vineri, octombrie 23, 2020

Cele două culturi (II): Ce înseamnă un om educat?

În războiul dintre „Cele două culturi” apar multe teme: unele țin de politică, altele de organizarea cunoașterii. Mi se pare însă că cea mai interesantă și mai actuală dintre teme este cea a educației. Ea s-ar putea formula sub forma unor întrebări care vă sunt, cu siguranță, familiare: Cum trebuie reformată educația pentru a arunca poduri peste prăpastia care desparte științele de umanioare? Cum cultivăm noile generații în așa fel încât să minimizăm efectele separației? Sau, mai îndrăzneț: Ce înseamnă, de fapt, un om educat? O întrebare foarte veche, dar care nu și-a pierdut niciodată actualitatea.

Preliminarii

Răspunsul la întrebarea „Ce înseamnă un om educat?” nu e deloc evident. Am vrea să-i găsim câteva trăsături universale. N-am recunoaște ca om educat pe cineva care nu cunoaște și nu înțelege măcar câteva dintre marile capodopere ale moștenirii culturale ale umanității. Asociem educației un anumit savoir-faire în societate; dar și o doză de auto-reflexivitate, și una de înțelegere a lumii.

Pe de altă parte, e greu să nu recunoaștem că există, în definiția omului educat, numeroase aspecte care țin de determinările contextual istorice. Unele țin de contextul cultural – în secolul al XIX-lea, în Anglia, erai educat dacă treceai pe la Oxford și Cambridge, știai clasicii pe dinafară, erai capabil să ții cursuri în latină și să citezi versetul corect din Scripturi (până în anii 1880 majoritatea cursurilor erau în latină, iar majoritatea profesorilor erau și preoți). La sfârșitul secolului XX, în același mediu studențesc, ținea de educația elementară să poți să știi să susții o conversație cu necunoscuți la masa de la colegiu, vorbind timpi egali cu vecinul din stânga și cu cel din dreapta, conversând (în ordinea asta) despre politică, noile apariții editoriale, piesele recent puse în scenă (despre care se vorbea în presa culturală a zilei) și bârfele din lumea universitară; să scrii în mod corect o scrisoare de mulțumire sau una în care să ceri o recomandare (arta britanică a politeții are nuanțe infinite). Mai însemna și să nu-ți vorbești de rău în mod direct colegii sau colegiul; să păstrezi aparențele politeții, în fața străinilor, chiar cu oamenii cu care erai certat la cuțite în viața privată. Sau, cel mai amuzant, să cunoști notele suficient cât să știi să cânți după partitură la slujba de Crăciun sau la nunțile colegilor.

Veți spune că toate acestea nu sunt decât aspecte superficiale și ne-esențiale ale educației. Că n-au nimic de-a face cu ce înseamnă, cu adevărat, să fii un om educat. Și ați avea, parțial, dreptate. Ele țin, într-adevăr, de suprafața omului educat. Sunt însemnele exterioare ale educației. Și, evident, ele semnifică ceva: ele dau seama de felul în care persoana care le poartă a reușit să-și modeleze caracterul, devenind un om capabil să citească și să înțeleagă, să formuleze cu eleganță puncte de vedere, să aibă curajul propriilor opinii dar și respectul pentru cele ale adversarului, să pună pe primul loc punctualitatea, loialitatea și colegialitatea (măcar la nivel declarativ, dacă nu totdeauna în practică). Să pară – sau chiar să fie – o persoană cu care se poate discuta, un om de cuvânt. Un om de încredere. S-ar putea scrie, desigur, romane despre felul în care semnele exterioare ale educației nu corespund întotdeauna educației din interior. Sau despre cum ele reprezintă, de fapt, motivul pentru care educația în colegiile Oxbridge sau Ivy League costă atât de mult. Dar nu despre asta vreau să vă vorbesc aici.

Despre forma interioară a educației

Întrebarea interesantă este alta: dincolo de forma exterioară, care este forma interioară a omului educat? Cea din care presupunem că decurg, în mod firesc, toate aceste trăsături de suprafață? Iată o întrebare la care e foarte greu de răspuns. Educatorii din toate timpurile au oscilat între două tipuri de răspunsuri. Primul ar fi ceva de genul „educația formează caracterul”. Al doilea ar merge în direcția „educația ne ajută să înțelegem cât mai fără rest lumea în care trăim”. Și cei mai mulți ar fi de acord că idealul educativ ar putea atinge, cumva, ambele obiective. Un om educat ar fi, prin urmare ceea ce, cu un termen învechit, am numi un om de caracter care, în același timp, are capacitatea de a înțelege lumea în care trăiește. Caracterizările maximaliste ale omului educat se întâlnesc de multe ori într-o serie de trăsături recurente, cel puțin aparent independente de context. Ele insistă asupra libertății interioare și autonomiei omului educat. Iată, de pildă, ce spune Matthew Arnold, la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cultura, spune Arnold, este „urmărirea neabătută a desăvârșirii noastre depline” și pare să aibă două etape. Prima, cea în care „ajungem să cunoaștem, în toate cele care ne privesc îndeaproape, tot ce a fost spus sau gândit mai înalt pe lume.” Apoi, în a doua etapă, omul cultivat e în stare să folosească această cunoaștere pentru a produce „un flux de gânduri noi și libere cu privire la noțiunile și obiceiurile moștenite, cele pe care, până acum, le urmam neabătut, dar mecanic, crezând în mod fals că există o virtute în executarea lor disciplinată.” (1)

Un om educat, pentru Arnold, e cineva care, chiar izolat, fără cărți, și fără lecturi la îndemână, este în stare să reflecteze, să producă acest „flux de idei noi” care pun în lumină experiența fiecărei clipe. Cunoaștere, auto-reflexivitate, creativitate; iată principalii piloni pe care se construiește cultura. Cei pe care trebuie să-i construiască, la rândul ei, educația.

Sper că ajunși cu lectura în acest punct, aveți aceeași stare de disconfort ca și mine. Au toate astea ceva de-a face cu educația pe care ați primit-o? La școală, acasă, la universitate?

Ei bine, acum ne putem apropia, cred, de problema care se află exact în centrul dezbaterii despre cele două culturi.

La momentul în care C.P. Snow lansează tema „prăpastiei” dintre cele două culturi, a fi educat presupunea o fuziune imposibilă între cultura clasică, pe care paria învățământul britanic, și noile modele de înțelegere a lumii pe care le ofereau științele, pe de-o parte, și tehnologia, pe de alta. Integrarea acestor aspecte era lăsată, oarecum, pe seama celor în căutarea unei educații de calitate. Tocmai asupra acestul aspect atrage atenția manifestul lui Snow. Cultura clasică, ne spune el, formează intelectuali umaniști incapabili să mai înțeleagă prezentul, și retractili în fața viitorului. Pe de altă parte, educația științifică nu există încă; ce i se oferă celui în căutarea educației este mai degrabă un curs practic urmat de o specializare rapidă. Oamenii de știință, spune Snow, chiar dacă privesc spre viitor și au o mai bună înțelegere a prezentului, au și complexele celui care nu a reușit să integreze pe deplin moștenirea culturală a umanității în ceea ce știe să facă cel mai bine. Mai mult, cele două tipuri de educație tind să creeze oameni care nu comunică între ei; și care sunt, deci, incapabili să reflecteze împreună la provocările pe care ni le aruncă în față istoria.

Multe lucruri sunt greșite în manifestul lui Snow. Cele două culturi și revoluția științifică e un text plin de probleme, la toate nivelele (informație deficitară, argumentație mai degrabă retorică, lipsa punerii în context). Însă în acest punct cred că Snow are dreptate; ba chiar se dovedește un vizionar. Căci o bună parte din termenii în care vorbește sunt termenii în care vorbim și azi despre educație. E adevărat, însă, că în formularea problemei Snow redescoperă – poate fără să știe – termenii unei dezbateri care începuse cu foarte multă vreme în urmă.

