Cernobîl și Colectiv – O comparație

Am citit într-o îngrozitoare carte a Svetlanei Alexievici această frază: „Cernobîlul este o catastrofă a mentalității rusești.”Am putea parafraza: „Colectiv este catastrofa mentalității românești.” Pentru mult mai puțin decât frauda la referendum a lui Dragnea, în alte părți au căzut capete. Dragnea a ajuns șeful celui mai puternic partid. Pentru mult mai puțin decât hoția ordinară a lui Ponta, în alte părți s-au produs destituiri. Ponta a rămas prim-ministru și a fost cât pe ce să câștige președinția țării.  Pentru mult mai puțin decât mineriadele lui Ion Iliescu, decât coloanele de mașini și motociclete care-l urmează cu alai pe Oprea și secretarele lui dezbrăcate, decât tronsonul de șosea dintre Sibiu și Orăștie, decât tragedia de acum câțiva ani deja de la Spitalul Giulești,  decât șpăgile, falsurile în acte publice, sfidarea, incompetența și cinismul criminal al politicienilor noștri, în alte părți, clasa politică, administrația, poliția, pompierii, serviciile de ambulanță, primăriile și garda financiară nu dorm și n-ar dormi niciodată liniștite.

La noi da. Contra plagiatului lui Ponta au fost în stradă, vreme de câteva săptămâni, nu mai mult de cinci sute-o mie de oameni. Pentru Dragnea, Oprea, Piedone, nici măcar atât. Pentru copilașii morți la Giulești, în tăcere și să sperăm cu tenaticitate, niște părinți  loviți de tragedie își caută solitari și neluați în seamă dreptatea. Pentru condamnarea lui Ion Iliescu a făcut un om o riscantă grevă a foamei și a intervenit CEDO.  În alte părți, din fiecare asemenea tragedie se învață ceva, se constituie organizații,  grupuri de discuție, se iese în stradă cu zecile, cu sutele  de mii. La noi nu. NU, pe toată linia, nu e cazul să argumentăm.  Și nici să  o luăm chiar de la revoluția din Ungaria, din 1956, sau de la Primăvara  pragheză, din 1968, sau de la grevele poloneze din anii 80 și revoluțiile din toamna-iarna 1989. Făcând toate un contrast izbitor cu o apatie, o osteneală de dinainte de efort, o adormire de dinainte de trezie,  o indiferență și o lehamite din care nimic, absolut nimic nu ne scoate, decât agitația energică, neostenită pentru strictul confort privat.

Când vom înțelege noi românii  că între corupția care a cuprins endemic toată societatea, și indiferența față de tot ce se petrece dincolo de pereții propriului apartament, căsuțe, vile,  este o legătură atât de strânsă, încât nu vom mai fi în stare nici copiii să ni-i apărăm, decât ținându-i închiși cu forța între acești pereți?  Dar când vor înțelege chiar ei, copiii, deja adulți,  că nu sunt în siguranță, nu doar în cluburile  de noapte,  funcționând fără autorizație,  cu instalații precare, pe bază de șpăgi și evaziune fiscală, ci nici măcar în aceste case, apartamente, vile ale lor?  Nici ei nu par să fi înțeles  suficient de clar pentru a se aduna cu zecile de mii nu doar când este prea târziu, când catastrofa s-a produs.  Ci mult înainte și anume zilnic și ori de câte ori este nevoie pentru a-i obliga pe politicieni și pe funcționarii publici să facă ce le-au promis, și respectiv ce-i obligă funcția și statutul să facă,  iar când n-o fac, să  plătească, dacă trebuie,  nu doar cu mandatul, și respectiv funcția, ci cu anii de pușcărie pe care-i merită?.

Îmi pare rău să o spun și poate că momentul acestei teribile, sfâșietoare catastrofe, trebuie rezervat reculegerii și doliului. Din păcate, știm bine  cu toții că la noi, după reculegere și doliu  nu urmează nimic decât uitarea. Și desigur,  o catastrofă, de cele mai multe ori și mai mare. Nu de un marș al tăcerii este nevoie acum. Pe durata lui, politicienii noștri vociferează cu nerușinare și se cocoață pe durerea părinților, a fraților, surorilor, logodnicilor și iubiților,  prietenilor și a noastră a tuturor, răbdurii și neputincioși,  pentru a-și consolida și mai bine privilegiile și impunitatea.  Este nevoie de un marș gălăgios în care să se ceară justiției să-i trimită la pușcărie pe toți cei al căror loc acolo este.