marți, octombrie 20, 2020

Cele „două culturi” și câteva manifeste apocaliptice

Puține sintagme au ajuns atât de celebre ca „cele două culturi”. Un termen folosit masiv în secolul XX pentru a desemna prăpastia care se cască între științe și disciplinele umaniste. O prăpastie care trebuie eventual umplută cu o „a treia cultură”. Sau peste care trebuie aruncate punți. Pe ce se întemeiază, oare, succesul și fascinația exercitată de această dezbastere?

Context și puțină istorie

La o căutare cu prietenul nostru, google, veți afla că sintagma „cele două culturi” a intrat în circulație în urma unei conferințe ținute la Cambridge de Charles Percy Snow, în 1959 (și publicată în același an). O conferință cu titlul „Cele două culturi și revoluția științifică”. Trebuie să fi fost o conferință memorabilă; măcar prin faptul că se retipărește în mod constant de atunci încoace.

În acest text, Snow enunță ceea ce numea „problema celor două culturi”. Și anume faptul că „viața intelectuală a întregii societăți occidentale este împărțită în două grupuri, de polarități opuse”. De o parte, intelectualii umaniști – cei care, spune Snow – uzurpă în mod ilegitim denumirea de intelectual tout court. De cealaltă, oamenii de știință. Două grupuri cu idealuri, valori, metode și obiceiuri atât de diferite încât au ajuns să nu mai poată sta de vorbă nici măcar la celebrele high-table dinners din colegiile de la Oxford și Cambridge. Între ei, prăpastia lipsei de înțelegere, suspiciune, a refuzului de a comunica.

Portretele pe care Snow le face intelectualului umanist și savantului au ceva caricatural; dar este tipul de caricatură vie și recognoscibilă care ajunge să reprezinte mai bine decât originalul. Savantul este organizat, conștient de limitele sale, orientat spre viitor. E, uneori, complexat de ceea ce crede că e lipsa lui de cultură și e dispus să-și scoată, simbolic, pălăria în fața intelectualului umanist. Citește puțin și tinde să-și folosească lecturile ca instrumente de cercetare, pierzând nu doar plăcerea lecturii de dragul lecturii ci și parte din inefabilul pe care literatura și artele frumoase îl aduc în viețile noastre. Literatul, pe de altă parte, este este nostalgic și destul de plin de sine, căci e convins că nu există cultură dincolo de cultura umanistă. Nu știe ce face savantul și se mândrește cu asta; ceea ce-l pune într-o poziție anacronică și cumva caraghioasă. Cealaltă frază memorabilă a conferinței lui Snow este „intelectualul umanist este, prin natura sa, un Luddit” (asta era gașca, sau partidul celor care credeau că dacă distrug mașinile ne vom întoarce la epoca de aur a vieții frumoase și liniștite). Intelectualul umanist se opune tehnologiei.

Cum spuneam, sunt caricaturi. Nu ajută că nu vă recunoașteți, probabil, în niciuna dintre ele. Nu ajută nici dacă spuneți – pe bună dreptate – că Snow nu demonstrează în vreun fel că lucrurile stau așa. Nici nu e în intenția lui să facă asta.

E amuzant câtă cerneală a curs pentru a respinge sau ridiculiza acest text „for all the wrong reasons”. Unii i-au reproșat că nu definește termenul de cultură (într-adevăr, nu face asta). Alții, că poziția despre care vorbește este șubredă. Snow este un om cu educație științifică solidă dar cu o carieră științifică ratată care și-a construit o oarecare faimă ca romancier. Dintre criticii săi, mulți au încercat să demonstreze că și-ar fi ratat și cariera literară. Un romancier și savant ratat n-ar avea, prin urmare, căderea să vorbească despre cele două culturi? Alții – ca Aldous Huxley, de pildă – i-au reproșat că nu spune nimic nou. (1) Că lumea știa demult cum stă treaba cu cele două culturi. Dezbaterea începuse deja în secolul al XIX-lea și continuase în primele decade ale secolului XX. Și se încheiase cu formularea unui număr de poziții mai mare decât doi. Da, există poziții extreme. Literați care deplâng felul în care știința a smuls corola de minuni a lumii. Savanți care au susținut că știința este noul umanism și că e vremea să încheiem cu rămășițele culturii clasice pentru a pune bazele unei alianțe între istoric și științific care să treacă peste capul literaților. Iar între aceste poziții (cele mai multe formulate deja în secolul al XIX-lea) există multe altele, mai nuanțate. Aldous Huxley însuși se vede pe sine ca pe un exponent al unei a treia culturi. Cineva capabil să facă literatură integrând cunoașterea științifică și înțelegând câte ceva din natura profundă a științei (ca în Minunata lume nouă). Și atunci ce mai rămâne de spus?

Spectrul celor două culturi

Și totuși, spectrul „celor două culturi” a continuat să bântuie discuțiile culturale în anii 60, apoi în anii 80, și, din nou, în anii 90; ba a trecut, chiar, și în secolul XXI. A apărut la rampă ori de câte ori una sau alta dintre tabere s-a simțit în primejdie sau a intrat în criză. În războiul rece, apoi în teama umaniștilor de dezintegrarea adusă de postmodernisme, apoi în reacția în fața imposturii (în ceea ce s-a numit „the science wars”). Una dintre cărțile recente pe această temă poartă titlul, oarecum profetic, (căci e scrisă cu un deceniu în urmă) From two cultures to no culture. (2)

Dar despre ce este această dezbatere, atât de persistentă? Despre prestigiu? Despre rolul științei sau al umanioarelor în universitate? Sau în societate? Despre educație? Despre cum ar trebui reformată educația pentru a forma omul vremurilor moderne? Despre cum s-ar putea arunca punți peste prăpastia care separă știința de literatură? Sau este câte puțin despre fiecare dintre acestea?

Cred că unul dintre cei mai interesanți participanți (mai târzii) la această dezbatere este Gerald Holton. Holton, profesor de fizică la Harvard, autor al unei cărți celebre și spectaculoase despre știință și imaginație. Thematic origins of scientific thought este și ea o carte manifest. (3) O carte care apare într-un deceniu în care începea să se vorbească în mod serios despre rolul imaginației în știință, despre înrudirea „poetică” dintre savanți și umaniști și despre rolul istoricului în a scoate la iveală această înrudire. Respectiv, despre rolul universitarului de a propune programe „punte” între departamentele de științe și cele de umanioare. Dar Holton nu este un optimist. El vorbește despre caracterul apocaliptic al scrierii lui Snow. Care, ca orice apocalipsă, are nevoie să-și genereze propria sa filosofie politică.

Politica științei și ideologiile secolului XX

Snow scrie în deceniul de după război, avertizând asupra consecințelor dezastruoase ale orbirii. Orbirea clasei politice britanice, incapabilă să estimeze costurile pe care le va aduce după sine lărgirea prăpastiei dintre elitele educate în spiritul disciplinelor umaniste și avansul tehnologic al marilor puteri care pun stăpânire pe resursele lumii. Orbirea celor responsabili cu reforma educațională, dar incapabili să vadă că lipsa de comunicare între științe și disciplinele umaniste duce la ratarea idealului educațional al „omului informat”, capabil să vadă și să comunice. Orbirea savanților înșiși, incapabili să înțeleagă că viitorul este al inginerilor. Că dacă științele și umanioarele nu se vor ocupa de marile probleme ale umanității (în viziunea lui Snow acestea sunt bomba cu hidrogen, suprapopularea și sărăcia) inginerii o vor face. A se citi inginerii sovietici. Căci una dintre trăsăturile cele mai uluitoare și, cumva, suprema naivitate a acestui manifest este admirația (politicos-ponderată de ironie, dar totuși admirația) în fața a ceea ce Snow crede că e știința sovietică (un fel de inginerie pentru mase plus electrificare).

Cred că Holton are dreptate să vadă textul lui Snow ca pe un text apocaliptic fără filosofia politică aferentă. Snow nu propune sovietizarea Angliei. Chiar dacă răspunsul său merge în direcția sugestiilor formulate de predecesorii săi cu simpatii comuniste, precum J.D. Bernal, pentru care „a treia cultură” era „umanismul științific” (un fel de știință-inginerie-electrificare).

Miza politică a textului a făcut însă ca problema celor două culturi să fie adesea invocată în cheie ideologică de o parte sau de alta a frontierelor care au divizat secolul XX. Prin asta, însă, s-a pierdut cealaltă jumătate a textului.

Educația

Căci dacă există ceva valoros și provocator în Cele două culturi acest lucru ține de vechea și respectabila provocare legată de educație. Cum îi învățăm pe tineri? Cum și ce transmitem mai departe din moștenirea culturală a umanității? Cum putem integra în definiția „omului cultivat” nu doar educația clasică și piesele lui Shakespeare dar și principiul al doilea al termodinamicii?

E o provocare veche, iar termenii ei sunt deja bine definiți la sfârșitul secolului al XIX-lea. În anii 1880, Thomas Henry Huxley („buldogul lui Darwin,” bunicul lui Aldous Huxley, pomenit mai sus) vorbește despre armatele combatante de pe terenul educației: cultura clasică, umanioarele „moderne” și „științele fizice”. Între acestea se duce o bătălie, iar ultimele sunt și cele care vor câștiga. Huxley este unul dintre primii oameni de știință care îndrăznește să sugereze o educație care să reducă ponderea studiilor clasice (nicicum să le elimine) în favoarea științelor tari. Și să sugereze că știința poate forma caractere. Cel care ridică mănușa acestei dezbateri este un poet, critic literar și bun prieten și coleg al lui Huxley: Matthew Arnold. E foarte interesantă dezbaterea Huxley-Arnold. În ea se regăsesc atât pozițiile cât și termenii războiului dintre „cele două culturi” (cu șaizeci de ani înainte). Doar că, recitită acum, ea pare mai plină de substanță, mai elegantă și mai plină de miez decât cea provocată de pamfletul-manifest al lui Snow.