Educația clasică și formarea caracterului

Dacă e vorba de formarea caracterului, nimic nu bate educația clasică. Avem, până la urmă, un mileniu de tradiție în spate; și toată această tradiție ne spune că pentru a forma caractere avem nevoie de modele. Și ce modele mai bune putem avea decât autorii clasici, studiați în original? Întâlnirile cu eroii homerici, cu tragedia antică, cu poezia clasică, cu Dialogurile lui Platon, cu Scrisorile lui Seneca și Meditațiile lui Marcus Aurelius sunt cele care au format, de-a lungul timpului, generații succesive de oameni cultivați. Care știau că pentru a-și ordona, disciplina și exprima emoțiile au mereu la îndemână modelele clasice de elocință și oratorie; că pentru a înțelege și a detecta ipocrizia și erorile de raționament există filosofia; în timp ce marii istorici ai antichității furnizează infinite exemple de caractere „bune” și „dezirabile”, respectiv o galerie întreagă de erori, nelegiuiri și devianțe a căror înțelegere și internalizare ar trebui să poată să țină pe oricine pe calea cea dreaptă. Sigur, de-a lungul timpului au mai fost filosofi care au atras atenția asupra insuficienței acestui model educațional, chestionând subversiv modelele primite, ba chiar – oroare – rolul modelului în formarea caracterului. Dar în afara unor voci izolate (și, poate, ar merita discuta rolul subversiv-anarhic pe care-l joacă filosofia în raport cu sistemul de educație oficial), marea majoritate a oamenilor educați au fost de acord să păstreze și să ducă mai departe acest model, adăugând, eventual, nume noi pe lista de clasici. Asta, desigur, doar până la finalul secolului XX, când aruncarea în aer a canonului a devenit sportul preferat al multor discipline. A început cu revizuirea listelor de clasici, a continuat cu contestarea termenului însuși; au fost propuse modele noi (omul sovietic, omul nou), apoi reinterpretări radicale (în cheie hollywodiană) ale modelelor vechi. Niciunul dintre acestea nu a ținut, însă; așa că în multe privințe am rămas, de fapt, la clasici; deși azi avem mai degrabă o reprezentare caricaturizată și acces indirect la ei, prin traduceri, repovestiri și remake-uri.

Educația științifică și înțelegerea lumii

Știința modernă a fost multă vreme doar un companion al filosofiei; iar cunoașterea științifică doar o parte din complexa rețea de cunoștințe, deprinderi și calități care alcătuia „omul educat”. Abia în prima parte a secolului al XIX-lea vedem cum „omul de știință” caută să se definească identitar prin cel mai vechi mecanism din lume: inventându-și un inamic imaginar. Acesta este „omul de litere”, umanistul sau poetul. Căruia „omul de știință” îi spune că o înțelegere a lumii care nu se bazează pe ultimele teorii ale științei nu poate fi decât incompletă și săracă. Însă ruptura nu este cu adevărat completă până la mijlocul secolului XX; iar unii sunt chiar dispuși să o atribuie dezbaterii inițiate de C.P. Snow. Căci Cele două culturi reușește să acrediteze ideea conform căreia știința poate constitui, în sine, o cultură, (2) în mod cu totul independent de „cultura umanistă” (redusă și ea, astfel, la un simplu domeniu al cunoașterii). Consecințele acestei idei sunt considerabile; și le vedem peste tot. De pildă, în încercarea de a da educația pe mâna oamenilor de știință care să predea publicului elemente de popularizare, asigurând într-un fel „alfabetizarea maselor”. (3) Sau, și mai interesant, în propunerile unor literați – precum Aldous Huxley – ca știința să formeze un fel de alianță cu poezia, sau măcar cu literatura, furnizându-i celei din urmă deschideri imaginative la care altminteri aceasta nu are acces. Într-un text-manifest, Știință și literatură, Huxley susține că autorii utopiilor au suferit mereu la capitolul imaginației. Că utopiile Renașterii – de la Morus la Bacon – sunt sărace în detalii și oarecum repetitive. Că abia la sfârșitul secolului al XIX-lea, și abia datorită progresului remarcabil al științelor (și tehnologiei) poeții ajung să îndrăznească să viseze în limbajul și cu deschiderile imaginative pe care ideile lor le merită. E discutabil în ce măsură se poate susține argumentația lui Huxley; și, mai ales, pîn ce măsură putem spune că Jules Verne, de pildă (sau Huxley însuși) sunt mai imaginativi (și deci niște creatori de povești mai talentați) decât Morus, Campanella sau Bacon. Dar direcția ei este clară. Și în a doua jumătate a secolului XX sunt tot mai numeroși autorii care atribuie științei valențe poetice. Știința apare astfel ca noua creatoare de povești (povești fondatoare, povești eliberatoare). În fața acestei tendințe, „umanioarele”, reduse la rangul de discipline filologic-specializate, se retrag în turnurile de fildeș ale lumii academice și își pierd relevanța socială.

Propuneri de integrare

Dar toate astea nu ne rezolvă problema cu care am pornit la drum. Omul educat științific, noul creator de povești, nu mai are decât jumătate din atributele omului educat. Și-a pierdut rădăcinile, legătura cu trecutul, adesea și capacitatea de a înțelege cea mai mare pare a acestui trecut (cel puțin acea – foarte mare – parte de dinainte de revoluția științifică). Ce se poate face? Nu am, evident, un răspuns – mai ales că pe lângă prăpastia dintre cele două culturi mai avem de-a face cu una, cea dintre ceea ce a fost numit „cultura de masă” și disciplinele specializate. Cred, totuși, că există în orizontul nostru cultural câteva propuneri interesante, mai noi sau mai vechi, de la care am putea avea cu toții de învățat. Trebuie însă spus că niciuna din aceste propuneri nu s-a bucurat, la momentul la care au fost formulate, de mare succes. Și n-a avut până acum șanse de reușită. Pe de altă parte, fiecare dintre ele și-a dovedit importanța prin felul în care a fost reluată, din nou și din nou, de generații succesive, care, uneori, nici măcar nu mai știau unele de altele.

Prima dintre aceste propuneri vizează constituirea unei alianțe de parcurs între știință și literatură, una care să vizeze investigarea temelor comune celor două domenii. Există mai multe versiuni ale acestei propuneri. Aldous Huxley, în scrierea citată mai sus, propunea un soi de armonizare, de înaintare în paralel. Mai interesantă mi se pare însă versiunea ceva mai recentă propusă de Gerald Holton, profesor de fizică la Harvard și autor al multor scrieri interesante de istoria (și filosofia) științei. Holton a investigat, de-a lungul mai multor decenii, ceea ce știința și literatura au avut în comun: teritoriul imaginației. Și a venit cu o teorie conform căreia în crearea teoriilor științifice joacă un rol important elemente care țin de domeniul imaginației: așa numitele themata, idei sau cadre tematce, foarte generale, pe care le putem detecta adesea dacă citim cu atenție ce-au scris savanții trecutului. (4) Johannes Kepler, de pildă – unul dintre eroii favoriți ai lui Holton – era tributar unei astfel de gândiri tematice în care tema „armoniei lumii” juca un rol fundamental. Știința, spune Holton, a fost mereu influențată de aceste teme – și tot așa și literatura. Privind înapoi, la acest nivel putem găsi puncte de intersecție sau chiar punți între „cele două culturi”. Iar educația ar putea fi redefinită ca pe o încercare de a prelua, acomoda, înțelege și conștientiza toate aceste teme mari ale istoriei noastre.

