„Ați plecat, mamă. V-ați dus printre străini“. Buna își strânge buza de jos între degete cu aceeași mișcare organică cu care altă dată aduna poalele plăcintelor. Un gest intențional, care vorbește despre mersul lumii, marcând de această dată finalul vizitei mele în România. O privesc în geamul vitrinei din încăpere și îmi pare că toată lumina s-a concentrat pe fotoliul pe care stă. Nu e prima dată când mă aflu aici, la celălalt capăt al vitrinei – mi-e limpede că idealizarea este expresia unei negocieri. O negociere în care eu o privesc prin ochi de copil, sperând ca lumea adulților mă va mai ocoli o vreme, iar ea îmi spune, fără vreun cuvânt, că a venit timpul să plec.
Că nu vom mai ajunge niciodată, cu adevărat, acasă, am intuit, și noi și ei, încă de la prima revenire. Am gestionat însă situația în moduri divergente, deși atunci cu toții visam să găsim un loc durerii provocate de o pierdere. Pierdusem un viitor trăit pe teritoriu comun, un previzibil, un firesc. Cu fiecare plecare, distanța a continuat să crească, cu fiecare revenire, firescul aluneca spre o emoție mediată ritualic, singura cale de a facilita raportul cu o lume inaccesibilă. Durerea, lăsată să aleagă singură, își găsise astfel loc în cadrul familiar al lui așa a fost să fie – cei plecați cu cei plecați, cei rămași cu cei rămași. Odată cu trecerea anilor, ne-am încurcat într-atât în propriile trăiri, încât am uitat cum să fim unii cu alții. Așa se face că, de la un timp, mâncam împreună dar plângeam fiecare în camera lui.
Plecarea nu este un act, ci o lungă tranziție. Nu cred că greșesc când spun că a te stabili în altă parte înseamnă la fel de mult a putea tranzita, fără mecanisme ajutătoare, două puncte dinăuntrul tău.
Pentru mulți dintre părinții noștri, șansa unei relații nemijlocite cu lumea din afara României s-a petrecut târziu, iar pentru bunicii noștri nu a venit niciodată. Întârzierea a fost marcantă, opțiunea liberei circulații venind, pur și simplu, prea târziu pentru a mai putea însemna o eliberare de imaginea contorsionată până la anihilarea esenței, a ceea ce este, în fapt, străinătatea – un alt loc de pe pământ. Începutul relației cu ideea de „în afară“ a fost una accidentală, urmarea reziduală a unei experiențe indirecte, mediată de stat. Fiind construită pe sentimente ca frică, nesiguranță sau pe mirajul promisiunii unei libertăți absolute de către un sistem ce părea că îți poate citi gândurile, ea se situează, natural, undeva la limita cu misticul. Iar noi, cei plecați într-o lume care cumva există, dar mai mult nu există, am sfârșit prin a împrumuta, prin asociere, din atributele ei.
Am pășit astfel în necunoscut, trecând granița spre un soi de neființă prin lipsa unui translatări pe orizontală – ne-am mutat dintr-un loc în altul, și înlocuirea ei cu una pe verticală – am plecat într-un loc mai bun. „În afară“ nu a avut vreodată șansa să rămână doar un vector de locație, ci a fost, de la bun început, unul de percepție. „Afară“ sunt cei care nu mai sunt într-un înăuntru bine definit.
În lipsa unei șanse ca durerea să poată găsi un loc comun la intersecția celor două lumi, cei din afară au îngrămădit-o în alte structuri. S-au aruncat cu foame în noua cultură, poate au vizitat mai rar sau de loc România, poate și-au căutat și consolidat familii surogat în țările în care au plecat. Dar, mai mult decât orice, au trăit prin opoziție, scriind, de exemplu, mii de rânduri despre performanța organizării sociale occidentale. Rar însă povestea e rotundă, născându-se din nevoia de a-ți reconfirma alegerea plecării, atunci când durerea începe din nou să își facă loc de după rafturile perfect aliniate, pline cu produse fabricate responsabil. A încerca să demonstrezi, în mod repetat, că un anumit sistem este diferit față de cel din România și, din acest motiv, automat mai bun, este expresia lui „nu contează unde sunt, atât timp cât nu mai sunt acolo“.
Lipsa nevoii unei comparații va fi mereu direct proporțională cu gradul de intimitate pe care îl ai cu multidimensionalitatea culturii în care îți duci zilele și, astfel, cu încheierea perioadei de tranziție.