E imposibil să nu te întrebi de ce nu se referă Snow la această dezbatere? De pildă, la definiția pe care Arnold o dă conceptului de cultură. Cultura, spune Arnold, e pur și simplu moștenirea noastră globală – tot ceea ce ne rămâne de la generațiile care ne-au precedat: științe, filosofie, artă, înțelegere a lumii. Iar rolul educației este să ne dea instrumentele pentru a recupera și duce mai departe această moștenire. Științele, literatura, istoria sunt, fiecare, formatoare; și, toate, necesare pentru a duce la bun sfârșit această sarcină.

Definirea granițelor disciplinare

Pentru Snow și adversarii săi, însă, definiția victoriană a culturii e deja demodată. Snow, mai ales, tinde să vorbească despre cultură în termeni antropologici. Cultura e definită de ce fac oamenii de știință, pe de-o parte, și intelectualii umaniști pe de alta. De obiceiurile și ritualurile lor. Dacă în dezbaterea de la sfârșit de secol al XIX-lea, obiceiurile și ritualurile parohiale ale universităților engleze dădeau cel mult culoare locală (dezbaterea purtându-se în termeni universali), manifestul lui Snow este puternic ancorat teoretic și practic în politica de colegiu. Tot așa este și răspunsul colegului și adversarului său, criticul literar F.R. Leavis. Problema celor două culturi are ecouri universale; dar este puternic ancorată în „ce se face” și „ce nu se face” la Cambridge. Unde „nu se face” să vorbești dacă nu ești expert într-un domeniu (și Snow nu e) și nu ai câștigat expertiza asta „the hard way” prin îndelungi ore în bibliotecă, lucrări publicate în revistele acceptate și stima confraților. Unde vorbești despre clasice dacă poți traduce liber din greacă și – mutatis mutandis – de fizică atomică dacă ai lucrat cu Rutherford. Citit azi, răspunsul lui Leavis la Snow e greu de digerat. Sună a diatribă și a pamflet. E un nesfârșit atac la persoană. Dar asta doar pentru că nu avem contextul corect. Din perspectiva culturală pe care încerc să o creionez aici, răspunsul la manifestul lui Snow este o replică îngrijorată a specialistului care refuză termenii apocaliptici și răsunători ai diletantului. Ba mai mult, îl tratează pe Snow ca pe un simptom al decăderii lumii universitare. Al ștergerii granițelor dintre expert și diletant – mult mai serioase și mult mai importante, ni se spune, decât cele dintre discipline (științe versus umanioare). De primele depinde ceea ce se mai numește încă „sound scholarship”. Cele din urmă ar putea fi, în fond, redefinite. Dar nu în felul propus de Snow, un mod total străin (spune Leavis) bunei tradiții universitare.

Apocalipsa după Leavis

Și F.R. Leavis scrie un manifest cu nuanțe apocaliptice. (4) Textul lui ne atrage atenția asupra felului în care buna și vechea lume a competenței este în pericol de a se prăbuși sub atacurile diletantismlui și popularizării. Pentru Leavis, Snow este inamicul din interior. Cel care nu vede, nu respectă și nu înțelege standardele înalte ale cercetării academice (nu vorbești despre Homer dacă nu știi greacă). El vrea să-i învețe puțină știință pe umaniști, și puțină literatură pe ingineri. Dar această spoială științifico-literară, susține Leavis, nu înseamnă educație. Cel puțin nu în tradiția educațională a universității europene. E un fel de demisie de la idealurile educației. O înlocuire a antrenamentului intelectual cu o spoială informațională.

Textul lui Leavis e amuzant de citit azi, din perspectiva lumii post-apocaliptice în care ne găsim. Acum, când mai toate profețiile din aceste dezbateri s-au împlinit (mai puțin cele legate de electrificare, știința sovietică și modul în care URSS va exporta cunoaștere, tehnologie și umanism în statele lumii a treia). Vedem cum, în spatele diatribei, se afla, de fapt, o remarcabilă doză de luciditate. Capabilă să vadă că ceea ce pare o afacere universitară de provincie (la Cambridge) a fost, în fond, doar canarul din fundul minei.

Câteva referințe:

Furedi, Frank, et al. (2009), From Two Cultures to No Culture: CP Snow’s ‘Two Cultures’ Lecture Fifty Years On (London: Civitas).

Holton, Gerald James (1988), Thematic origins of scientific thought: Kepler to Einstein (Harvard University Press).

Leavis, Frank Raymond (1962), ‘Two cultures? The significance of CP Snow’, Critical Review, 5, 90.

NOTE___________________

1 Aldous Huxley, Literature and science, 1963.

2 Frank Furedi et al., From Two Cultures to No Culture: Cp Snow’s ‘Two Cultures’ Lecture Fifty Years On (London: Civitas, 2009).

3 Gerald James Holton, Thematic Origins of Scientific Thought: Kepler to Einstein (Harvard University Press, 1988).

4 Frank Raymond Leavis, ‘Two Cultures? The Significance of Cp Snow’, Critical Review, 5 (1962), 90.

Distribuie acest articol

35 COMENTARII

  1. Un articol care mi-a placut f mult, desi e scris de o umanioana si citit de un ing. Conflictul cu umanioanele l-am simtit des pe propria piele, mai ales ca sunt casatorit cu o umanioana, de care ma deosebesc substantial, ea fiind femeie. Ca trebuie introdus si acest aspect, femeile sunt mai umaniste decit barbatii, e ca si cum ai gindi cu sufletul, dar asta nu e intotdeauna de bine, ca nici sufletul nu e intotdeauna bun.

    Frumoasa imaginea cu canarul din fundul minei, ca sa ma dau dastapt arat ca stiu ca acesta se afla in mina pt a avertiza aparitia oxidului de carbon. Ca tot vorbim de sovietici, in timp ce in EU exista o norma de protectie foc la trenuri, EN 45545, norma extrem de complicata si scumpa de aplicat, rusii folosesc niste sobolani, daca acestia mor la fum componentle sunt respinse. Ma intreb daca un umanist ar folosi canari sau sobolani!? Cred ca da, pt ca desi se numesc umanisti nu sunt intottdeauna umani.

    PS Mi se pare o aroganta ca umanistii se numesc umanisti, de parca ei ar fi mai umani si inginerii nu!

  2. Cum putem integra în definiția „omului cultivat” nu doar educația clasică și piesele lui Shakespeare dar și principiul al doilea al termodinamicii?
    Dar și invers: cum putem integra în definiția inginerului nu doar legile fizicii , dar și educația clasică (piesele lui Shakespeare la orele de engleză doar).
    Păi la prima răspund aici: principiile termodinamice sunt prea dificil pt că sunt prea teoretice. Dar se poate indicând ce înseamnă anumite valori în viața practică. Fizica trebie predată nu numai prin formule , dar și la ce duc acele formule în viața de zi cu zi.
    Stăteam la taifas cu o avocată, și îmi spune că razele sunt periculoase. Care raze/ De ex. cele infraroșii…. Toți, care au absolvit liceul , și umanioarele, au făcut ceva despre asta. Dar nu le-a explicat nimeni, că atunci când simt căldură de la un corp (calorifer de ext) asta se transmite la ei tocmai prin raze infraroșii. etc etc etc etc

    • Am putea subclasifica si umanistii, sau, ma rog, tehnicienii, in umanisti-tehnicieni, sau tehnicieni umanisti, respectiv unii care se intereseaza de ambele directii.
      Imi permit sa afirm ca mai multi tehnicieni gusta din Shakespeare, Bethoveen decit umanisti care au habar de functionarea unei masini.
      Imi prmit sa afirm, de fapt o spune si autoarea, ca umanistii au o anumita aroganta avind impresia ca ar fi superiori, de fapt aroganta care incearca sa acopere limitele pe care le au in a intelege niste fenomene fizice extrem de simple, in definitiv.

  3. Nu , nu este vorba de doua culturi ci de CULTURA , una singura, si INCULTURA, adica un analfabetism functional de grad mai ridicat, ce-i drept .
    Ascutimea mintii, abilitatea tehnica sau talentul de a descifra si minui soft-urile si tastele computerelor, nu vor constitui niciodata o CULTURA>

  4. „Wir sind naturforschend Pantheisten, dichtend Polytheisten, sittlich Monotheisten.“