O a doua propunere, oarecum în aceeași direcție, se referă la caracterul intrinsec creator (de poiesis) al marilor teorii științifice (de pildă, al teoriilor cosmologice). Știința, în acest caz, nu ar fi aliata naturală a literaturii ci urmașa ei firească, o formă de existență care stabilizează și dă coerență produselor imaginației. Recuperarea rădăcinilor umaniste ale științei moderne ar fi, în acest tip de propunere, un fel de reintegrare a jumătății pierdute undeva, în secolul al XVII-lea. Printre pionierii acestei direcții interpretative sunt Gaston Bachelard și Fernand Hallyn, dar poate și Alexandre Koyre s-ar încadra aici. Pentru partizanii științei ca viziune poetică a lumii omul educat este mai curând istoricul științei (sau istoricul ideilor); asimilarea istoriei ideilor oferă etapele lipsă din înțelegerea lumii; iar practicarea științei vine la pachet cu o serie de practici, valori și elemente de ethos care amintesc de „formarea caracterului,” educarea minții și valoarea contemplativă a cunoașterii.

O a treia propunere, și ea recurentă în ultimele decenii se referă pur și simplu la nevoia de a regândi rolul universității. De a defini o universitate care să fie, cum cerea Leavis, „mai mult decât o agregare de departamente specializate”, o universitate care să constituie „un epicentru al conștiinței umane, al percepției, cunoașterii, judecății și responsabilității.”5 Mulți au trudit pentru a explicita acest deziderat și pentru a găsi metode de a-l pune în practică. Poate că găsim, azi, în colegiile de „arte liberale” o întruchipare secularizată a acestui ideal.

NOTE________________________________

1 Matthew Arnold, Culture and anarchy, Penguin Books, p. 5-6.

2 Harry Levin, Semantics of culture, în Gerald Holton, Science and culture, p. 7.

3 Este propunerea lui Brockman într-o carte de succes și, apoi, într-o serie de proiecte de popularizare foarte vizibile în utlimele decenii.

4 Gerald Holton, Thematic origins of scientific thought: Kepler to Eninstein, Harvard University Press, 1988 (revised edition)

5 Frank Raymond Leavis, Two Cultures? The Significance of Cp Snow (Cambridge: Cambridge University Press, 2013) at 75.

Distribuie acest articol

37 COMENTARII

  1. Articolul este foarte interesant. Ar trebui sa-l citeasca si cei care se lauda cu teancuri de diplome dar nu sunt in stare sa scrie o fraza coerenta desi ma indoiesc de faptul ca ar intelege despre ce e vorba. Salutari si sanatate ca-i mai buna decat toate…

  2. Interesanta aceasta tema – numita omul educat -sau ce face diferenta intre omul educat si ceilalti oameni .Putem pune in balanta ca si existenta faptica ,a omului educat versus cel needucat .Are vreo legatura educatia (si ea diferita ca intelegere, functie de perioadele existentialiste ale omenirii ) ca forma totala de acceptare in societate a individului cu caracterul fiecaruia dintre noi ? Putem sa asociem educatia doar cu elitele unei societati sau ea exista si la alte nivele de intelegere , uneori mai scazute , functie de locul unde ne aflam si de accesul la informatie ?Este educatia parte a unei modalitati de invatare a acesteia sau este venita de undeva din adincul fiintei fiecaruia dintre noi ? Putem pune educatia ca si concept general ca avind diferite trepte de exprimare ? Pina la urma , nimic nu este static atunci cind vorbim de cea ce inseamna omul sau umanitatea si educatia este si ea o componenta a existentei omului pe pamint, o componenta ce nu poate fi identificata decit in situatii particulare . Functie de unde esti ,cu cine vorbesti si ce relatii exista la nivel personal esti perceput de ceilalti ca educat sau mai putin educat . Mai presus de nevoia de educatie ce poate fi perceputa ca pe niste trepte sau o scara a valorilor , pe care se afla fiecare ,este clara nevoia de caracter , ce face concomitent cu nevoia de educatie, forta omului , indiferent care este acesta .Doar caracterul trece dincolo de limitele cunosterii si ale intelegerii si formeaza impreuna cu acestea un tot numit fiinta umana . Totul se intrepatrunde , totul formeaza un intreg ,ce pina la urma ne arata o imagine individuala ,ce nu poate fi nicind aceiasi , asa cum nici unul dintre noi , oameni fiind , nu suntem identici .

  3. Un răspuns la unele probleme prezentate privind universitătile e cunoscut de peste 200 de ani.
    A prelua în personalitatea proprie cât mai mult din lume e viata însuși.
    „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“” Wilhelm von Humboldt
    Reformele în educatie și învătământ ale lui Wilhelm von Humboldt acum mai mult de 200 de ani au pus bazele educatiei in Prusia. Institutele independente Max Planck/RFG au obtinut douâ Premii Nobel 2020 (la Berlin Emanuelle Charpentier, Chimie, Crisp și un astrofizicianul Reinhard Genzel de la München, unde gravitationale).

    Idealul în educatie se bazeazâ pe notiunile iluminismului: individul autonom și cetâteanul universal al globului.
    „Das humboldtsche Bildungsideal entwickelte sich um die beiden Zentralbegriffe der bürgerlichen Aufklärung: den Begriff des autonomen Individuums und den Begriff des Weltbürgertums”.

    ( …”… Unter dem humboldtschen Bildungsideal versteht man die ganzheitliche Ausbildung in den Künsten und Wissenschaften in Verbindung mit der jeweiligen Studienfachrichtung. Dieses Ideal geht zurück auf Wilhelm von Humboldt , der in der Zeit der preußischen Rekonvaleszenz auf ein erstarkendes Bürgertum setzen konnte und dadurch den Anspruch auf Allgemeinbildung förderte. Heute bezeichnet der Begriff die zentrale Idee der Einheit von Forschung und Lehre an Universitäten und ihnen gleichgestellten Hochschulen, im Unterschied zu reinen Lehrprofessuren ohne Forschungsaufgaben. ….. Das humboldtsche Bildungsideal entwickelte sich um die beiden Zentralbegriffe der bürgerlichen Aufklärung: den Begriff des autonomen Individuums und den Begriff des Weltbürgertums. Die Universität sollte ein Ort sein, an dem autonome Individuen und Weltbürger hervorgebracht werden bzw. sich selbst hervorbringen.
    · Ein autonomes Individuum soll ein Individuum sein, das Selbstbestimmung (Autonomie) undMündigkeit durch seinen Vernunft ¬gebrauch erlangt.
    · „Das Weltbürgertum ist jenes kollektive Band, das die autonomen Individuen, unabhängig von ihrer sozialen und kulturellen Sozialisation verbindet: Bei Humboldt heißt es: „Soviel Welt als möglich in die eigene Person zu verwandeln, ist im höheren Sinn des Wortes Leben.“ Das Bemühen soll darauf zielen, sich möglichst umfassend an der Welt abzuarbeiten und sich dadurch als Subjekt zu entfalten. Zum Weltbürger werden heißt, sich mit den großen Menschheitsfragen auseinanderzusetzen: sich um Frieden, Gerechtigkeit, um den Austausch der Kulturen, andere Geschlechterverhältnisse oder eine andere Beziehung zur Natur zu bemühen.“[1] Die universitäre Bildung soll keine berufsbezogene, sondern eine von wirtschaftlichen Interessen unabhängige Ausbildung sein.
    Akademische Freiheit heißt zunächst äußere Unabhängigkeit der Universität. Die Universität soll sich staatlichen Einflüssen entziehen. Humboldt fordert, dass sich die wissenschaftliche Hochschule „von allen Formen im Staate losmachen“ sollte. Daher sah seine Universitätskonzeption vor, dass beispielsweise die Berliner Universität eigene Güter haben sollte, um sich selbst zu finanzieren und dadurch ihre wirtschaftliche Unabhängigkeit zu sichern. Akademische Freiheit verlangt neben der äußeren Unabhängigkeit der Universität von staatlichen und wirtschaftlichen Zwängen auch die innere Autonomie, d. h. die freie Studienwahl, die freie Studienorganisation und das freie Vertreten von Lehrmeinungen und Lehrmethoden. Die Universität soll deshalb ein Ort des permanenten öffentlichen Austausches zwischen allen am Wissenschaftsprozess Beteiligten sein. Die Integration ihres Wissens soll mit Hilfe der Philosophie zustandekommen. Diese soll eine Art Grundwissenschaft darstellen, die es den Angehörigen verschiedener wissenschaftlicher Disziplinen erlaubt, einen Austausch ihrer Erkenntnisse zustande zu bringen und sie miteinander zu verknüpfen. Das humboldtsche Bildungsideal bestimmte lange Zeit die deutsche Universitätsgeschichte entscheidend mit, auch wenn es praktisch niemals zur Gänze realisiert wurde oder realisierbar ist. Große intellektuelle Leistungen der deutschen Wissenschaft sind damit verbunden……..
    „.. Kritiker sehen in den zahlreichen Reformen, wie z. B. Dem Bologna- Prozess, eine Abweichung vom humboldtschen Ideal hin zu einer stärkeren Berufsbezogenheit des Studiums unter Beachtung wirtschaftlicher Interessen. Des Weiteren wird kritisiert, dass die Freiheit der Lehre durch den Bologna-Prozess eingeschränkt werde. Infolge der so genannten Ökonomisierung des Bildungswesens erlebt das humboldtsche Bildungsideal heute jedoch insofern eine semantisch verschobene Renaissance, als dass etwa das „autonome Individuum“ zum Wirtschaftssubjekt umgedeutet und unter der „Unabhängigkeit der Universität“ die Tatsache verstanden wird, dass diese sich als Marktakteur im Wettbewerb mit anderen Hochschulen behaupten muss… „…).