Suferim pentru că, nici unii dintre noi nu mai știm la un moment dat cine suntem. Nu ne mai putem defini prin rolurile pe care le îndeplineam până în momentul plecării și nu știm să ne asumăm, de la început, o identitate mai largă. Durerea însă nu se termină niciodată. Înveți să îi faci loc la masă, dar e acolo ca junghiul care îți amintește, pe vreme rea, că la zece ani ți-ai rupt mâna. Putem însă ajunge să revendicăm spațiul dintre lumi, uitându-ne la el mai degrabă sub semnul adunării decât al scăderii – o îmbogățire a spațiului comun, o ocazie de a înțelege, poate chiar șansa unui „împreună“ mai autentic.
Aikido cu mintea si corpul coordonate. Invatati cum sa va relaxati si cum sa va pastrati calmul in conditii de stress. 
Viata e un sir intreg de plecari si veniri. Vorba aia, a pleca e a muri un pic, deci murim de mai multe ori.
In fac eram 25 in an din care 22 din provincie, unii din sate indepartate si sarace. Vedeau prima oara tramvaiul. Ii vedeam ca sunt socati de noile conditii.
Mai tirziu multi au plecat peste mari si peste tari, ca Harap Alb. Unii au crezut chiar ca au ajuns unde trebuiau sa ajunga.
Unii regreta ca nu au plecat, altii ca au plecat.
Spui Suferim pentru că, nici unii dintre noi nu mai știm la un moment dat cine suntem. Nu stim asta nici daca raminem acasa lnga boi, nici daca suntem in luna. Cunoasterea de sine nu are legatura cu locul unde ne aflam.
Unu Buda zicea ca omul chinuit de nevoi reale sau imaginare nu mai are nici timpul nici puterea aplecarii spre cunoasterea de sine , a mai spus si ca viata e suferinta, apoi unul Cato a ris si a spus am intalnit muribunzi chinuiti dar fericiti, tu vrei sa te cunosti sau vrei sa fii fericit ? Nu ca ar fi neaparat vreo relatie de cauzalitate sau de excludere intre cele doua. Si nici ca faci ce vrei ci doar ce poti. Sau poate ne scarpinam prea mult, ca maimuta. Si uneori o jumatate de lingurita de bicarbonat chiar ajuta mai mult decat cinci sedinte la psihoterapeut. Primul text publicat de dna autoare aici mi-a amintit de L.A.
Pentru dna autoare: nu avem nimic de revendicat, avem deja totul. Pe noi insine.
Cred ca se refera la pierderea identitatii . Ieri , plimbandu-ma printr-un fel de padure am vazut niste crengute la care le dadusera mugurii ca la no .Am plans
Nu disperati, va puteti intoarce si puteti relua totul. Doar copilaria si tineretea nu se mai intorc. Am fost plecat zece ani, pe alte continente si fara sa cred ca ma mai pot intoarce, cel putin mental si sufleteste, daca nu fizic. Nu mi-am propus sa ma intorc, dimpotriva. Am avut o perioada de mai bine de cinci ani cand nu am fost deloc in tara. Totusi, m-am intors acum mai mult de doi ani. A luat poate un an readaptarea, dar acum e ca si cum strainatatea ar fi fost un lung si important intermezzo, dar doar atat. Pentru mine bine a fost unde e familia mea, unde e limba mea, unde nu sunt mereu privit drept un strain.
Intelegerea fenomenului de plecare este mai complexa. In timpul WW2 plecarile su fost date de consecintele acestui razboi. Dupa 1990, plecarile din Ro au fost date de faptul ca reminiscentele perioadei comuniste sunt inca active. In majoritatea domeniilor nu au fost realizate reformele necesare. Ba mai mult, in ultima perioada se constata o decadere mai evidenta. Lumea pleaca la mai bine, pentru ca odata traim nu de doua ori.
As adauga atitudinea pozitiva a celor ramasi fata de cei plecati. Nu am date statistice, dar din cate stiu.
In plus, avand in vedere libertatea de miscare a persoanelor in UE, a pleca sa lucrezi in Franta sau Danemarca (de exemplu) nu e decat cu putin diferit fata de situatia in care ai pleca din Vaslui in Cluj (de exemplu).
===
Una din consecintele cumplite insa ale acestor plecari este diminuarea noilor generatii, imbatranirea populatiei Romaniei.
Stiu persoane care au decis sa plece in principal din nevoia de a le oferi un viitor mai bun copiilor lor. Parintii (sau viitorii parinti) aveau o stare materiale foarte buna in Romania, nu saracia i-a gonit (nu neg ca se pleaca si din cauza perspectivelor de saracie, dar nu despre asta vreau sa vorbesc).
De aceea am tot spus ca este nevoie de o reforma reala a statului roman: copiii romani au nevoie vitala de ea. Nu parintii si bunicii lor care au de toate si acum in Romania (cat timp vor mai avea…).
D-le Dedalus bine ati punctat ideile. Asa este, dar si dupa pandemie vor pleca romani. Pentru ca in spatele lui virusache, guvernul trebuia sa demareze reforme majore, nu schimbari ca sa dea bine la imagine.