    J.W. Goethe s-a considerat în primul rând ca savant „Wissenschaftler” (optica, geologie , mineralogie, botanica, osteologie, anatomie,meteorologie etc … ….
    ( . ..”.. Der Goetheforscher Dieter Borchmeyer ist der Ansicht, dass Goethe die meiste Zeit seines Lebens der Naturwissenschaft gewidmet hatJedenfalls war Goethes gesamtes Leben von einem intensiven Umgang mit der Natur gekennzeichnet, wobei sein Zugang ein doppelter war: fühlend und erlebend als Künstler, anschauend und analysierend als Gelehrter und Naturforscher. Für Goethe war die Natur in ihren unendlichen Facetten unmöglich als Ganzes zu erfassen: Sie „hat kein System; sie hat, sie ist Leben und Folge aus einem unbekannten Zentrum zu einer nicht erkennbaren Grenze. Naturbetrachtung ist daher endlos […]“. Sein „Naturdenken“ liefert den Schlüssel zum Verständnis seiner intellektuellen Biographie wie seines literarischen Werkes. Andreas Wachsmuth zufolge erhob Goethe „die Natur als Erlebnis- und Erkenntnisbereich zur höchsten Bildungsangelegenheit des Menschen“. ……
    Seit den Straßburger Jahren und angestoßen von Herder wies Goethe der Natur in seinem Leben einen zentralen Stellenwert zu. Waren es zuerst unter dem Einfluss von Rousseau, Klopstock und Ossian das Naturerleben und das Naturgefühl, die ihn berührten, entwickelte sich ab 1780 in Weimar ein zunehmendes Interesse an Naturforschung und Naturwissenschaften. Der Philosoph Alfred Schmidt nennt es den vollzogenen „Schritt vom Naturgefühl zum Naturwissen“.Als naturbeobachtender Gelehrter forschte Goethe in vielen Disziplinen: Morphologie, Geologie, Mineralogie, Optik, Botanik, Zoologie, Anatomie, Meteorologie. Dabei beschäftigten ihn, wie er sich rückblickend gegenüber Eckermann äußerte, „solche Gegenstände, die mich irdisch umgaben und die unmittelbar durch die Sinne wahrgenommen werden konnten.
    Zu seinen Schlüsselbegriffen zählten Metamorphose und Typus einerseits, Polarität und Steigerung andererseits. Die Metamorphose verstand er als einen allmählichen Formwandel innerhalb der Grenzen, die der jeweilige Typus („Urpflanze“, „Urtier“) setzt. Der Wandel erfolgt in einem kontinuierlichen Prozess des Anziehens und Abstoßens (Polarität), der eine Steigerung zu Höherem herbeiführt.[201]
    Im pantheistischen Gedanken, Natur und Gott identisch zu denken, verknüpften sich Natur- und Religionsverständnis Goethes.
    1810 veröffentlichte Goethe die aufwendig ausgestattete Farbenlehre in zwei Bänden und einem Band mit Bildtafeln. Mit ihr hatte er sich seit annähernd zwanzig Jahren befasst. Safranski zufolge dienten die immer wieder aufgenommenen Farbenstudien (in Form von Versuchen, Beobachtungen, Überlegungen und Literaturstudien) Goethe, um vor äußeren Turbulenzen und innerer Unruhe zu flüchten; so hatte er auch während des Feldzuges in Frankreich und bei der Belagerung von Mainz seine einschlägigen Beobachtungen notiert. Die Resonanz auf die Veröffentlichung war gering und erfüllte Goethe mit Unmut. Zwar bezeugten Freunde Respekt, doch die wissenschaftliche Welt nahm sie kaum zur Kenntnis. Die literarische Welt nahm sie als überflüssige Abschweifung in einer Zeit heftiger politischer Umwälzungen auf….
    Geschichte meines botanischen Studiums (1817), bis 1824 folgten in der Schriftenreihe Zur Naturwissenschaft überhaupt Gedanken unter anderem zu Morphologie, Geologie und Mineralogie. Hier findet sich auch die Darstellung der Morphologie der Pflanzen in Form einer Elegie, die er bereits um 1790 für seine Geliebte verfasst hatte. In dieser Zeit stand er auch in Kontakt mit dem Forstwissenschaftler Heinrich Cotta, den er bereits 1813 erstmals in Tharandt aufgesucht hatte. 1818 war Goethe Mitglied der Leopoldina, einer der renommiertesten naturwissenschaftlichen Gesellschaften, geworden.
    Laut Heinrich Heine nannte man Goethe „den großen Heiden […] allgemein in Deutschland“.[ In seiner durchweg optimistischen Sicht auf die menschliche Natur konnte er die Dogmen von Erbsünde und ewiger Verdammnis nicht akzeptieren. Seine „Weltfrömmigkeit“ (ein Begriff von Goethe aus Wilhelm Meisters Wanderjahre) brachte ihn in Gegensatz zu allen weltverachtenden Religionen; alles Übernatürliche lehnte er ab. In seiner großen Sturm-und-Drang-Ode Prometheus fand Goethes religiöse Rebellion ihren stärksten dichterischen Ausdruck. Nicholas Boyle sieht in ihr Goethes „explizite und wütende Absage an den Gott der Pietisten und den verlogenen Trost ihres Erlösers“. Heißt es in der zweiten Strophe des Rollengedichts „Ich kenne nichts Ärmer’s / Unter der Sonn’ als euch Götter“, dann steigert sich die prometheische Revolte am Ende der siebenstrophigen Ode zur trotzigen Herausforderung von Zeus, dem Prometheus entgegenschleudert: „Hier sitz ich, forme Menschen / Nach meinem Bilde, / Ein Geschlecht, das mir gleich sei, / Zu leiden, weinen, / Genießen und zu freuen sich, / Und dein nicht zu achten, / Wie ich.“
    Zwar beschäftigte Goethe sich intensiv mit Christentum, Judentum und Islam und deren maßgeblichen Texten, doch wandte er sich gegen jede Offenbarungsreligion und gegen die Vorstellung eines persönlichen Schöpfer-Gottes. Der Einzelne müsse das Göttliche in sich selber finden und nicht einer äußeren Offenbarung aufs Wort folgen. Der Offenbarung setzte er die Anschauung entgegen. …”..
    In seinen Naturstudien fand Goethe die Grundfesten der Wahrheit. Immer wieder bekannte er sich als Pantheist in der philosophischen Tradition Spinozas und als Polytheist in der Tradition der klassischen Antike.
    „Wir sind naturforschend Pantheisten, dichtend Polytheisten, sittlich Monotheisten.“..)
    ….. și mai puțin ca literat, poet. A refuzat cunoștințele stiințifice lui Isaac Newton și a preferat teoriile lui Lavater. S-ar mira dacă ar afla că azi e considerat poet și nu savant.
    (…”…Schon früh hatte er dem mit ihm befreundeten Theologen Johann Caspar Lavater in einem Antwortbrief 1782 beschieden, er sei „zwar kein Widerkrist, kein Unkrist aber ein dezidirter Nichtkrist“. Der Goetheforscher Werner Keller fasst Goethes Vorbehalte gegen das Christentum in drei Punkten zusammen: „Die Kreuzessymbolik war für Goethe ein Ärgernis, die Lehre von der Erbsünde eine Entwürdigung der Schöpfung, Jesu Vergottung in der Trinität eine Blasphemie des einen Gottes…”…).

    În cartea „Geist und Natur / Über den Widerspruch zwischen naturwissenschaftlöicher Erkenntniss und philosophischer Welterfahrung” / Hans-Peter-Dürr, Walther Ch. Zimmerli” (Spirit si natură. Despre contradicțiile …) o serie de autori renumiți scriu despre contradicția și conexiunile între spirit și natură, științele naturii și filozofie-științele umaniste:
    Carl Friedrich von Wezsäcker: Geist und Natur
    Hans-Peter-Dürr: Wissenschaft und Wirklichkeit
    John C. Eccles: Der Ursprung des Geistes, des Bewußstseins und des Selbst-Bewußtseins im Rahmen der zerebralen Evolution
    Hans Jonas: Geist, Natur und Schöpfung
    Karl Popper: Gedankenskizzen über das, was wichrtig ist
    Roger Garaudy: Der Sinn des Lebens und der Dialog der Kulturen
    Ingo Rentschler: Weltbilder der Kunst- Erscheinungsformen der Wirklichkeit
    Erwin Chargaff (născut la Cernăuți): Erforschung der Natur und Denaturierung des Menschen
    Walther Ch. Zimmerli. Technik der Natur des westlichen Geistes
    și alții.

    Profesorul de la Harvard Edgar O. Wilson cere în cartea sa „ Consilience. The Unity of Knowledge, NY 1998” (… „ …In his 1998 book Consilience: The Unity of Knowledge, Wilson discussed methods that have been used to unite the sciences, and might be able to unite the sciences with the humanities. Wilson used the term „consilience” to describe the synthesis of knowledge from different specialized fields of human endeavor. He defined human nature as a collection of epigenetic rules, the genetic patterns of mental development. He argued that culture and rituals are products, not parts, of human nature. He said art is not part of human nature, but our appreciation of art is. He suggested that concepts such as art appreciation, fear of snakes, or the incest taboo (Westermarck effect) could be studied by scientific methods of the natural sciences and be part of interdisciplinary research. …”)
    de la umaniști cunoașterea celor mai noi cunoștințe la zi din științele naturii și de la cercetători-savanți cunoștințe din științele umaniste (filozofie, artă, cultură, religie etc). Profesorul de la Harvard Edgar O. Wilson constată că în SUA cercetătorii și inovatorii de rang sunt preocupați numai de subiectul cercetării lor atât de mult încât sunt deconectați de ceilalți, chiar și de cei din domeniul lor. În multe universități din SUA sunt mulți care nu satisfac cerințele formulate de E.O Wilson. Mulți consultanți în universități, instituții și partide politice sunt prea unilateral orientați. E.O Wilson vede în această constatare un pericol pentru scocietatea, universitățile și partidele din SUA.
    Cred că e prea optimist în ultimul capitol al cărții sale din anul 1998 în privința AI și genetică. Nu s-au întâmplat prea multe în cei peste 20 de ani până azi din cele prezise de E.O. Wilson în privința AI și genetică.
    Pandemia cu Covid-19 ne-a arătat limitele.

    • Wilson’s Consilience este o eroare aroganta. Stiinta este stiinta. Cunoasterea stiintifica este limitata la un moment dat in timp. Existenta umana aspira si este ghidata de absolute.
      Humanities, etica, religia nu sunt stiinte.
      Karl Yaspers puncteaza cel mai correct limitele stiinte la un moment dat in timp si faptul ca principiile etice dupa care decidem sa traim nu pot si nu trebuie sa fie decise de stiinta.
      Humanities trebuie sa fie receptive stiintei dar nu supuse stiintei.
      Pacatul si falsificarea ( manipularea) adevarului rezida in „stiintele” politice si sociale.