    Libertate academică înseamnă independența exterioara a universității. Universitatea trebuie să devină independentă de influențe ale statului. Cred că e ceva necunoscut în România de peste un secol.
    Această problemă a apărut din nou în revoluția din anul 1918 la Berlin. Studenții revoluționari au propus ca ei să decida asupra învățământului universitar. Albert Einstein a fost invitat la discuții. Savantul a refuzat categoric intervenția statului în libertatea universității. Profesorii trebuie să decidă liber fără intervenții din afară ce predau și cum predau. Studenții pot alege liber care curs și la care profesor vor să audieze. Această „libertate academică” nu trebuie să fie eliminată a cerut Albert Einstein. Studenții s-au decis să transfere problema la guvernul nou (Wilhelm II a abdicat, s-a proclamat Republica Germană). Din cartea:
    „Albert Einstein
    Max Born
    Briefwechsel 1916- 1955
    Mit einem Geleitwort von Bertrand Russel und einem Vorwort von Werner Heisenberg”

    Barry Barish/SUA, Premiul Nobel pentru fizică 2017, a spus în interviu cu doamna Anderl (FAZ Wissenschaftsjurnalistin) la TV ARD-alfa că e o crima ce se întâmplă în educația copiilor la școală. Curiozitatea elevilor trebuie păstrată.

    • Ma bucur ca ati arătat că există cultură și educație și în afara spațiului anglofon, din care a citat exclusiv autoarea.
      Intr-un context mai larg, referindu-ma la alte articole publicate pe Contributors, dacă nouă educație înseamnă sa înlocuim latina cu o cunoaștere rudimentară a limbii engleze și una si mai deficitară a limbii in care te-ai născut atunci mai bine lipsa educației.

      • În UE limbile locale, regionale sau naționale vor fi și peste 100 de ani așa cum sunt azi. Literatura în limbile tradiționale în UE va fi și peste 100 de ani parte din literatura universală.Dacă cineva de la filologie știe bine latina e un avataj. Tehnicienii au nevoie de engleză, nu numai în internet. Nu cred că cei cu „educația” în liceu sau „intelectualii” sunt oameni mai buni sau mai răi. Buni și mișei ….

    • NB. Toata stima pentru Humboldt, dar Emanuelle Charpentier, care s-a nascut si a fost educata in Franta, a lucrat in mai multe tari. Premiul Nobel l-a luat pentru pentru un articol publicat cind lucra in Suedia.

      • Premiul Nobel se oferă persoanei (sau mai multor persoane). De acord Emmanuelle Charpentier din Franța a studiat microbiologie și genetică la Universiatea Curie din Paris și la Institut Pasteur. Important sunt condițile de cercetare în instituțile din care provin mulți Premiați Nobel.
        (Emmanuelle Charpentier *Juvisy-sur-Orge, France, 11th December 1968- studied Biochemistry and Microbiology at the Pierre and Marie Curie University in Paris and earned a PhD in Microbiology for her research at the Pasteur Institute. She furthered her studies at the Rockefeller University, New York University’s Langone Medical Center, the Skirball Institute of Biomolecular Medicine in the same city and the St Jude Children’s Research Hospital, in Memphis. She later established her own research group at the Max F. Perutz Laboratories at the University of Vienna and was guest professor at the Laboratory for Molecular Infection Medicine Sweden, at Umeå University. In 2012, she was appointed Professor at the Hannover Medical School and Head of the Regulation in Infection Biology Department at the Helmholtz Centre for Infection Research, in Braunschweig (Germany). She currently heads the Max Planck Institute for Infection Biology in Berlin.
        Emmanuelle Marie Charpentier * 11. Dezember 1968 in Juvisy-sur-Orge, Frankreich ist eine französische Mikrobiologin, Genetikerin und Biochemikerin. 2020 wurde ihr für die Entwicklung der „Genschere“ CRISPR/Cas9 zusammen mit Jennifer Doudna der Nobelpreis für Chemie zugesprochen. Seit 2018 ist Charpentier Leiterin der „Max-Planck-Forschungsstelle für die Wissenschaft der Pathogene“ in Berlin, zuvor war sie seit 2015 Direktorin am Berliner Max-Planck-Institut für Infektionsbiologie. Charpentier studierte ab 1986 Biologie, Mikrobiologie und Genetik an der Universität Pierre und Marie Curie in Paris, wo sie 1995 für ihre Forschungsarbeiten am Institut Pasteur einen Ph.D. in Mikrobiologie erwarb. Ab 1996 ging sie als Postdoktorandin an die Rockefeller University, an das New York University Langone Medical Center, an das Skirball Institute of Biomolecular Medicine (alle in New York ansässig) und an das St Jude Children’s Research Hospital in Memphis, Tennessee.
        2002 wechselte sie an die Max F. Perutz Laboratories der Universität Wien und Medizinischen Universität Wien, wo sie zunächst als Gastprofessorin, ab 2004 als Assistant Professor und nach ihrer Habilitation in Mikrobiologie 2006 als Associate Professor angestellt war. 2009 ging Charpentier an die Universität Umeå in Schweden. Hier baute sie am Laboratory for Molecular Infection Medicine Sweden MIMS eine neue Arbeitsgruppe auf und erhielt eine Professur (Associate Professor). Das MIMS ist Teil von „The Nordic EMBL Partnership for Molecular Medicine“ mit Partner-Laboren in Finnland (FIMM), Dänemark (DANDRITE) und Norwegen (NCMM). Von 2013 bis 2015 war Charpentier Professorin an der Medizinischen Hochschule Hannover und leitete die Abteilung Regulation in Infection Biology am Helmholtz-Zentrum für Infektionsforschung, Braunschweig. 2014 erhielt sie eine Alexander von Humboldt-Professur an der Medizinischen Hochschule Hannover. Die drei Institutionen in Umeå, Hannover und Braunschweig kooperieren. Bis Ende 2017 war sie an der Universität Umeå, Schweden, weiter als Gastprofessorin tätig.
        2015 folgte Charpentier dem Ruf zur Direktorin der Abteilung Regulation in der Infektionsbiologie am Max-Planck-Institut für Infektionsbiologie in Berlin und ist seitdem auch wissenschaftliches Mitglied der Max-Planck-Gesellschaft. Seit 2018 ist sie Gründungsdirektorin der Max-Planck-Forschungsstelle für die Wissenschaft der Pathogene. Die Max-Planck-Forschungsstelle ist administrativ vom Max-Planck-Institut für Infektionsbiologie unabhängig. Sie ist Honorarprofessorin an der Humboldt-Universität zu Berlin. Emmanuelle Charpentier gilt als innovative Forscherin auf dem Gebiet der Regulationsmechanismen, die Infektionsprozessen und Immunität von pathogenen Bakterien zugrunde liegen. Hier liegt ihr Fokus auf der Genregulation auf der Ebene der (bakteriellen) Ribonukleinsäure (RNA) und der molekularbiologischen Erforschung von Infektionen. Sie forscht zur Fähigkeit bakterieller Krankheitserreger, sich selbst gegen fremde – in die Bakterienzelle eingedrungene – DNA, z. B. durch Bakteriophagen, zu verteidigen. Mit ihren Erkenntnissen auf dem Gebiet der RNA-vermittelten Regulation durch das CRISPR/Cas-System hat Emmanuelle Charpentier die Grundlage für die Entwicklung einer Technik geschaffen, mit der gezielt Genveränderungen durchgeführt werden können (CRISPR/Cas-Methode, 2012 veröffentlicht mit Jennifer Doudna). Seit 2015 zählte sie Thomson Reuters aufgrund der hohen Zahl ihrer Zitationen zu den Favoriten auf einen Nobelpreis für Chemie (Thomson Reuters Citation Laureates). 2020 bekam sie „für die Entwicklung einer Methode zur Genom-Editierung“ die Auszeichnung gemeinsam mit Jennifer Doudna zuerkannt.
        Akademien
        • 2014: Mitglied der European Molecular Biology Organization[
        • 2015: Mitglied der American Academy of Microbiology
        • 2015: Mitglied der Leopoldina[14]
        • 2015: Wissenschaftliches Mitglied der Max-Planck-Gesellschaft

