Cehov de aici și acum, Cehov de odinioară

La câțiva ani de la excelenta carte dedicată în exclusivitate Livezii de vișini, piesă în care vedea o metaforă a teatrului și a primejdiilor de toate felurile cu care acesta se confruntă, marele critic George Banu revenea asupra lui Cehov într-o micromonografie de substanță. Apărută mai întâi în limba franceză, la o editură elvețiană și numindu-se simplu, Cehov, cartea a cunoscut în 2017 și o ediție în limba română datorată traducătorului Vlad Russo (Nemira), cu un titlu ușor modificat. Cehov, aproapele nostru. Titlu ce nu avea cum să nu te ducă cu gândul la de acum clasica cercetare a lui Jan Kott, Shakespeare, contemporanul nostru.

George Banu părea a împărtăși opinia, exprimată de Roland Barthes în S/Z  ce respingea ideea operei deschise. Textele clasice, susținea Barthes, nu ar permite un număr infinit de deschideri. Au ceea ce s-ar chema o deschidere limitată și aceasta fiindcă suportă numai un număr limitat de interpretări. Care alternează, se succed, însă nu sunt nicidecum nedeterminate. Poate că Shakespeare are capacitatea, versatilitatea ce îi conferă o anumită contemporaneitate care nici ea nu se manifestă necondiționat, ci numai în anumite momente și atunci scrierile sale se dovedesc a fi parcă de gumilastic, însă situația lui Cehov este cu totul alta. Opera lui dispune de o deschidere limitată care, totuși, îi dă posibilitatea să aparțină unui dublu timp. Acela al trecutului și al prezentului. Fapt ce ne invită să îl citim și să îl punem în scenă ca și acum ar fi de aici și de odinioară. Cehov ne este, susținea George Banu, ‘’o rudă apropiată și nu un complice de azi’’. Cehov ne este un apropiat și nu un contemporan.

Cehov, mai preciza exegetul, este un dramaturg de răspântie, E vorba despre răspântia dintre două secole, răspântia dintre Rusia și Occident, răspântia dintre realism și simbolism, răspântia dintre Istorie și familie, dintre eveniment și situație, dintre exterior și interior, dintre dramatic și comic, dintre datorie și plăcere, dintre util și inutil.

Mă gândesc la toate astea după ce am văzut spectacolul cu Trei surori montat de Theodor Cristian Popescu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț. Care exact asta propune. Un subtil, un fermecător și foarte bine coagulat amestec între Cehov de aici și Cehov de odinioară.

Spectacolul se deschide cu un tribut plătit acelui Cehov de odinioară. Se realizează prezentarea personajelor. Venite rând pe rând, toate într-o cameră, dominată de o masă lungă (scenografia: Velica Panduru) pe care, totuși, curios!, nu se găsește nici măcar un singur samovar. Începând cu o Olgă (Elena Popa) ce repetă mereu că o doare capul, cu o Mașă (Nora Covali) măcinată de sentimentul ratării de pe urma căsătoriei cu un profesor submediocru,  mereu declarativul și calp elogiator ridicol al odihnei Kulîghin (Daniel Beșleagă). De aici pesemne decizia ei de a întoarce spatele lumii. Numai că lui Kulîghin îi aparține observația că la masa aniversară (e onomastica Irinei) sunt 12 persoane, nu 13, așa cum spune Cehov. Ocazie pentru o aluzie la Cina cea de taină). Continuând cu o Irină (Teodora Crișan) încă proaspătă, naivă și adolescentină. Irina e îmbrăcată într-o rochie albă conform tradiției, Mașa e înveșmântată  în albastru. Și iată că de data asta Olga nu mai e în negru ca de atâtea ori, în nenumărate alte spectacole. Nu poartă doliul vieții ei, așa cum o făcuse Mașa din Pescărușul. Avem, din contră,  deja de-a face  cu  o Olgă cvasi-resemnată, realistă, iar realismul ei se va contura tot mai puternic în noaptea incendiului și mai apoi atunci când va deveni directoarea de școală. Ca și în momentul în care înțelege inutilitatea unui război pe față cu Natalia. Îl vedem pe Andrei Prozorov (Emanuel Becheru), un Andrei deja ursuz, deja nedornic de lumem  deja cu un început de burtă,dar care încă studiază, încă citește, încă se mai iluzionează cu perspectiva carierei universitare. Mai sunt și ofițerii, adică bunul, generosul și urâțelul Tuzenbah (Valentin Florea), atât de antipaticul Solionîi (Paul Ovidiu Cosovanu) care nu face decât să devină și mai antipatic și deja conștient- ratatul doctor Cebutîkin (Dragoș Ionescu). Cadoul acestuia pentru aniversarea Irinei este un tablou reprezentând-o pe Fecioara Maria. Calmul amestecat cu plictiseală, egalitatea cotidiană a cărei martoră este Anfisa (Loredana Grigoriu) se tulbură odată cu sosirea stridentă a Nataliei (Corina Grigoraș), cu cea extrem de vorbăreață a lui Versinin (Mircea Postelnicu) care, brusc, scurtcircuitează comportamentul Mașei. Avem și o secvență clar bizară, ce se consumă în imaginația Irinei. Care este bruscată, obligată să se fotografieze de cei care doar până cu câteva clipe înainte erau anodinii Rode (Iulia Paula Niculescu) și Fedotik (Florin Hrițcu). E însă cu adevărat vorba despre Rode și Fedotik sau doar despre un joc al închipuirii ? Momentul acesta de doar câteva secunde oferă o primă lămurire și asupra utilității folosirii citatului din Svetlana Aleksievici (Războiul rămâne, așa cum a fost întotdeauna, unul dintre principalele mistere ale omenirii) și a poeziei O vorbă șoptită inspirat de războiul din Ucraina. Să ne reamintim că aproximativ în anii în care Cehov își scria tetralogia, Vladimir Soloviov crea cele Trei dialoguri despre război, progres și sfârșitul istoriei care i-au inspirat lui Cristi Puiu filmul Malmkrog. Semn clar că Rusia era deja marcată de premoniția schimbării, poate chiar a unei catastrofe viitoare.