      • @Delia.
        De acord. Domeniul umanistic (complexitate neredusă) e altfel decât „științele naturii” (complexitate redusă cum scrie E.o Wilson).
        Relația între cei din domeniul științelor naturii (Albert Einstein- Max Born. Briefwechsel 1916-1955. Mit einem Geleitwort von Bertrand Russel und einem Vorwort von Werner Heisenberg. Verlag Langen Müller), în special al fizicienilor, cu filozofia (Heisenberg citea din Platon) e bine documentată. Fizica (fizica cuantică, astrofizica) nu răspunde la întrebări:
        De ce suntem, etc?
        Stephen Hawking, Cambridge/UK, a fost ultimul mare fizician cu întrebări și răspunsuri din domeniul științelor naturii care merită cunoscute.
        Am urmărit biografia fizicienilor din secolul 20 și adâncirea cunoștințelor din această disciplină ca lectură. Prof. Harald Lesch, astrofizician din München (BR alfa centauri), a înregistrat ca. 200 filme de popularizare a cunoștințelor din fizică. Ca și Werner Heisenberg evită intrebări / răspunsuri din teologie.
        Filozofia, arta, muzica, religia pot sta alături de științele naturii fără a ține cont de cunoștințele de azi?
        Unora le place jazzul. Muzica mă pasionează. Literatura, pictura, arta mă interesează. Cu filozofia e mai dificil.
        Pentru unii big-bang e un rezultat matematic și al fizicii fără răspuns „de unde venim”, are universul un sens?
        Karl Jaspers ( Karl Theodor Jaspers * 23. Februar 1883 in Oldenburg; † 26. Februar 1969 in Basel) war ein deutscher Psychiater und Philosoph von internationaler Bedeutung. Er lehrte zuletzt an der Universität Basel und wurde 1967 Schweizer Staatsbürger. Er gilt auch als herausragender Vertreter der Existenzphilosophie, die er vom Existentialismus Jean-Paul Sartres strikt unterschied. Sein philosophisches Werk wirkt insbesondere in den Bereichen der Religionsphilosophie, Geschichtsphilosophie und der Interkulturellen Philosophie nach. Mit seinen einführenden Schriften zur Philosophie, aber auch mit seinen kritischen Schriften zu politischen Fragen wie zur Atombombe …..
        Wichtige Quellen der Philosophie von Karl Jaspers sind Kierkegaard, Spinoza, Nietzsche und vor allem Husserl und Kant, dem er jedoch vorhielt, dass er die Dimension des Zwischenmenschlichen, insbesondere der Liebe, nicht erfasse. Seine Philosophie ist außerdem stark von lebensphilosophischen Elementen durchzogen. In einer sinnlosen Wirklichkeit, in der die Naturwissenschaften keine Hilfe bei der Selbstvergewisserung bieten, brauche der Mensch eine illusionslose Sicht seiner Existenz als Grundlage seiner Handlungsentscheidungen.
        Ethik
        Jaspers lehnte eine explizite Ethik als Gehäuse von Weltbildern ab, weil er die individuelle Wahlfreiheit prinzipiell nicht eingeschränkt sehen wollte. Aber die Möglichkeit der menschlichen Selbstverwirklichung ist notwendige Bedingung zum eigentlichen Selbstsein, das den Leitfaden praktischen Handelns ausmacht. Die ganze Philosophie von Jaspers ist als Existenzerhellung gedacht.[39] Insofern ist Philosophie niemals nur deskriptiv, sondern stets appellativ. (Philosophie II, 433) Die eigene Existenzerhellung erreiche man durch „innere Aneignung“, „Gelassenheit im Wissen“, „tiefe Heiterkeit“, „Offenheit gegen sich und andere“ und „Tapferkeit“ (Philosophie II. Grenzsituationen). Es ist die Vernunft, die den Weg zu der individuellen Selbstverwirklichung weist und die moralischen und politischen Einstellungen wie „Redlichkeit“, „Wahrhaftigkeit“, „Uneigennützigkeit“ oder „Verantwortungsbereitschaft“ zur Geltung bringt (insbes. in: Von der Wahrheit). Höchstes moralisches Prinzip ist für Jaspers das in der Liebe gründende Prinzip des Guten, das der Mensch, der sich selbst treu bleiben will, als „unbedingt“ (bedingungslos, nicht von Nützlichkeitsabwägungen geleitet) auffasst. (siehe vorstehenden Abschnitt „Philosophischer Glaube“).

        Seine Psychologie der Weltanschauungen aus dem Jahre 1919 ist ein Übergang von der Psychologie zur Philosophie und kann als erstes Werk der modernen Existenzphilosophie eingestuft werden. Jaspers interessierte sich vor allem für die seelischen Antriebe, die Weltanschauungen begründen. Bereits hier problematisierte er die „Grenzsituationen“ wie Tod, Leiden, Schuld, Geschichtlichkeit, die die Erfahrungen des Menschen bestimmen, an denen er mit rationalem Denken scheitere, und in denen der Mensch Skeptizismus und Nihilismus überwinden kann, indem er sich als Existenz gegenüber der Transzendenz bewusst wird. Für ihn hatte dieses Buch
        „nur Sinn für Menschen, die beginnen, sich zu verwundern, auf sich selbst zu reflektieren, Fragwürdigkeiten des Daseins zu sehen, und auch nur Sinn für solche, die das Leben als persönliche, irrationale, durch nichts aufhebbare Verantwortung erfahren“ (Vorwort).
        Das Menschenbild in Jaspers’ Philosophie ist geprägt durch eine vierstufige Seinsweise als Verwirklichungsdimensionen des Menschen:
        1. das biologische Dasein als rücksichtsloser, vitaler Daseinswille mit Macht-, Geltungs- und Genussinteressen – zugleich der Erfahrungsraum, in dem Phänomenologie und Positivismus ihre Grenzen finden;
        2. das Bewusstsein überhaupt als Medium des objektiven Denkens im Sinne des kantischen Verstandes (das Ichsein), das den Bereich der Logik bestimmt;
        3. der Geist als Teilhabe an ganzheitlichen und sinnstiftenden Ideen, der den Zusammenhang in der Zerstreutheit des Wissbaren und Erfahrbaren erzeugt;
        4. die Existenz als das, was der Mensch sein kann, als nicht mehr empirisch fassbare Ebene des eigentlichen Selbstseins, als Möglichkeit des wahren Menschseins.
        In der Schrift Vernunft und Existenz (1935) führte Jaspers seinen Schlüsselbegriff „das Umgreifende“ ein, das sich in der Existenz des Menschen sowie in der Transzendenz des Ganzen der Welt widerspiegelt, ohne dass der Mensch es je in seiner Ganzheit erfassen kann. In seinem 1947 erschienenen Werk Von der Wahrheit (Band 1 der philosophischen Logik) entwickelte er diese Gedanken weiter. Beim Begriff Transzendenz unterschied Jaspers die eigentliche Transzendenz und die Transzendenz aller immanenten Weisen des Umgreifenden: „Wir transzendieren zu jedem immanenten Umgreifenden, d. h. wir überschreiten die bestimmte Gegenständlichkeit zum Innewerden des sie Umgreifenden; es wäre daher möglich, jede Weise des [immanenten] Umgreifenden eine Transzendenz zu nennen, nämlich gegenüber jedem in diesem Umgreifenden fassbar Gegenständlichen.“ (S. 109)
        Die eigentliche Transzendenz nannte er auch die Transzendenz aller Transzendenzen sowie das Umgreifende schlechthin oder das Umgreifende des Umgreifenden; sie ist für ihn das eigentliche Sein (S. 108). In seinem philosophischen Glauben (siehe den folgenden Abschnitt „Philosophischer Glaube und Offenbarungsreligionen“) verwendet er den Begriff Transzendenz noch in einer dritten Bedeutung, und zwar als Synonym für Gott (u. a. in Chiffren der Transzendenz, S. 43). Die eigentliche Transzendenz wird ihrerseits nicht mehr umgriffen, weder für sich allein, noch zusammen mit der Immanenz, da sie eben selbst das Allumgreifende ist. Sie umgreift die folgenden Weisen des Umgreifenden:
        1. die immanenten Weisen des Umgreifenden:
        a) das Dasein,
        b) das Bewusstsein überhaupt,
        c) Geist,
        d) Welt;
        2. die transzendenten Weisen des Umgreifenden:
        a) die Transzendenzen, die nicht die eigentliche sind, somit die Transzendenz der immanenten Weisen des Umgreifenden, und die Transzendenz (Gott),
        b) Existenz.
        Philosophischer Glaube und Offenbarungsreligionen[Bearbeiten | Quelltext bearbeiten]
        Jaspers hat, wie z. B. Aristoteles, die Neuplatoniker, ar-Razi und Spinoza, einen ausgearbeiteten philosophischen Gottesglauben entwickelt. Gottesglaube gilt ihm als wesentlicher Bestandteil eines umfassenderen philosophischen Glaubens, den er 1948 in Der philosophische Glaube begründete, 1950 in Einführung in die Philosophie, 1961 in seiner letzten Vorlesung Chiffren der Transzendenz und 1962 in Der philosophische Glaube angesichts der Offenbarung erweiterte. Er bringt ihn in den folgenden Sätzen zum Ausdruck (Einführung, S. 83):
        1. Gott ist.
        2. Wir können in Führung durch Gott leben.
        3. Es gibt die unbedingte Forderung im Dasein.
        4. Der Mensch ist unvollendet und nicht vollendbar.
        5. Die Realität in der Welt hat ein verschwindendes Dasein zwischen Gott und Existenz.
        Zu 1
        „Nur wer von Gott ausgeht, kann ihn suchen. Eine Gewissheit vom Sein Gottes, mag sie noch so keimhaft und unfassbar sein, ist Voraussetzung, nicht Ergebnis des Philosophierens.“ (Der philosophische Glaube, S. 33). Für Jaspers ist Gott zwar die einzige unvergängliche Wirklichkeit, allerdings unerweisbar (Einführung, S. 49). Ein Erdenken, was Gott sei, sei unmöglich (Der philosophische Glaube, S. 34). Daher sei nicht oder nur wie ein Schleier, was immer wir uns in Ansehung Gottes vor Augen stellen (Einführung, S. 46). Hinweis auf das alttestamentliche „kein Bildnis und kein Gleichnis“. Die gleichwohl im AT zahlreich enthaltenen Bilder, Vorstellungen und geschilderten Begegnungen mit Gott sind für Jaspers lediglich Chiffren der Transzendenz, zwar notwendig als Ausgang für die Suche nach Gott, transzendierend jedoch zu überwinden, um zum reinen Glauben zu gelangen (Vorlesung Chiffren der Transzendenz), in dem Gott nur als „leisestes Bewusstsein“ gegenwärtig ist (Einführung, S. 47). Der Glaube zieht sich somit für Jaspers auf ein Minimum an der Grenze des Unglaubens zurück (Der philosophische Glaube, S. 23).
        Zu 2
        Die Führung durch Gott geschehe auf dem Wege über die Freiheit des Handelnkönnens, wenn der Mensch Gott höre. Gottes Stimme liege in dem, was dem Menschen aufgehe in Selbstvergewisserung, wenn er aufgeschlossen sei für alles, was aus Überlieferung und Umwelt an ihn herantritt. Der Mensch finde jedoch nie eindeutig und endgültig Gottes Urteil: Niemand wisse in objektiver Garantie, was Gott wolle, daher das Wagnis des Verfehlens (Der philosophische Glaube, S. 63 f. und Einführung, S. 66–68).
        Zu 3
        Im Alltag ist unser Verhalten von Zwecken (Bedingungen) bestimmt, die sich aus unserem Daseinsinteresse ergeben, aber auch von Gehorsam gegenüber Autoritäten (Einführung, S. 53). „Unbedingte Handlungen [hingegen] geschehen in der Liebe, im Kampf, im Ergreifen hoher Aufgaben. Kennzeichen […] des Unbedingten ist, dass das Handeln gegründet ist auf etwas, dem gegenüber das Leben als Ganzes bedingt und nicht das Letzte ist.“ (Einführung, S. 51.) Unbedingtheit ist aus einer Freiheit, die gar nicht anders kann. „Die Unbedingtheit wird […] zeitlich offenbar in der Erfahrung der Grenzsituationen und in der Gefahr des sich untreu Werdens.“ (Einführung, S. 57). Sie ist die Entscheidung zwischen gut und böse. Gut sein heißt, das Leben unter die Bedingung des moralisch Gültigen zu stellen, im Konfliktfall auch gegen eigene Glücks- und Daseinsinteressen (Einführung, S. 58).
        Zu 4
        Jaspers spricht von der „Brüchigkeit des Menschen im Grunde“, von Ohnmacht, Schwäche und Scheitern.
        Zu 5
        „Zum verschwindenden, zwischen Gott und Existenz sich vollziehenden Weltsein gehört ein Mythos, der – in biblischen Kategorien – die Welt als Erscheinung einer transzendenten Geschichte denkt: Von der Weltschöpfung über den Abfall und dann durch die Schritte des Heilsgeschehens bis zum Weltende und zur Herstellung aller Dinge. Für diesen Mythos ist die Welt nicht aus sich, sondern ein vorübergehendes Dasein im Gang eines überweltlichen Geschehens. Während die Welt etwas Verschwindendes ist, ist die Wirklichkeit in diesem Verschwindenden Gott und die Existenz.“ (Einführung, S. 82)