        Alison Abbott: The quiet revolutionary: How the co-discovery of CRISPR explosively changed Emmanuelle Charpentier’s life. In: Nature. Band 532, Nr. 7600, 27. April 2016
        Emmanuelle Charpentier and Jennifer Doudna, Princess of Asturias Award for Technical and Scientific Research
        The research carried out by Emmanuelle Charpentier and Jennifer Doudna has meant a revolution in biotechnology.
        The biochemists Emmanuelle Charpentier (France) and Jennifer Doudna (USA) have been bestowed with the 2015 Princess of Asturias Award for Technical and Scientific Research, as made public today in Oviedo by the Jury responsible for conferring said Award.)

  4. De regula, in stiinta, importante sunt rezultatele unei anumite actiuni, aceste rezultate clarifica in ce masura metodele, ideile respectivei actiuni sunt in ordine.
    Poate asa ar trebui facut si cu educatia, cultura, caracterul. Care au fost faptele oamenilor educati, de curltura si de una si de alta. De cite ori aceste fapte s-au dovedit reprobabile, dusmanoase, uneori chiar criminale. Exista vreo statistica in acest sens, citi criminali, dictatori au fost oameni educati? Se spune despre multi criminali fascisti ca ascultau Wagner, citeau filozofie, erau toba de educatie si cultura. Nu cumva si educatia poate fi gresita, nu cumva, uneori, ar fi de preferat o lipsa de educatie decit una gresita?

    • Si Hitler și Stalin au fost oameni educați, dar autodidacti. Educația sistematică cu profesori care sa servească de modele nu poate fi înlocuită prin lecturi haotice.

      • Corect, asa cum si inchizitia, nationalsocialismul si stalinismul au fost inovative si moderene la vremea lor, toate puse la cale oameni educati si inteligenti.

        • Din pacte așa este si așa va fi si in intregul sec 21. Ca sa controlezi mulțimea iti trebui oameni educati care sa știe cum sa-i vanda niste visuri. Vedem deja asta.

        • Va spun sincer ca nu știu. Știu însă oameni cu educație practic elementară care au construit imperii financiare; dar nu întotdeauna pe cai cinstite.

          • „Staruruile” noi economii chiar daca au reusit sa construiasca imperii si concerne la nivel global, personal nu-i consider educati, din contra. Nu le contest calitatile profesionale insa daca privim in ce directie ne indreptam datorita solutiilor puse la dispozitie pt. rezolvarea „problemelor” cu care ne confruntam am foarte mari dubii.
            Ii consideri cel mult niste „dictatori buni ” insa fara scrupule si notiuni de moralitate, pt dansii omul si aspiratiile sale nefiind in mijlocul activitatilor economice, omul este redus la conditia „animalului de companie” pt aplicatii si solutii de care n-ar fi neaparat nevoie intr-o masura atat de mare.

    • Cel mai mare castig al educatiei este cunoasterea propriilor limite. De aici porneste totul. Deci Hitler, Stalin, sau orice alt dictator nu erau oameni educati. Era o spoiala pe care o etalau pentru a-si satisface propriul ego. La fel se intampla si astazi, multi citesc, se duc la teatru sau opera, nu din placere, ci ca sa demonstreze ceva. Asta nu este nici educatie nici cultura. George Pruteanu spunea ca si un taran poate fi intelectual atata timp cat gandeste si are respect, in vreme ce un absolvent de facultate poate sa nu fie.

  5. Aș avea câteva observații:
    – cred că ar trebui făcută distincția între om educat, om instruit / școlit și om cultivat. Deși există suprapuneri copioase între cei trei termeni, nu sunt același lucru și impresia mea este că, în articol, i-ați reunit pe toți trei sub umbrela primului. este adevărat că engleza și franceza reunesc cumva, în limbajul curent, primii doi termeni sub denumirea „educated person” / „personne eduquée”. Din cauza aceasta cred că titulatura mai veche a ministerului educatiei, cea de „Minister al Instrucțiunii Publice”, era mai potrivită – școala se ocupă mai mult cu instruirea elevilor, educația fiind cumva o activitate secundară (deși la fel de importantă). Educația, la fel ca și cultivarea, sunt rezultatul acțiunilor reunite ale școlii, familiei și societății.
    – cred că răspunsul la aparenta fractură dintre cele două culturi ar fi o revenire la ceea ce era o dată liceul: o școală solidă de cultură generală, în care fiecare materie, fie ea științifică sau umanistă, era tratată ca având o importanță egală. Universitatea ar trebui să rămână, totuși, o școală de specializare în dopmeniul specific ales, dar dacă specializarea se construiește pe o cultură generală solidă absorbită în liceu (și pe baza unor lecturi extinse), gustul pentru a-ți extinde cunoștințele și în alte domenii decât cel propriu ar trebui să rămână viu de-a lungul vieții.