Lucrurile s-au schimbat mult in ultimii 30 de ani. Lumea este mai mobila, mai flexibila. Unui cetatean din UK nu i se pare ciudata sa mearga in Australia la un doctorat, chiar sa stea acolo vreo 10 ani, apoi sa se intoarca in UK pentru un job bun, ca sa se mute ulterior in Singapore pentru alti 5 ani avansand profesional, etc.
Este extrem de important ca in Romania sa existe oferte valabile si viabile. Exista deja zone (Cluj, Bucuresti, Timisoara, etc) in care standardul de viata se apropie sau chiar depaseste media europeana. Mobilitatea nu este doar intr-un sens. Daca Romania reuseste sa oferteze viabil, romanii plecati, – unii cu foarte multa experienta acumulata – se pot intoarce.
In conditiile in care creditul este ultraieftin post-COVID, Romania are din nou o sansa istorica sa progreseze, relansand investiitiile si chiar sa-si repatrieze o parte din specialisti. Exemplul Clujului ar trebui urmat de toata tara.
Acum pleaca englezul la Sydney, maine cand se-ntoarce literatura engleza e anulata.
Emigrarea este un proces lung care se termina cu plecarea. Nimeni nu pleaca (vorbim de oameni rationali) fara a cintari , de ce plec?, cum rezolv problema integrarii?, cit efort trebuie sa depun pina sa ajung la stadiul la care eram in Romania?, daca ma intorc, de unde voi continua?
Psihologic dureaza mult, dar ruptura vine din nemultumiri de tot felul care se finalizeaza cu hotarirea. Ajuns la tinta, te asteapta ani de eforturi de adaptare, de a intelege legile, mecanismele sociale, nuantele lingvistice, de a promova profesional, de a asigura satisfactia pasului facut. Ce nu se stie? Ce nimeni nu iti spune? Emigrantul este un cetatean de rangul doi. Numai copii lui vor face trecerea. Mult timp te vei intreba daca a meritat „plecarea” facind bilantul adapatarii tale la noua viata. Valorile sociale sunt altele, distantele (sociale) sunt greu de acceptat. Din cind in cind in ciuda efortului tau de integrare, cineva te va intreba (din cauza accentului) de unde esti, de cit timp esti aici? Si tu nemultumit, cum dupa douazeci de ani se simte? Asta nu este nimic. Alergi dublu, mai mult decit vecinul, bastinasul, iar intr-o zi obosit te intrebi, de ce dracu nu am stat acasa? Niciodata nu mai este cum a fost. Desi soarele este acelasi, zilele sunt mai innourate. Asa realizezi ca nu ai luat in calcul totul cind ai hotarit sa pleci. Privesc la bastinasi si nu vreau sa fiu ca ei, si ma intreb – de ce societatea lor este mai reusita decit societatea romaneasca? Ce vezi? Intoleranta la incalcarea legii, la hotie, la coruptie. Cantitatea celor care nu accepta coruptia este net superioara aici. Minciuna ambiguitatea, nu sunt tolerate. Atunci este mai bine, nu ai facut efortul in zadar. Telefonul suna, un coleg de facultate, este la Londra. De la terminarea facultatii a fost continuu director. Traieste bine. Nu-i lipseste nimic. Imi da sfaturi desi nu i le cer. Nu stie ca de atunci si pina acum eu lupt cu mine insumi. Vreau mai mult de la mine.
Romanii aveau o vorba pe care orice emigrant o înțelege: nu poți lua țărâna patriei pe tălpile picioarelor.
Daca ai plecat după aproximativ 21-25 ani, când valorilor indivizilor sunt in general formate, ramai atârnat intre doua lumi, stai cum spune plastic romanul, cu c…ul in doua luntri. Exista evident si oameni care faca tranzitia mai rapid, dar acestia sunt cei mai superficiali.
Cel mai greu este cel care isi clădesc familii cu persoane din alte culturi. E foarte greu sa faci pe cineva din alta cultura sa priceapă un banc romanesc sau sa înțeleaga de ca anumite bucate, e drept nu prea sanatoase, plac romanilor.
Asta imi aduce aminte de un film nemțesc de prin anii 80, unul din putinele date la TVR, si doar ca propaganda anti-capitalista, in care un marocan emigrant se însoară cu o nemțoaică si cei doi nu se pot înțeleg de la faptul ca ea nu-i face niciodată cush-cush.