        Jaspers griff eine kleine Gruppe von „großen“ Philosophen heraus und bildete eine Rangfolge ihrer Bedeutung:
        • „die maßgebenden Menschen“: Sokrates, Buddha, Konfuzius, Jesus,
        • „die fortzeugenden Gründer des Philosophierens“: Plato, Augustin, Kant,
        • „aus dem Ursprung denkende Metaphysiker“: Anaximander, Heraklit, Parmenides, Plotin, Anselm, Spinoza, Laotse, Nagarjuna.
        Es fehlen Aristoteles, Thomas und Leibniz, die nach Jaspers nicht ins Innerste der Philosophie führen und somit keine Verwandlung des „Selbstbewusstseins“ bewirken.
        Aus seiner Betrachtung dieser großen Philosophen heraus entwickelte Jaspers die Idee der Achsenzeit sowie des Ursprungs der Philosophie aus mindestens drei Quellen: China, Indien und Griechenland. Diese Einsicht sowie die sich durch Technik, insbesondere Verkehrstechnik der modernen Zeit, zu einer einheitlichen Gemeinschaft entwickelnde Weltsituation führte Jaspers zu der Idee einer Weltphilosophie, also einer frühen Auseinandersetzung mit den Konsequenzen der Globalisierung.
        „Wir suchen heute den Boden, auf dem Menschen aus allen Glaubensherkünften sich über die Welt hin sinnvoll begegnen können, bereit, ihre je eigene Geschichte neu anzueignen, zu reinigen und zu verwandeln, aber nicht preiszugeben.“ (Offenbarung, S. 7)
        Eine universale Kommunikation als erhellende existentielle Begegnung ist durch ein gestuftes Vorgehen möglich. Es umfasst:
        • das Vergleichen, mit dem man das Gemeinsame ebenso wie das Fremde erkennt;
        • das Verstehen als Teilnahme am Anderen;
        • den gemeinsamen Kampf um die Wahrheit (als „Frage, Einwand, Widerlegung, Infragestellung, Hören, Selbstbleiben“);
        • die Aneignung, d. h. Veränderung mit Erweiterung und Gewinn auf beiden Seiten.

        Verhältnis zu Arendt und Heidegger
        Nach Kriegsende 1945 wurde Jaspers aufgefordert, in Hinblick auf Heideggers Lehrbefugnis eine Stellungnahme zu dessen Wirken in der NS-Zeit abzugeben. Er empfahl ein befristetes Lehrverbot, das nach Ablauf der Frist überprüft werden sollte. Er setzte sich gleichzeitig für eine Publikationserlaubnis ein. Das Heidegger daraufhin erteilte Lehrverbot endete am 26. September 1951.
        Seine frühere Freundschaft mit Heidegger wurde trotz Briefwechsels nicht wieder aufgenommen. Zwar hat Heidegger 1950 Jaspers gegenüber brieflich seine Scham über den Abbruch der Beziehung während der NS-Herrschaft eingestanden: „Ich bin seit 1933 nicht deshalb nicht mehr in Ihr Haus gekommen, weil eine jüdische Frau dort wohnte, sondern weil ich mich einfach schämte.“ Jaspers war jedoch nicht bereit, die frühere Vertrautheit wiederzubeleben. Die Distanz zum ehemals befreundeten Philosophen findet man im Briefwechsel mit Heidegger:
        „Die unendliche Trauer seit 1933 und der gegenwärtige Zustand, in dem meine deutsche Seele nur immer mehr leidet, haben uns nicht verbunden, sondern stillschweigend getrennt. Das Ungeheure, das etwas ganz anderes ist als nur Politik, hat in den langen Jahren meiner Ächtung und Lebensbedrohung kein entsprechendes Wort zwischen uns laut werden lassen. Als Menschen sind wir uns ferngerückt.“
        An Hannah Arendt schrieb Jaspers: „Kann man als unreine Seele – d. h. als Seele, die ihre Unreinheit nicht spürt und nicht ständig daraus herausdrängt, sondern gedankenlos im Schmutz fortlebt, – kann man in Unaufrichtigkeit das Reinste sehen?“ Die bei Heidegger feststellbare Form sei Selbstinterpretation von Sein und Zeit, als ob er immer ein und dasselbe gewollt und getan habe (1. September 1949). Hierauf antwortete Arendt: „Was Sie Unreinheit nennen, würde ich Charakterlosigkeit nennen.“ (29. September 1949)
        „Dein Eichmann-Buch lese ich ständig weiter. Es ist großartig für mich“, schrieb Karl Jaspers am 2. November 1963 an Arendt. Kurz darauf begann Jaspers, seinen eigenen Text zu schreiben: ein Buch über Arendt und ihren Denkstil. Sein Buch über die Schülerin und Freundin blieb unvollendet. In der unten genannten Ausstellung (Herbst 2006) wurden diese Fragmente erstmals öffentlich zugänglich.
        In seiner Rede Wahrheit, Freiheit und Friede anlässlich der Verleihung des Friedenspreises des Deutschen Buchhandels 1958 setzte sich Jaspers mit den Voraussetzungen für Frieden als Weltfrieden auseinander. Es könne keinen äußeren Frieden ohne den inneren Frieden der Staaten geben. „Der gewaltsame Kampf erlischt in der Kommunikation.“ Frieden gibt es demnach nur durch Freiheit, sowohl des Einzelnen als auch daraus folgend des Staates. Die Demokratie als Verfassungsform allein genüge nicht.
        Die Freiheit kann nach Jaspers allein aus der Wahrheit entstehen. Diese haben die Philosophen seit dem Altertum gesucht. Sie liege nicht vorrangig im Inhalt, sondern in der Art der Diskussion, in der „Denkungsart der Vernunft“. Zwar lehnt er die marxistischen Regimes ab, sieht aber die „politisch freie Welt“ nicht als wirklich frei an. Wichtig sei dort allein das Produzieren und Konsumieren, die Güter seien nicht haltbar, das Leben häufig leer und auf Prestige beruhend. Die Staatsmänner hätten die „Fühlung“ mit dem Volk verloren. Das geschichtliche Wissen der Bevölkerung sei mangelhaft, daher hält er eine politische Bildung für erforderlich.
        Opere:
        Kleine Schule des Philosophischen Denkens. Dreizehnteilige Vorlesungsreihe, BRD 1964 (Vorlesungen gehalten im 1. Trimester des Studienprogramms des Bayerischen Fernsehens im Herbst 1964); Tonaufzeichnungen von hinterlassenen Original-Tonbändern sind in Form von CD und Audio-DVD erhältlich.
        In Buchform erschienen: Piper, München 1965, ISBN 3-492-20054-0.
        • Was ist Philosophie? München 1976.
        • P. A. Schilpp (Hg.): The Philosophy of Karl Jaspers. Tudor, New York 1957. )

        • Aprob cu entuziasm tot ce este legat de Jaspers.
          „Filozofia, arta, muzica, religia pot sta alături de științele naturii fără a ține cont de cunoștințele de azi?”
          Absolut- Bach, Kant, Mozart, Goethe, Shakespeare.
          Kant ar fi fost fascinat de cognitive studies dar nu ar fi modificat/ influentiat imperativele iar Goethe de stiinta in general, dar nu ar fi modificat Faust.