  6. Cei care sub o forma sau alta ( profesori, familie ) sintem apropiati de copii si tineri stim, simtim, in fiecare zi ca lupta pentru a reveni la formarea noilor generatii printr-o educatie care promoveaza fatis vechile valori este pierduta. Nu mai putem intoarce copii de astazi la cultul valorilor clasice, cele care au creat societatea de astazi , dar nu sint in stare sa le mai pastreze., prezentindu0le asa cum le-am invatat si respectat noi. Nici familia , nici credinta in Dumnezeu, nici cinstea si respectul fata de munca, proprietatea si creatia altuia, nu mai sint aceleasi. Am permis sa s eajunga in aceasta situatie, trebuie sa o reparam.
    Celebra fraza, atribuita pe drept sau pe nedrept, lui Malraux ( ” Secolul XXI va fi religios , sau nu va fi deloc ! „) , trebuie intelesa corect: Secolul XXI poate fi o continuare a lumii asa cum o stim noi, sau va fi COMPLECT ALTUL, adica nu va fi deloc asemanator cu ceea ce am cunoscut pina acum.
    Deci, fara nici o ipocrizie, daca vrem cu adevarat supravietuirea civilizatiei de tip european, trebuie sa nu renuntam la absolut niciuna din esentelevalorilor traditionale care au creat-o ( si pe care le-am enumerat mai sus ) , dar sa le adaptam, sa le prezentam sub forma moderna care poate fi usor asimilata de generatiile tinere acum sau de cel ce vor urma. Si, in primul rind, sa incetam a le blama. Sa nu izgonim din case si din societate, credinta in Dumnezeu, sa nu blamam familia clasica, sa acceptam, dar sa incetam propoaganda pro homosexualitate ,sa incetam propaganda prin presa si filme a crimelor, urii sub orice forma ( de clasa, de rasa, de educatie…. ).
    E greu si lung, dar ESTE UN PROCES EDUCATIV la care trebuie sa pornim, daca vrem sa supravietuim

  7. sau despre „societatea pretioaselor”!
    E o buna intrebare ce inseamna cultura si cit si cum mai poate un specialist intr-un anume domeniu sa mai fie si un om de cultura.
    Acum sa te apuci sa compari specialisti in domeniul culturii si artei cu ceilalti muritori este o aiureala; nu ii face mai destepti pe „culturali” si nici mai prosti pe „specialisti”
    O cultura enciclopedica combinata cu o specializare inalta intr-un anume domeniu este greu de facut si de mentinut la cote corecte astazi – cunostintele sint foarte multe si apr zilnic domenii de frontiera sau de virf care sint foarte solicitante. Pregatirea continua este o realitate de zi cu zi in aproape toate domeniile.
    Acuma ar trebui sa vedem si ce anume din arta si cultura e valoros si conteaza – ca nu tot ce a suportat hirtia merita. Nu merita retinut chiar tot ce s-a intimplat in istorie; sau in istoria artei; sau a muzicii; sau in inginerie.
    Motorul cu abur e important dar nu foloseste unui specialist IT sau din ind alimentara – chiar daca vor invata despre ciclul termic in timpul scolii. Pot fi aduse mereu argumente cum ca anume cunostinte din arheologie, timplarie, horticultura, ecologie, etc pot sa aduce plusvaloare in alte domenii. Asa se fac in definitiv descoperirile, cercetarea.
    Cred ca in primul rind ar trebui sa fim educati pentru a reusi sa traim si sa ne integram in societatea in care traim. Sa ii intelegem resorturile si sa putem contribui si in acelas timp sa beneficiem de ea. Si asta e un fenomen complex.
    Am vazut si oameni „foarte de cultura” complet covidioti ceea ce inseamna ca nu aveau un minim de cultura medicala, macar rudimente de biologie sau de sociologie. Si nici bun simt.
    Cred ca de aici ar trebui plecat.

  8. Imi pare o complicatie inutila cu consecinte nefavorabile ambelor parti. Nu sunt culturi, sunt domenii separate. Stiinta nu este cultura. Daca politica intra in stiinta sau stiinta in morala sau etica inseamna pervertirea si distrugerea ambelor domenii.
    Un om educat este un absolvent al unui liceu sau college.

    • Un om educat nu poate fi si cel cu ” 7 clase” ? pentru mine a fi educat inseamna sa dai Buna ziua daca te intalnesti cu cineva, sa respecti semenul tau, animalul si natura.

        • Cele doua aspecte nu pot fi tratate independent unul de altul, ajungem in situatia ca oameni bine pregatiti profesional sa fie niste canalii fara scrupule, avem destule exemple.

    • Ştiinţa este cultură.
      Ştiinţa intră în morală, vezi, de exemplu cărţile lui Frans de Waal.
      Politica nu poate intra individual în ştiinţă, aici e vorba despre un om educat, unul singur, politica este despre mai mulţi.

  9. Faptul ca numărul oamenilor educați plasați cu egala îndreptățire in cele doua culturi scade cam peste tot da seama ca omul universal, chemat sa știe tot și sa atribuie sens, cedează sistematic in fata celui local animat de machiavelicul orgoliu al scopului indiferent in raport cu mijloacele.
    Expertul, specialistul nu are o problema azi când își instrumentează știința; odată făcută opțiunea el plonjează oricât de adânc in domeniul sau și, eventual discret asistat, justifica și/ sau potențează actele puterii fără dubii etice. Este meseriașul care-și afișează codul deontologic al eficientei: eu sunt pisica care prinde șoareci.
    Diletantul, ambidextrul virtuoz, este permanent sfâșiat: tehnic el poate cânta simultan sârba-n căruță cu stânga și sonata lunii cu dreapta. Dexteritatea lui este privită cu însă cu mefiență atât de sus cât și de jos, atât de stânga cât și de dreapta; el însuși nu-și găsește locul iar restul lumii îl vrea formolizat in cine știe ce muzeu pentru ca reprezintă un risc major la adresa stabilității. E un Zinoviev ce combate apărând și apăra combătând. Morala lui nu e din lumea asta așa încât deocamdată, neavând ce conserva, nu are aderenți.
    S-ar zice ca lumea deplora lipsa oamenilor educați asa cum vrea ea; s-ar zice ca oamenii educați nu accepta lumea așa cum este ea; s-ar zice ca individul educat nu-și mai găsește rostul. Cunoașterea și formatarea zilei de mâine nu mai este treaba monstrilor sacri din biblioteca chiar dacă l-ar descoperi pe Dumnezeu și i-a fura tehnica. Turma, câta vreme exista, va rumega fără încetare transformând diamantele in cărbune ordinar cu speranța desarta ca-i va reuși și operația inversa.

  10. ´Cultura´ poate avea sensuri destul de diferite, la germani este Bildung, Kultur, opus lui Zivilisation ´anglo-franceză´. Iar elita noastră e tradițional filogermană. Bildung, încă de la Sturm und Drang, era un ideal al integralitații umane, trup și suflet, reluînd, într-un sens prometean iluminist ( pre-romantic) idealul grecesc. De aceea, această cultură – un produs pur al emancipării moderne- , își păstrează permanent și un substrat fizic, biologist și chiar rasist. Cultura înaltă nu se exclude necesar cu naturalismul și biologismul ( eugenismul era marea pasiune a ´moderniștilor´). Chiar idealul victorian al gentlemanului are această trasatură darwinist-aristocratică , trecerea la noile modele hiperspecializate și postumaniste fiind consecventă logicii capitaliste a darwinismului social. La Heidegger pot fi gasite pasaje de dispreț vitriolic față de primitivi și needucați. Este vorba despre un elitism culturalist, ce pare să oculteze, eufemizeze sau ´transvalueze´ un veritabil rasism, mai ales cînd avem de-a face cu intelectuali interbelici: după ce au pierdut razboiul ideologic aceștia s-au înrăit, devenind totodată melancolici, ezoterici și ´mistici´, năzuind să se perpetueze și să se răzbune. Elita noastra pare încă foarte captivă acestui mental aflat foarte la dreapta, în Franța, probabil, ar fi cartografiată undeva în zona paranoidă și ´scrîntită´ a Nouvelle Droite, fie și reformată și atlantizată ( și această remarcă nu e gratuită ) . Se poate vorbi despre o religie sau, mai bine zis, o superstiție a ´Culturii´ , cultura fiind, în sine, un cuvînt gol, o metaforă și o lozincă, dragă pedanților . Izbește, de ex., un anumit moralism, cînd glacial-naturalist ( ´nietzschean´), cînd estetic, numai etic (´kantian´) nu, unde needucații, nespalații, știrbii, necivilizații, confundîndu-se adesea cu neeuropenii, ajung un fel de paria, o rasă blestemata și contaminantă. Țaranca lui Tutea era un decupaj propagandistic neoromantic , în moda arheomodernistă a vremii, o ´femeie noua´, virtuoasă, poate chiar incarnarea Patriei. Cultura nu e nici pe departe un garant al virtuții, pe care ar trebui sa se fundeze adevărata elită, de obicei e mai degrabă o matcă a decadentismului și egolatriei, a ´filistinismului´ monden și boem, cele mai mari crime s-au înfaptuit și în numele acestui idol.