Acum cativa ani eram in Londra si s-a nimerit sa fie ziua mea. M-am gandit ce sa le iau eu prietenilor straini cu aceasta ocazie. Cu multi in urma ii dadusem gata pe niste coreeni si pe niste japonezi cu palinca. Ma tot puneau sa mai aduc. Asa ca m-am gandit sa repet figura. M-am dus la un magazin romanesc sa vad ce gasesc. Nu doar ca aveau tuica. Ca extra bonus se si vindea direct in sticla de plastic de jumatate de litru, cu eticheta originala de Fanta. Adica fara acte, fara nimic. Mai romaneste de atat nu cred ca se putea. In alta zi, undeva intr-o statie de metrou tot in Londra, un batran cam la 70 de ani canta trist o melodie la acordeon. Mi-a luat ceva timp sa ma prind de ce imi suna cunoscut. Era Mihaela Runceanu – E adevarat, iubirea mea (of all things). Isi amintea bietul om de tinerete.
Asa ca ce departare de casa, v-ati dus printre straini? Nu cred ca se poate vorbi de departare de casa la cei care locuiesc la doua – trei ore de zbor de Romania decat daca vor ei neaparat. Si nici la cei care traiesc mai departe, pana la urma. E si acolo tot o alegere. Unde nu sunt comunitati de romani e ceva mai greu cu micii, ca e ceva de munca cu carnea aia, si cu ciorba de burta. In rest, putem trai fix in ce colt din global village dorim in ziua de astazi.
Da ne putem simti acasa mai peste tot, uneori f acasa. Acum vreo 7 ani intr-un autobuz f plin prin Milano sau Florența soția me imi spune discret, ai grija la buzunare. Spre surprinderea noastră din spate se aude: nu va speriati degeaba doamna, noi nu furăm de la romani!
M-am simțit acasa, in Bucuresti.
Limita cunosterii umane atasata timpului si spatiului in care ne traim existenta sau cum dincolo de noi , acolo unde suntem efemer ,exista mereu altceva si mai frumos si mai interesant . Curiozitatea a facut din fiinta umana ceea ce este ea acum . Pina mai ieri -eram legati de glie – , pina mai ieri nu aveam minimul acces la ceea ce se intimpla in lumea larga , pina mai ieri traiam cu frica de a pleca din comuna natala si de a ajunge la Bucuresti capitala tarii , idealul multora dintre connationalii nostri .Traiam intr-o uriasa -bula de fier – din care nu puteam scapa . Mai ascultam (unii dintre noi ) , cu teama, posturi de radio din intreaga lume sau mai urmaream pe ascuns filme occidentale piratate .Brusc – universul – sa dechis in fata noastra si tot atit de brusc multi dintre noi am vazut o alta lume . Bunica – bunicul , cei inca ramasi in cochilia intelegerii personale , uneori si parintii , au trait cu teama a ceea ce ni se poate intimpla . Curajosi ne-am luat viata si destinul in propriile mini si am plecat fermecati sa vedem lumea .Am plecat sa putem trai liberi , fara a fi constrinsi de propriile nostre neintelegeri . Dupa atita amar de vreme inca nu suntem in stare , ca natie , sa depasim tarele si ingradirile comunismului . Inca stam agatati si jinduim la egalitarismul cel pagubos .Inca -ne facem veacul astepind- la altii sa ne dea cite ceva .Inca -punem carul inaintea boilor – si inca – ne facem cruci si ne scuipam singuri in sin – atunci cind suntem speriati de moarte de vreo presupusa intimplare .Ce – mai tura- vura – nu putem pleca de aici si gata .Oare ,plecati fiind , ne trezim noaptea speriati de lipsa povestilor fermecate spuse la gura sobei sau ne trezim brusc din somn cu dorinta de a mai recita o data inger – ingerasul meu – inainte de culcare ?Oare este asa cum spun unii -nu poti fi roman daca nu iti aduci aminte de satul copilariei ,fie el si cel al nepotilor ,sat unde bunica te plimba mereu pe la biserica sau nu poti fi roman daca nu stii mai toate datinile stramosesti ? Si aici lucrurile sunt impartite .Exista printre noi , oameni , romani ,ce apartin planetei TERRA si care nu sunt neaparat legati de glie oriunde sar afla si sunt si romani ce oriunde sar afla sunt tot legati de glie , fara putinta de scapare , chiar daca viata sau nevoia de un trai mai bun cine stie unde i-a aruncat . A fi roman si in acelasi timp , cetatean universal , este tot ceea ce isi poate dori o fiinta nascuta , ca noi toti , intimplator pe planeta .
Adevarul e ca multi romani sunt niste neadaptati, atat in strainatate, cat si in romania :) Asta e soarta romanului.
Si probabil treaba asta vine din faptul ca noi, romanii, nu suntem niciodata o echipa, nici la gradinita, nici la facultate, nici in neam, nici la bloc, nicaieri.
Da, putem face echipa cu straini, dar intre noi, romanii, nu suntem si nici nu vom fi vreodata o echipa.