          • Scuze. M-am referit la oamenii de azi din domeniul umanistic, filozofie, artă, literatură etc. M-am referit la relația lor cu știițtele naturii și realizările tehnice (telescopul Hubble, internet, smartfone, AI, genetica etc) de azi. Ca cetățeni ei se întâlnesc cu ceilalți din alte domenii în spațiul public ca aici.
            Nu m-am referit la opere din trecut. Ascult muzica clasică cu plăcere. În anul celebrării lui Beethoven politicienii au reușit să elimine cultura „life” din spatiul public. Trăim azi fără concerte, teatru …
            „Filozofia, arta, muzica, religia „„de azi”” pot sta alături de științele naturii fără a ține cont de cunoștințele de azi?” Scuze.

          • @ Delia F – de acord cu dvs „Karl Yaspers puncteaza cel mai correct limitele stiinte la un moment dat in timp si faptul ca principiile etice dupa care decidem sa traim nu pot si nu trebuie sa fie decise de stiinta.
            Humanities trebuie sa fie receptive stiintei dar nu supuse stiintei.

            pe de alta parte am retineri la raspunsul dvs la @ Kurt – „Filozofia, arta, muzica, religia pot sta alături de științele naturii fără a ține cont de cunoștințele de azi?”
            Absolut- Bach, Kant, Mozart, Goethe, Shakespeare.”
            Cel putin existenta sa „stilul” „tradeaza” o metoda, un mod de „angajare disciplinata” a simturilor care duc la un rezultat. Cu exceptia muzicii atonale (din fericire defuncta azi) toata muzica „buna” (clasica, pop, jazz) are reguli de armonie si ritm destul de clare: sunt profesori de muzica care sustin ca exista o matematica a muzicii, partial intuita de Helmholtz, Hermann von (1885), On the sensations of tone as a physiological basis for the theory of music.
            Mai la obiect, acum cativa ani am fost foarte incantat de filosoful Lucian Blaga pana cand am dat de un eseu scris la inceput de secol XX despre modul perceptiei informatiei scrise, care nu beneficia de cunostiintele de neurofiziologie destul de bine stabilite cateva decenii mai tarziu. Bineinteles are multe alte lucruri scrise foarte solid si apreciate ca atare, insa mi-a aratat clar ca aventurarea abstracta in teritoriul materialului este foarte periculoasa; din pacate sunt o multime de astfel de exemple.
            Discutia e insa prea lunga si propun de exemplu sa ascultam o discutie filosof-matematician in familia Liiceanu; ar fi foarte interesant

            • Ar fi recomandabil sa revedeti, asa … ca umanisti.. , muzica canonica si matematica operei lui Bach!
              Cu mult inainte de 1885!
              https://simple.wikipedia.org/wiki/Canon_(music)
              P.S. Filozofii antici si marile figuri ale Renasterii nu erau repetenti la matematica!
              Asta poate fi o explicatie, cred rezonabila, la „aventurarea abstracta in teritoriul materialului este foarte periculoasa”

  5. Stimata Doamna,

    Indraznesc sa va propun sa elaborati o comparatie intre standardele CNATDCU pentru conf si prof in domeniul Fizica si cele din domeniul Filozofie. Si s-o faceti publica, cu comentariile de rigoare, garantat pertinente, avand in vedere faptul ca ati studiat atat fizica, cat si filozofie si v-ati specializat în istoria și filosofia științei moderne.

    Asta asa, ca o reactie locala, adaptata la realitatile lumii universitare din Romania, la zicerile lui Charles Percy Snow si ale lui F.R. Leavis.

    Ca fapt divers, ma intreb de ce nu indrazniti sa fiti partizan al unuia sau altuia dintre cei doi! – daca tot ati deschis o discutie privind zicerile lor. Din articol nu rezulta nimic in acest sens.

    Parerea mea este ca in orice atitudine pe care o avem trebuie sa tinem cont de ceea ce se numeste Simtul Masurii. Sper din tot sufletul sa intelegeti „esenta din spatele cuvintelor” in ceea ce priveste scurtul meu comentariu!

    Sunteti convinsa ca intelegeti exact cu ce se ocupa azi matematica si fizica? Ma refer la catre ce aspecte se concentreaza cercetarea ultimilor cativa ani, in matematica si fizica?

    • Arnie, perfect de acord. In NL unde activez ca prof univ [din 2008, inainte assistant prof din 2000], vad exact acelasi lucru: exact sciences: super-critical standards [H-index, #articole ISI/granturi majore, etc etc]; humanities: mbah, mai vedem noi, o recenzie in ziarul local, o carte in olandeza, something, si e OK ptr full prof promotion. Simtul masurii / common sense: SI mai de acord. Dar unde naiba mai e acela, ma intreb.. In fine. Asta e, asta vrea votantii [pun intended], in RO, NL, sau aiurea, asta are votantii. Ca a lor e viitorul, ei decide unde se duc banii, ce e bine ptr generatiile viitoare, care e standardele in stiinta/etc, ca ei e baza natiunii, nu? Simtul masurii, whoa, de acord — hai sa vedem cati din arieratii de azi care au drept de vot inteleg ce e aia simt, ce e aia masura, let alone combinatia celor doi termeni..

  6. Un subiect vast, dar care ar putea fi sumarizat in doua evolutii principale:
    1) Intronarea stiintei ca arbitru absolut al tuturor adevarurilor si deciziilor
    2) Reorientarea cercetarii academice de la scopul cautarii adevarului la cel al activismului social
    cu corolarul
    3) Revendicarea, cu mare succes, a stiintei in slujba teoriilor critice

    1) Aceasta realitate a fost proclamata poate cel mai percutant de Stephen Hawking, in declaratia sa „Philosophy is dead”. Apologetii crestini au fost cei mai prompti in a-l denunta pentru acest verdict intr-o carte esentialmente filozofica.
    In orice caz, scientismul pare sa domnesca suprem in cultura noastra, cu consecinte deplorabile:
    -reducerea cunoastrii la metoda stiintifica
    -de-legitimarea disciplinelor ne-stiintifice, sau in cel mi bun caz, reducerea lor la statutul de cenusarese
    -politizarea stiintei si inregimentarea ei pentru a servi drept justificare pentru implementarea politicilor unui curent ideologic
    -aceasta putere de a fi decident absolut o face susceptibila de viciere https://www.youtube.com/watch?v=9_AdgtbQl6Y&t=15m15s
    2) Schimbarea de macaz in misiunea educatiei, cu consecintele ei nefaste, a fost articulata de Jonathan Haidt https://www.youtube.com/watch?v=Gatn5ameRr8
    3)Este de-a dreptul uluitor cum, in discursul oficial, descoperirile stiintei coincid pana la ultima virgula cu dictatele egalitarismului: sexele nu exista – dar exista transsexuali, rasele nu exista, inteligenta e pur dobandita, mama si tata sunt intersanjabili cu doua mama sau cu doi tati, nimeni nu stie cand incepe viata. Controversa din jurul studiilor de gen, care clameaza aura stiintei in numele libertatii academice, a adus aceasta realitate in prim plan si in Romania.
    Exista o explicatie pentru aceasta aliniere: proliferarea „geniilor pe jumatate” in mediile academice – „the midwit” https://www.youtube.com/watch?v=byb3ffrBYgU
    Si totusi, inte fundamentele stiintei si credinta dogmatica in lupta pentru progres din socio-umane exista o opozite fundamentala, care trece neobservata si nu pare sa deranjeze pe nimeni – cu unele mici exceptii. Stiintele sunt materialiste, deci deterministe, deci nu au loc pentru liber abitru, deci nici pentru vini morale. Pe de alta parte, intregul proiect al teroriei critice este o imensa vina colectiva, pentru rasism, sexism, homofobie, si cate si mai cate. https://www.youtube.com/watch?v=g6BK5Q_Dblo

  7. Am vazut candva serialul de popularizare a stiintei „Cosmos: O calatorie personala” al lui Carl Sagan (om de stiinta, profesor la Harvard si la Cornell), in care acesta spunea:

    «Bibliotecile moderne, cum ar fi Biblioteca Publica din New York, contin aproximativ 10 milioane de carti.»

    https://bit.ly/3mOtT6d

    «Daca as citi o carte pe saptamana in intreaga mea viata de adult, atunci, avand o viata cu o durata medie, as putea sa citesc, poate, cateva mii de carti. Nu mai multe. In aceasta biblioteca, asta inseamna de aici, aproximativ pana aici (n.m. Carl Sagan se deplaseaza 14 pasi pentru a indica limitele fizice intre care se afla cele cateva mii de carti). Dar aceasta reprezinta, aproximativ, doar o zecime de procent (n.m. adica 0,1%) din numarul total de carti din biblioteca. Solutia este sa stiti ce carti sa cititi.»

    https://bit.ly/3i319CU

    Carl Sagan a facut acest documentar in anul 1980, iar de atunci lucrurile s-au complicat si mai mult:

    «Vine tsunami-ul Informatiei.