  11. Ca si alte concepte create de om pentru a incerca sa inteleaga Universul (din care si el – si societatea fac parte), conceptul de „om educat” evolueaza de-a lungul timpului.

    Oamenii de stiinta au „in fisa postului” obligatia de a testa permanent valabilitatea conceptelor (teoriilor) cu care opereaza. Spre deosebire de acestia, intelectualii umanisti (majoritatea acestora) au tendinta sa se raporteze la conceptele cu care opereaza ca si cand acestea ar fi adevaruri eterne – similar cu modul in care credinciosii se raporteaza la dogmele religioase (de exemplu, autoarea articolului DECRETEAZA la un moment dat: „Nimic nu bate educatia clasica. Avem, pana la urma, un mileniu de traditie in spate„). Acesta este un proces care tine mai mult de subconstient (probabil ca „umanistii” nu si-ar recunoaste deschis aceasta tendinta) si este de inteles faptul ca un om a carui viata se intinde pe durata unui secol (cu aproximatie) – si care nu a fost educat in spiritul metodei stiintifice – are aceasta perceptie mioapa asupra evolutiei omului si a societatii umane.

    „Homo sapiens” a aparut acum 300.000 de ani. Oare ce semnificatie putem sa atribuim conceptului de „om educat” atunci cand ne referim la stramosii nostrii de acum 200.000 de ani (care aveau 100 de „milenii de traditie in spate”, transmisa din generatie in generatie – si nu doar „un mileniu de traditie in spate”, cum avem noi, conform afirmatiilor din articol)?

    Sa presupunem ca omenirea nu va disparea in urmatorii 300.000 de ani. Nu este nevoie de foarte multa imaginatie pentru a realiza cat de ridicole ar fi in anul 302.020 niste afirmatii de genul:

    «Daca e vorba de formarea caracterului, nimic nu bate educatia clasica. Avem, pana la urma, un mileniu de traditie in spate; si toata aceasta traditie ne spune ca pentru a forma caractere avem nevoie de modele. Si ce modele mai bune putem avea decat autorii clasici, studiati in original? Intalnirile cu eroii homerici, cu tragedia antica, cu poezia clasica, cu Dialogurile lui Platon, cu Scrisorile lui Seneca si Meditatiile lui Marcus Aurelius sunt cele care au format, de-a lungul timpului, generatii succesive de oameni cultivati.»

    Autoarea articolului mai spune: «marea majoritate a oamenilor educati au fost de acord SA PASTREZE si sa duca mai departe ACEST MODEL, adaugand, EVENTUAL, nume noi pe lista de clasici.» Oare cati „clasici” se vor adauga „pe lista” in urmatorii 300.000 de ani?! Ce coerenta vor mai avea ideile indivizilor de pe lista din anul 302.020 ? Cat de „primitivi” vor fi considerati „oamenii educati” din anul 2020 de catre „oamenii educati” din anul 302.020 ? Intrebari, evident, retorice.

    Morala acestui exercitiu de imaginatie: atunci cand vorbim despre educatie (despre ce inseamna sa fii „om educat”) trebuie sa tinem cont mai putin de „legatura cu trecutul” si mai mult de „legatura” cu viitorul. De-a lungul timpului, majoritatea celor care au contribuit semnificativ la progresul cunoasterii s-au luptat cu inertia impusa de sustinatorii „mostenirii culturale” din acele vremuri. Astazi, contributiile lor la progresul cunoasterii fac parte din categoria „mosteniri culturale”. Sa le arata respectul cuvenit, dar sa nu exageram cu importanta lor pentru educarea viitoarei generatii. Multe dintre aceste „mosteniri culturale” au devenit deja anacronice, un proces care se accelereaza in zilele noastre, o data cu cresterea exponentiala a cunoasterii.

    • Orizontul la care va referiti, peste 300.000 de ani, depaseste cu mult atat perceptia cat si imaginatia omeneasca, nu stim ce va fi peste 50 de ani, doar presupunem, inventam scenarii si modele pe baza datelor de astazi, greu sa anticipezi ceva daca nu stii care poate fi evolutia.
      Nu suntem in masura nici macar sa intelegem intr.o masura perceptibila ce inseamna , sa gandesti, procesul gandirii fiind rupt complet de vointa noastra pt ca nu putem controla mecanismele care au loc in creierul uman.
      Daca am avea acces la acest mecanism, am innebuni.

  12. Huxley, pomenit in textul de mai sus, a arătat in distopia sa din Ă brave new world unde duce lipsa educației umaniste: omul lipsit de sentimente, abrutizat, hedonist și hipersexuat. Trenul a ajuns deja în stație.

  13. Cred ca exista o diferenta intre educația științifică si educația tehnica. Educația tehnica are ca scop atingerea unui obiective bine definite, sa stii sa faci șuruburi sau circuite integrate, educația științifică te pregateste mai larg, sa înțelegi lumea, si este mult mai aproape de cea umanistă. Din acest motiv politehnicile de dinainte de 1990 nu se chameau universitati (si-au schimbat numele in Universitati acum). Fără a intenționa sa jignesc pe nimeni, un absolvent de IT nu are o educație științifică pe cînd unul de matematica sau fizica are.
    Si un ultim comentariu: ma mira ca autoarea nu l-a citat (nu pot sa cred ca nu l-a citit) pe Emile Durkheim care a pus borne majore in legatura dintre educație si morala. In eseurile publicate postum in L’education morale, el arata ca educația științifică nu confera suficientă autoritate in fata societatii, pe cand cea morala da.
    Mai trist este ca astăzi oameni fără ambele tipuri de educație ajung sa fie zeificati, si asta nu in Romania, ci in tari cu staif.

    • Apropo de „fără a intenționa sa jignesc pe nimeni, un absolvent de IT nu are o educație științifică pe cînd unul de matematica sau fizica are” – depinde la ce folosesc educatia si ce au inteles din ea. Un IT-ist poate sa frece un tool sau poate sa faca research aplicat si sa se raporteze la stiinta ( grafica 3D unde e matematica, data science, unde face corelatii, convolutii, DSP unde face Fourier, spectre, samd., ca sa nu mai zis de algoritmi ), si chestii de genul asta se folosesc tot mai mult, in timp ce un absolvent de mate sau fizica are sanse mari sa ajunga sa preda teorema celor 3 perpendiculare respectiv planul inclinat unor copiii de gimnaziu pentru toata viata.
      Problema e ca cel care preda teoria celor 3 perpendiculare, desi teoretic are o formatie stiintifica, cum spui, a iesit direct de pe bancile scolii si s-a dus la catedra si habar nu are de multele lucruri care se intampla in lumea reala, nu are nici macar bunul simt sa inteleaga ca in telefonul mobil, computerul, internetul, folosesc „stiinta” de care el a auzit. El se va comporta ca si cand ce a invatat el este tot ce poate invata un om in materie de matematica, fizica, samd. Asta e doar pentru ca multi ca el traiesc intr-o bula din care nu au iesit niciodata, este self-suficient si chiar va lua de sus un IT-ist care si-a folosit mintea toata viata sa aiba un rezultat: „ce esti tu IT-ist? ai terminat Poli? esti un fel de fotbalist – un incult care castiga nesimtit de mult” :))). Chiar, daca facem un mic survey printre profii de mate, ce e o convolutie si la ce se foloseste, cati oare pot da un raspuns cat de cat coerent? Asta ca sa vezi si bias-ul cu care unii pleaca in viata… Acest lucru e valabil in egala masura si pentru umanisti de altfel.