Suntem aici și acum, mai bine spus ne aflăm într-un hic et nunc începând cu al doilea volet al primei părți, adică actul al doilea al piesei lui Cehov. Unica piesă de decor rămâne pe mai departe masa scăldată în semiobscuritate (light designing: Cristian Niculescu), plus o risipă de baloane gri,  auzim zgomotele ciudate de fond, fragmentele de muzici de la început devin din ce în ce mai accentuate (muzică și sound-design: Andrei Raicu), Andrei Prozorov nu a plecat la Universitate, e subjugat de tot mai vulgara, mai autoritara, mai vampa și viitor uzurpatoarea Natalia. Andrei își conștientizează totuși deja ratarea, realizează micimea funcției de consilier. Olga și-a conservat luciditatea, Mașa e tot mai îndrăgostită de hableurul Versinin. În relevarea relației dintre cei doi un rol aparte îi revine mișcării scenice elaborate de Flavia Giurgiu. Irina a pierdut deja mult din candoare. Din iluzii. E când agresivă, când în defensivă. Vremea rochiilor albe este și ea de domeniul trecute. Toată lumea vorbește, filozofează, are viziuni despre ce va fi peste o sută sau două sute de ani,  însă de dialogat nu mai dialoghează cu adevărat aproape nimeni. Spectacolul trecând pe neașteptate sub spectrul lui Ionesco și Beckett. Kulîghin e tot mai ridicol în ipostaza de soț care își acceptă și verbalizează caraghios condiția de încornorat, contradicțiile dintre ofițeri, și mai ales acelea dintre bunul și viitor demisionarul Tuzenbah și răutăciosul și complexatul Kulîghin sunt tot mai accentuate. Mascații sunt decomandați la cererea dură, care nu admite refuz a Nataliei. Își vor face apariția însă niște agresori, atacatori ai ființelor și ai gândurllor acestora. Iar când unul dintre personaje rostește cuvântul magic Moscova, Irina țâșnește și reamintește celor aflați în sală (al treisprezcelea personaj așezat simbolic la masă) numele unor artișți arestați, condamnați, persecutați de regimul lui Putin.

Partea a doua a spectacolului concentrează incendiul dezlănțuit și care a făcut ravagii, Theodor Cristian Popescu și Velica Panduru împreună cu Sabina Reus, Andrei Raicu, Cristian Niculescu și cu toți componenții distribuției idenificând soluții pentru surprinderea adecvată, fermă a dezastrului, a haosului. De unde a început incendiul nu cumva a fost el oare provocat, nu ar fi oare posibil ca și  el să fie o consecință a războiului?.

Consemnez momente de virtuozitate regizorală nu doar în transpunerea scenică a catastrofei, ci și în sugerarea duelului dintre Tuzenbah și Solionîi, în plecarea armatei, în secvența despărțirii dintre Mașa și Aleksandr) și a însingurării definitive a celor trei surori. Toate celelalte personaje cad de parcă ar fi secerate, Olga, Mașa și Irina rămân într-o imagine aflată în complementaritate evidentă cu tabloul proiectat în primele momente ale spectacolului. Cadoul doctorului. Rămân In lumea asta ca de cenușă, ca după o catastrofă nucleară în care singurul motiv de optimism ca și de îngrijorare sunt copiii. Mara Obreja, Maria Mihăilă, Ana-Sofia Dăscălescu.

 Trei surori este un spectacol indubitabil bun, bine, chiar foarte bine susținut actoricește. Semn clar că la Piatra Neamț funcționează o trupă bine consolidată profesional. Și asta chiar în anii în care la conducere s-a aflat regizoarea Gianina Cărbunariu. Pe care un cronicar infatuat și cu grave carențe caracteriale își îngăduie să o ironizeze dovedind că este cu adevărat expert numai în mizerii, ingratitudine și plătit de polițe.     

 Teatrul Tineretului din Piatra Neamț

TREI SURORI de Anton Pavlovici Cehov

Traducerea: Raluca Rădulescu

Regia: Theodor Cristian Popescu

Conceptul de spectacol  și scenografie: Velica Panduru

Costume: Sabina Reus

Muzică și sound design: Andrei Raicu

Lighting design: Cristian Niculescu

Mișcarea scenică: Flavia Giurgiu

Asistentă  de regie: Ecaterina Hâțu

Cu: Emanuel Becheru (Andrei Prozorov), Corina Grigoraș (Natalia), Elena Popa (Olga), Nora Covali (Mașa), Teodora Crișan (Irina), Daniel Beșleagă (Kulîghin), Mircea Postelnicu (Versinin), Valentin Florea (Solionîi), Paul Ovidiu Cosovanu (Solionîi), Dragoș Ionescu (Cebutîkin), Florin Hrițcu (Fedotik), Iulia Paula Niculescu (Rode), Loredana Grigoriu (Anfisa) și copiii Mara Obreja, Maria Mihăilă, Ana-Sofia Dăscălescu