    Pregateste-te! Daca crezi ca acum esti coplesit de informatii, inca nu ai vazut nimic. Am fost socat cand am citit predictia IBM ca pana in 2020 cunostintele se vor dubla la fiecare 11-12 ore. Cat de precisa este aceasta predictie? Greu de spus. Dar tendinta este incontestabila. Cunoasterea creste intr-un ritm mereu accelerat. Un grafic spune povestea. In 1982, Buckminster Fuller a prezentat „curba de dublare a cunostintelor”. La aceasta, IBM a adaugat predictiile post-1982 (Figura 1 https://bit.ly/2G1kLKD ). Chiar daca cunoasterea ar creste in acelasi ritm in timp, gestionarea ei ar fi o provocare, dar cresterea exponentiala a cunoasterii face gestionarea ei mult, mult mai dificila. Ce cauzeaza aceasta explozie de cunostinte? Iata patru motive principale: …

    3. Avansarea stiintei si a inventiei. Descoperirile stiintifice si inventiile noi se desfasoara intr-un ritm fulgerator. Potrivit Oficiului de Brevete din SUA, in ultimii 50 de ani, numarul brevetelor anuale a crescut de la aproximativ 50.000 la peste 325.000. …

    Timpul de injumatatire al cunoasterii. Cresterea accelerata a cunostintelor nu este singura problema cu care ne confruntam. Se adauga la provocare si timpul in care aceste cunostinte raman exacte si utile. Alvin Toffler, viitorolog si autor al celebrei carti Socul Viitorului (1970), a sugerat ca „analfabetii secolului XXI nu vor fi cei care nu vor stii sa citeasca si sa scrie, ci cei care nu vor putea invata, uita ce au invatat si re-invata (learn, unlearn, and relearn)„. Stim cu totii ca o mare parte din ceea ce am invatat la scoala, la primul nostru loc de munca sau chiar la ultimul nostru loc de munca are mult mai putina valoare acum decat atunci cand am invatat si ca trebuie sa fim mereu vigilenti pentru a recunoaste care cunostinte sunt inca valoroase si care trebuie actualizate.

    Deci, o problema si mai mare este cat timp dureaza pana cand cunostintele devin invechite, incorecte sau irelevante. O metoda de masurare a acestui parametru este timpul de injumatatire al cunoasterii, timpul necesar pentru ca cunostintele sa-si piarda jumatate din valoare. Pentru multe domenii, in special in domeniul stiintei, tehnologiei, cercetarii si dezvoltarii, marketingului si chiar al finantelor, timpul de injumatatire al cunostintelor este in scadere. Informatiile care acum 10 ani erau utile timp de 12 luni ar putea fi valoroase doar timp de 6 luni astazi.

    Ciocnirea dublarii cunostintelor si a timpului de injumatatire a cunostintelor. Mesajul este clar: atunci cand cunoasterea creste exponential, in plus, durata de viata utila a cunostintelor respective scade semnificativ, rezultatul este un tsunami al cunoasterii – un val aparent de neoprit de noi informatii care te impinge inainte, combinat cu un reflux extrem de puternic de informatii care au fost valoroase candva, dar care acum reprezinta doar informatii inutile, care te trag inapoi.»

    https://bit.ly/2G3AYyZ

    Evident, intelectualii umanisti nu se confrunta cu problema „timpului de injumatatire al cunoasterii”, pentru ei „educatia clasica si piesele lui Shakespeare” nu devin „cunostinte invechite, incorecte sau irelevante”.

    Nu cunosc disputa dintre Snow si Leavis, insa, judecand doar dupa informatiile din acest articol, este evident ca Leavis interpreteaza tendentios punctul de vedere al lui Snow despre «”ce se face” si „ce nu se face” la Cambridge». Atunci cand Snow vorbeste despre „ce se face” la Cambridge, se refera la „politica de colegiu”, adica la natura cunostintelor care trebuie sa fie transmise studentilor. Leavis ii raspunde ca «la Cambridge „nu se face” sa vorbesti daca nu esti expert intr-un domeniu (si Snow nu e) … nu vorbesti despre clasice daca poti traduce liber din greaca». Este evident o manipulare din partea lui Leavis. Snow nu si-a propus sa analizeze valoarea lucrarilor clasice („nu este expert in domeniu”) ci oportunitatea predarii acestora (de exemplu, studentilor de la „fizica atomica”). Nu trebuie sa fii expert in domeniul alchimiei ca sa vorbesti despre oportunitatea studierii alchimiei in secolul XXI. Pentru a-ti forma o cultura generala nu trebuie sa studiezi alchimia ci sa cunosti istoria alchimiei: contextul cultural in care a aparut, cu ce se ocupa, factorii ce au dus la marginalizarea ei, etc.

    In incheiere, sa comparam ce spunea Snow in anii ’50 – ’60 a secolului trecut, cu prioritatile educationale din SUA secolului XXI:

    «Snow scrie in deceniul de dupa razboi, avertizand asupra consecintelor dezastruoase ale orbirii. Orbirea clasei politice britanice, incapabila sa estimeze costurile pe care le va aduce dupa sine largirea prapastiei dintre elitele educate in spiritul disciplinelor umaniste si avansul tehnologic al marilor puteri care pun stapanire pe resursele lumii.»

    Presedintele SUA, Barack Obama a spus (23 noiembrie 2009): „In SUA, o provocare majora o reprezinta revitalizarea abilitatilor si interesului studentilor pentru matematica si stiinta.” … „Studentii americani ocupa locul 21 in lume la pregatirea stiintifica si locul 25 la matematica, punand astfel SUA in dezavantaj in sectoare vitale precum cel medical, energetic si de securitate”.

    http://edition.cnn.com/2009/POLITICS/11/23/obama.science/

    Departamentul de Educatie al SUA, in timpul administratiei Obama (am preluat acest paragraf – acum inaccesibil – intr-un comentariu de la vremea respectiva):

    „SUA a devenit un lider global, IN MARE PARTE, datorita geniului si muncii sustinute a oamenilor ei de stiinta, a inginerilor si a inventatorilor. Totusi, astazi aceasta pozitie este amenintata deoarece putini studenti americani isi doresc sa devina experti in domeniul stiintei, tehnologiei, ingineriei si matematicii (abreviat STEM in engleza) – si datorita putinilor profesori care se specializeaza in aceste domenii. Presedntele Obama a facut o prioritate din cresterea numarului studentilor si profesorilor competenti in aceste domenii vitale (pentru SUA)„.

    Departamentul de Educatie al SUA, continut actualizat de administratia Trump:

    Intr-o lume in continua schimbare, din ce in ce mai complexa, este mai important ca niciodata ca tinerii natiunii noastre sa fie pregatiti sa dobandeasca cunostinte si abilitati pentru rezolvarea problemelor, sa dea sens informatiilor si sa stie cum sa adune si sa evalueze dovezi pentru a lua decizii. Acestea sunt tipurile de abilitati pe care studentii le dezvolta in stiinta, tehnologie, inginerie si matematica – discipline cunoscute sub numele de STEM. Daca dorim o natiune in care viitorii nostri lideri, vecini si muncitori sa aiba capacitatea de a intelege si de a rezolva unele dintre provocarile complexe de astazi si de maine si de a se ridica la nivelul cerintelor unei forte de munca dinamice si in evolutie – dezvoltarea abilitatilor, cunostintelor si fluentei in domeniile STEM este esentiala. De asemenea, trebuie sa ne asiguram ca, indiferent unde locuiesc copiii, acestia au acces la medii de invatare de calitate. Codul postal al unui copil nu ar trebui sa stabileasca fluenta STEM.

    Jalonarea unui curs pentru succes: Strategia Americii pentru educatia STEM

    Planul strategic de educatie STEM, publicat in decembrie 2018, stabileste o strategie federala pentru urmatorii cinci ani, bazata pe o viziune pentru un viitor in care toti americanii vor avea acces pe tot parcursul vietii la educatie STEM de inalta calitate, iar «Statele Unite vor fi liderul global in alfabetizare STEM (adica in domeniile „Science, Technology, Engineering and Mathematics” – Stiinta, Tehnologie, Inginerie si Matematica), inovatie si ocuparea fortei de munca. Reprezinta O CHEMARE URGENTA la actiune pentru O COLABORARE LA NIVEL NATIONAL cu cursanti, familii, educatori, comunitati si angajatori – o „Stea de Nord” pentru comunitatea STEM, in asa fel incat toti acestia sa jaloneze impreuna un curs pentru SUCCESUL NATIUNII

    http://www.ed.gov/stem

  8. Interesanta provocarea adusa de articol!
    Vad ca autoarea s-a limitat cu referintele bibliografice la anul 2009 inainte de saltul tehnologic adus de Cloud computing si AI democratizat din cauza scaderii preturilor la hardware si computing.
    Iar asta nu este scuzabil avand in vedere subiectul abordat decat daca este doar primul articol dintr-o serie pe aceasta tema.

    Cred ca ar fi util pentru cititori sa citeasca cartile monumentalului Ray Kurzweil
    https://www.amazon.co.uk/s?k=ray+kurzweill&ref=nb_sb_noss_1
    The Singularity is Near
    How to Create a Mind: The Secret of Human Thought Revealed
    The Age of Spiritual Machines: When Computers Exceed Human Intelligence
    After Shock
    Spiritualities, ethics, and implications of human enhancement and artificial intelligence (Series in Philosophy)
    Fantastic Voyage: Live Long Enough to Live Forever

    … in loc de jalnicele scrieri ale lui Yuval Noah Harari promovate de Guardian si sustinatorii agresivi, semianalfabeti si repetenti la toate materiile, inclusiv cele umaniste
    https://www.amazon.co.uk/s?k=yuval+noah+harari&crid=2IWKYUT6MFX9Y&sprefix=Yuval%2Caps%2C161&ref=nb_sb_ss_ts-ap-p_1_5
    Homo Deus: A Brief History of Tomorrow
    Sapiens: A Brief History of Humankind
    21 Lessons for the 21st Century

    Cat priveste Romania, cu cat intelectualitatea o sa se lepede mai devreme de greaua mostenire culturala dar mai ales mentala (continental) ioropeana, cu atat mai bine.

