duci lupta cu tastatura (sub privirea exigentă, de peste umăr, a îndrumătorului). Dar când vine ora de plecare, 5 după-amiaza, și când cărțile sunt trântite cât colo, atunci pui piciorul pe pedala bicicletei și te repezi până în pădurea din vestul orașului, Mooswald sau până în Littenweiler, către munți…

Pare de necrezut, pentru cei care locuim acum în mari orașe, dar ca să ajungi din Freiburg până pe munții și pădurile de primprejur îți trebuie doar 15 minute! Și atunci, cum să nu… te grăbești? Soarele verii încă mai ține câteva ore, e timp berechet pentru o călătorie aventuroasă aproape în fiecare zi. Sâmbăta și duminica vin plimbările mai lungi, urci bicicleta în tren și călătorești până la gara situată la cea mai mare altitudine din Germania, în Munții Pădurea Neagră, la Schluchsee, iar de acolo cobori prin păduri 40 de km până în Freiburg, de la o diferență de altitudine amețitoare, de vreo 1500 de metri. Pedalele și frânele bicicletelor sunt atunci chinuite mai ceva ca tastatura…

Într-o joi dimineață, plecasem cu ai mei într-o astfel de călătorie, deoarece în toată Germania era sărbătoare legală și bibliotecile erau închise. Vremea era însorită, aveam întreaga zi înaintea noastră, așa că puteam face un traseu destul de lung pe munte, prin Hinterzarten către Bärental. Aveam încălțări de munte, provizii, chef și tot ce trebuie. Din tramvaiul care se mișca încetișor pe străzile aproape pustii din centru, am zărit dintr-o dată silueta plinuță a lui George, care se ducea în pas domol către bibliotecă. Era adâncit în gândurile lui, numai ale lui, pregătindu-se să le înșiruie în vreun nou capitol al tezei. L-am scos de pe șinele acestor gânduri cu un strigăt scurt, spunându-i că biblioteca este închisă. N-a stat prea mult pe gânduri și țuști în tramvai, schimbând cu vioiciune macazul zilei. Totul s-a petrecut rapid, în clipa următoare a făcut cunoștință cu soția și cei doi băieți ai mei, și așa, dintr-o dată, a început o prietenie de o viață.

De îndată ce lași studiul și uiți de cuvinte, începe însăși viața. „Viața factică“, cum o numea Heidegger, dorind să dea expresie unui gând care nu-l va părăsi în toții anii de început ai carierei sale, în care căuta să-și calibreze sistemul de concepte tocmai asupra acestui aspect: faptele de viață, în sfera umanului sunt mereu dublate de o hermeneutică spontană, mai exact spus de un anume înțeles inerent, dat faptului de a trăi, chiar de către cel care trăiește. De aici, de la această interpretare de sine spontană a vieții, pornește în viziunea sa filozofia și tot aici trebuie să revină iar și iar: miza este nu de a înțelege idei croșetate speculativ, transmise din generație în generație și golite de sevă, ci chiar ceea ce trăim. Gândirea trebuie să se nască din faptul trăit și să păstreze în miezul ei „experiența factică a vieții“. Iată un gând radical, dar nu mai puțin adevărat: la drept vorbind, nimic altceva decât viața nu merită cu adevărat înțeles. Pare mult, pare puțin?

Pentru filozofie, în orice caz, asta e totul. Ea trăiește ca o încercare perpetuă de reconectare comprehensivă la viață, pierzându-se o vreme în propriile cuvinte și iar revenind, dând asalt după asalt asupra „faptului pur de a fi“. Conceptele pe care le forjează ajung să „prindă“ (begreifen) pentru o clipă un înțeles, dar îl pierd îndată, rămân ca niște „păstăi ale gândurilor“ (Schopenhauer), uscate de dogoarea vieții. De aceea ea, filozofia, nu există câtuși de puțin ca un corpus de doctrine și învățături, ci ca o activitate a minții ce nu trebuie să înceteze nicicând, nici o clipă, fiind ea însăși un palpit al vieții. „Filozofia este filozofare“. Ce s-ar face dacă nu ar mai înțelege viața?

Există desigur și nuanțe în toată această problematică, pe care n-am făcut aici decât să o rezum. Una dintre aceste nuanțe a fost văzută de Kierkegaard și merită adusă în discuție. El spune undeva despre viață un lucru care mi se pare fundamental: anume că o poți trăi privind doar înainte, dar că de înțeles nu o poți înțelege decât privind înapoi. Viața pare a fi astfel, clipă de clipă, un paradis pe care-l pierdem în chip irevocabil.

Freiburgul anilor 2000 a fost, pentru noi, doctoranzii români, un paradis în care, desigur, nu ne vom mai putea niciodată întoarce. Dar de care, în schimb, ne putem la nesfârșit aminti. L-am reîntâlnit apoi pe George de multe ori în România, reîncepând în chipul cel mai firesc discuțiile, jocurile cu mingea, ping-pong-ul (era un maestru!), cursele cu bicicleta, sau plimbările prin munți. Revedeam același prieten blajin, amator de controverse teoretice care se sfârșeau uneori cu un hohot de râs. Ne-am fotografiat la un moment dat, cu ceva cochetărie, pe una dintre cărările Păltinișului, după o discuție aprinsă pe marginea lui Hans-Georg Gadamer.

Se vede cu ochiul liber cât de îndârjiți eram după această discuție. Cine avusese oare dreptate, cine câștigase disputa? Aș putea desigur să relatez cu lux de amănunte – îmi amintesc foarte bine tot ce s-a discutat – dar nu-mi este îngăduit să o fac deoarece, dintre noi doi, sunt singurul care mai poate da mărturie. Și nu e frumos. Prietenul meu George Bondor nu mai este aici de față, nu știu exact unde e acum. Probabil, foarte probabil în Freiburg-ul acela despre care tocmai v-am povestit.

Rămas singur, bulversat de această absență, mă întreb și îi întreb cu glas tare, aproape urlând, pe toți dintre semenii mei: ce te faci când nu mai înțelegi viața?