      Din ce mai spu acolo, presupui ca educatia e pe viata. Adica, daca termini o facultate tehnica, ti-ai ratat sansele sa ai vreun cuvant de spus in stiinta. Cum spuneam, depinde ce lucrezi si ce provocari iti ofera viata, mare parte din educatie o faci, in unele domenii, dupa ce termini studiile, insa unii nu mai invata nimic, din pacate.

  14. Problema e complicata dupa mine.

    1. Nu exista un consens fata de ce vrem de la educatie. Vrem sa fim fericiti, impliniti sufleteste si material, sa ne autodepasim, sa fim (printre) primii, sa castigam competitia pentru cei mai competitivi, „all or nothing”, sa fim fericiti cu totii in grupul nostru, pentru cei mai cooperativi, sociali, modesti, fiecare poate atinge aceste lucruri in felul lui, platind un anumit pret. Exista si un fel „common sense” pe care ar trebui sa il avem, indiferent de ce vrem de la viata: anume moralitate, etica, respectarea legilor, empatie, etc.

    2. Nu stiu in ce masura educatia clasica ori cea stiintifica ajuta la atingerea acestor obiective. Intalnesc prea des intelectualul rau, fara empatie, care crede ca daca stie ceva, orice, e peste multi altii, atat in zona stiintifica cat si in zona umanista. Oamenii astia nu au nimic de oferit, nu au virtuti, se iau prea in serios, singurul mesaj pe care il dau in jur e ca lumea e plina de prosti care nu inteleg ce inteleg ei. Citeam undeva ca scopul final al educatiei este empatia. Nu stiu daca al educatiei, dar al civilizatiei sigur. Ei bine, aici noi esuam lamentabil, indiferent de forma de educatie pe care o primim. Cum spunea un strain, „in Romania, indiferent cine gaseste un portofel pe jos, un cersetor sau un profesor, ambii il baga in buzunar si se bucura de banii gasiti”. Eu cred ca educatia, cel putin cea clasica, umanista, s-a facut pe principiul: mai bine ceva acolo decat nimic. Alternativa era sa fii complet ignorant. Daca deschideai o carte, aveai sansa sa te transformi intr-un „domn” cu monoclu si iti schimbai situatia sociala, chit ca foloseai sau nu educatia mai departe. O diploma echivala cu un post ( de functionar) pe viata si schimbarea clasei sociale, indiferent cat de mult performai sau nu, ramaneai pe post cat timp erai suficient de „compliant” cu sistemul. Si la noi s-a folosit asta, pana de curand, doar ca mai mult in zona stiintifica. Cuplul Ceausescu dar si multi altii si-au facut copiii matematicieni, fizicieni, era in mod clar un titlu de glorie sa ai diploma in asa ceva, un fel de „certificat de om destept”. Nu prea conta la ce foloseai diploma, majoritatea la nimic, pe la noi se reinventa roata, cel mult la a-i ajuta pe altii mai tineri sa obtina „certificatul”, dar nu aplicau stiinta la nimic, cu toate acestea, nu le ajungeai la nas. Asta in timp ce altii foloseau stiinta pentru lucruri care au avut impact: sateliti, computere, zboruri spatiale. Traim intr-o lume globalizata in care daca nu ai un anumit impact global, titlurile ( de glorie ) nu mai valoreaza nimic si, prin grija unor impostori, chestii ca doctorate, masterate, devin chiar ridicole, cand sunt obtinute doar pentru a fi etalate. Ai vreo idee, te framanta ceva? Atunci poate ca esti un om cultivat. Ai o diploma si te astepti ca sa ti se puna covorul rosu pe unde te duci, ca acum 200 de ani? Nu esti un om educat si nu vei fi niciodata.

    3. Cred ca in ecuatia educatiei trebuie introdusa si psihologia. Poate la capitolul „stiinta”, poate nu. Dvs ati amintit de gandirea reflexiva. E doar o mica parte. Este vorba de reflexivitate, autocunoastere, „self awareness”, sa stii „ce te mana in lupta”, sa iti intelegi macar partial subconsientul care de fapt ne guverneaza. Psihologia cred ca ne poate da niste raspunsuri la intrebarea „de ce in cazul unora, expunerea la cultura nu are nici un efect”. Sau cum spunea A. Plesu, multi cauta doar „expunerea cosmetica la cultura”. Poate pentru ca, in ciuda culturii, raman cu un self awareness foarte scazut, un ego umflat, nu sunt autentici. Despre autenticitate, iarasi spun ca stam prost. Intre un copil care ia 9.20 din ce prinde de la scoala plus teme, dar mai bate si mingea, versus unul care ia 9.50 care e ultrameditat, il alegem pe al doilea, desi el nu e autentic. Aceasta lipsa de autenticitate se vede in toate paturile societatii, unde cumva, alegem tot oameni lipsiti de autenticitate iar pe cei autentici ii repudiem cu un anumit reflex visceral.

    Sunt multe, multe delimitari de facut si cred ca notiunea de cultura trebuie sa tina pasul cu schimbarile dar si cu noile provocari la care asistam.

  15. Cateva reamarci:
    1. Nu cred ca cunoasterea formeaza caracterul („Lex Luthor the greatest ciminal mind of all time”), ci numai il rafineaza daca exista unul latent pozitiv;
    2. Iar inteligenta e o obligatie morala, sa nu ajungi idiot util sau mult prea util;
    3. Inteligenta e si cel mai des numai capacitatea de a recunoaste pattern-uri cu subconstientul. E fantastic cata lume (scolita sau mai putin scolita) vehiculeaza notiuni neintelese ca bisnitarii de antichitati;
    4. Iar cultura si scoala ar trebui sa sprijine omul in gandire inteleasa ca si capacitate de semantizare si de incadrare in spatii adecvate ale posibilului ale diverselor notiuni si obiecte mentale. Modul cum se face e provocarea. Restul e gargara si toceala.
    De aici trebuie sa porneasca orice discutie serioasa.

  16. Educatia ne ajuta sa ne distantam de regnul animal, sa ne cunoastem limitele, sa ne suportam noua si celor de langa noi defectele, sa ne cultivam rabdarea, empatia, inclinatiile ori talentele. O mare parte a educatiei o da familia, iar acolo unde este vulnerabila, de scoala. Dar a deveni educat nu inseamns sa iti umpli neuronii cu date si informstii inutile ci cu cele care te poti dezvolta si evolua ca om. Dar acest aspect depinde foarte mult de calitatea celor de la catedra. Dar la noi totul a scazut sub pragul unei societati moderne si civilizate. Am facut o scoala si un liceu, care m-a ajutat sa intru in o facultate fara meditatii, inainte de 1990 si sa detin acele bune maniere si politete cu care sa poti deschide multe usi.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Dana Jalobeanu
Dana Jalobeanu
Dana Jalobeanu, doctor în filosofie și conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București. A studiat fizică și filosofie și s-a specializat în istoria și filosofia științei moderne, originile (și fundamentele) modernității europene. Editor al Journal of Early Modern Studies. Este coordonatorul secției de științe umaniste a Institutului de Cercetare al Universității din București (ICUB).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

Tren la aeroport în 2020, tehnologie din 1930

În urmă cu o lună am scris despre posibile soluții la greșelile majore de proiectare ale acestei lucrări, care altfel riscă să devină...

Implicațiile unei adrese ANAF

Circulă printre grupurile online cu tematică fiscală o adresă recentă prin care ANAF îi semnalează unui contribuabil să fie atent la situația...

Producţia românească de medicamente şi interdicţiile dictate de Nicolae Ceauşescu (1969)

În perioada Războiului Rece, autorităţile comuniste de la Bucureşti au aplicat în economie principiul „Pe unii îi obligăm să fabrice, iar pe...

Povestea unei dispariții

Aici toamna vine devreme și stă mult. Spre jumătatea lui august, vântul începe să se rostogolească de pe munții din apropiere, timid...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.