    • Ce perspectiva monstruosa… Robonazism.
      Cine nu intelege ce este un om, sa citeasca Graham Greene’s The Power and the Glory.

    • intr-adevar, exista cercuri in care imbecilitatea (inclusiv morala) face ravagii. prada usoara pentru descreieratii a caror impostura neobrazata a devenit a doua natura si pentru gainarii aferenti.

  9. Problema e mai profundă, mai veche și mai politică decât pare.
    Problema pe care o văd eu este : „cum fac pe altul să creadă ce spun?”.
    Eu știu două metode : dovezi incontestabile pe de o parte și psihologia emoțională pe de alta.

    Crearea de credință e o problemă politică.
    De ce oare au fost arși oameni pe rug pentru împotrivirea la modeul ptolemaic al universului? Pentru că biserica era creatorul de credință care susținea ordinea politică existentă și fără să-și dea seama se lansase în *aventura* susținerii unor teorii care-i depășeau competența. Competența bisericii era esențialmente umanistă. Biserica a fost sursa principală de credințe bazate pe emoție de-a lungul multor secole.

    Societatea de azi nu mai are un astfel de creator de credințe.
    Metoda științifică a distrus biserica și artele finanțate cu generozitate de curțile de la Viena și Paris și-au pierdut sursele de finanțare.
    Din păcate, nici abordarea metodico-științifică nu pare a mai fi capabilă de a produce credința.

    După părerea mea o abordare care să creeze credințe e foarte necesară de lumea în care trăim.

    • Nu avem creatori de credințe, dar avem o credință: banul. Tare mă tem ca este mai puternică si mai raspandita decat a fost creștinismul sec 16.

  10. Domeniile nu trebuie amestecate. Sufletul, spiritul, poezia, artele, muzica, etica, credinta, libertatea, demnitatea umana- nu apartin stiintei. Umanismul este in pericol in orbirea si deraierea post-umanista.

  11. Depinde pentru ce pregătim oamenii. Daca dorim doar roboti care sa execute perfect operațiuni repetitive ajunge numai știința.
    Pe de alta parte specialisti in greaca veche nu sunt prea potriviți pentru a conduce o economie.
    Acum cateva luni am făcut o statistică a miniștrilor sănătății din țările dezvoltate, miniștri cu o minima pregatire medicala. Spre surpriza mea acest număr este mai mic decat cel al degetelor unei maini.

    • „Pe de alta parte specialisti in greaca veche nu sunt prea potriviți pentru a conduce o economie”.
      Sa va dau un contraexemplu … fara a pretinde insa ca este altceva decat un contraexemplu.
      ;)
      Cred ca nu stiti ca Boris Johnson cunoaste la perfectie greaca veche, este un mare admirator al culturii elenistice, vrea sa modeleze UK pe modelul antic de pe vremea lui Pericle si dispretuieste in mod suveran barbaritatea comportamentala romana, pentru ca din punct de vedere cultural romanii sunt insignifianti in raport cu grecii antici.
      Ca recomand cu caldura o dezbatere-spectacol fara egal: https://www.youtube.com/watch?v=2k448JqQyj8

      • Tot la el m-am gandit si eu, însă tocmai pentru ca nu este potrivit sa conducă o tara, nestiind nimic altceva decat sa dezbata cu talent niște subiecte irelevante. Grecia vs Roma antica sunt azi Europa vs America.

        • In democratii adevarate:
          Ministrii sanatatii nu trebuie neaparat sa fie doctori.
          Ministrii de interne sau aparare nu trebuie neaparat sa fie fosti politisti sau militari.
          Ministrii de constructii nu trebuie neaparat sa fie architecti sau zidari.
          Ministrii implementeaza politici ale partidelor si sunt consiliati de specialisti.
          Cat de competenti sunt specialistii este o alta chestiune.
          Iar in materie de incompetenta si dezaxare politica, cred ca Parlamentul European este greu de depasit.
          Dar sa nu uitam de reprezentantii repetenti ai UE de genul Martin Schulz.

          • In democratii adevarate (singurele pe care le știu sunt cele de tip Westminster sau cele de tip consulativ, elvetian) miniștri sunt aleși si nu numiți.
            Trag concluzia ca si un absolvent de arte poate conduce ministerul de finanțe. Cel mai probabil este ca un absolvent de arte nu va putea înțelege nimic din recomandările consilierilor săi. La fel si la Sanatate si multe alte domenii.

            • Perfect de acord cu referintele si cu intrebarea.
              Cred ca ar trebui niste examene pentru politicieni si ministri.
              Un fel de bacalaureat al politicienilor.
              Materii: aritmetica elementara (fractii, procente), notiuni de baza de economie , notiuni de gospodarie individuala (preturi la paine, lapte, oua, cafea, tigari, chirie, ipoteca) , gramatica elementara.
              Asta pana la nivel de consilier local. Restul se poate construi in timp …
              Nu dau doi bani pe „politrucii UE de maine” de la scolile de administratie daca nu trec bacalaureatul de mai sus.
              La nivel de primar ar trebui si un test de muzica populara, cantonete si romante, muzicutza, fluierat si/sau fredonat.
              Daca sunt afoni, sa recite si altceva decat „Catzelush cu parul cretz” sau sa bata la poarta cu tigaile,

          • Familiile regale aveau grija ca viitorii leaderi sa primeasca educatie cat mai completa si aleasa; din pacate nu se putea alege materialul ereditar (Carol II). Exista deja scoli de administratie si politice, insa tot ce pot face e sa ateste un birocrat cu o diploma care uneori se poate cumpara.
            Propun introducerea in scolile de administratie si politica a unor stagii obligatorii de cel putin 4 saptamani fiecare in care elevul/studentul sa locuiasca efectiv cu familiile pe care vor sa le reprezinte (urban, rural, lucrator agricultura, zootehnie, lucrator in productie, comert, ITist, medic, profesor, etc) in conditii egale (fara ajutor de la scoala/familie) iar familiile respective sa le dea calificative (familiile alese aleator dintr-o baza de date). Apoi sa primeasca drept de reprezentare pentru segmentul respectiv de populatie (le poate cumula pe toate). Abia atunci vor sti despre ce vorbesc si va incepe sa dispara birocratia, demagogia, prapastia dintre populatie si reprezentanti.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Autor

Dana Jalobeanu
Dana Jalobeanu
Dana Jalobeanu, doctor în filosofie și conferențiar universitar la Facultatea de Filosofie, Universitatea din București. A studiat fizică și filosofie și s-a specializat în istoria și filosofia științei moderne, originile (și fundamentele) modernității europene. Editor al Journal of Early Modern Studies. Este coordonatorul secției de științe umaniste a Institutului de Cercetare al Universității din București (ICUB).

Colectia Contributors.ro

Carte recomandata

Esential HotNews

E randul tau

Observ cu uimire că invocați, ca reper intelectual creștin, cartea lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”. Și cumva indirect îi reproșați lui Gabriel Liiceanu un soi de trădare a acestui crez ( „am neplăcuta senzaţie că mă aflu ȋn faţa unui tată care şi-a abandonat, simbolic, copiii”). Mă tem că tocmai această carte a lui Noica este o trădare a suferinței victimelor de: Cristina Cioaba la Dincolo de Isus. Gabriel Liiceanu şi portretul României religioase

Carti recomandate de Contributors.ro

 

 

 

Top articole

Cu tancul în lanul imposturii educaționale

Nu am vorbit despre partea educațională a cazului Baranga până nu mi-am luat cele mai bune informații pe care cineva, cu excepția...

Ușurel cu autostrada americană pe scări

Săptămâna trecută, presa românească formală și informală ne-a umplut de “Breaking News” despre un Proiect de infrastructură uriaș: Americanii vor construi o cale ferată și...

Lumea se schimba : let’s be smart

Un post de televiziune mi-a cerut părerea in legătura cu intenția autorităților de a conecta toata populația României la conductele de gaz...

Pelerinaje și epidemii

Haridwar, localitate aflată în nordul Indiei, pe malul Gangelui, este centrul celui mai mare eveniment religios din această...

Impostura şi ipocrizia

Strania istorie a domnlui Barangă (ce vine după cea a d-lui Cumpănaşu, care – la rândul ei – o urmează pe cea...

contributors.ro

Contributors.ro este intr-o permanenta cautare de autori care pot da valoare adaugata dezbaterii publice. Semnaturile noi sunt binevenite cata vreme respecta regulile de baza ale site-ului. Incurajam dezbaterea relaxata, bazata pe forta argumentelor.
Contact: editor[at]contributors.ro

MIHAI MACI – Cel de-al doilea volum din Colectia Contributors.ro

„Atunci când abdică de la menirea ei, școala nu e o simplă instituție inerțială, ci una deformatoare. Și nu deformează doar spatele copiilor, ci, în primul rând, sufletele lor. Elevul care învață că poate obține note mari cu referate de pe internet e adultul de mâine care va plagia fără remușcări, cel care-și copiază temele în pauză va alege întotdeauna scurtătura, iar cel care promovează cu intervenții va ști că la baza reușitei stă nu cunoașterea, ci cunoștințele. Luate indi­vidual, lucrurile acestea pot părea mărunte, însă cumulate, ele dau măsura deformării lumii în care trăim și aruncă o umbră grea asupra viitorului pe care ni-l dorim altfel.” – Mihai Maci Comanda cartea cu autograful autorului. Editie limitata.