„Cinci pâini și doi pești”: oferta politica 2024 între valori universale și valori creștine

Chiar dacă promovarea „valorilor creștine” în spațiul public românesc poate apărea uneori excesivă și ostentativă – mai ales atunci când este privită prin prisma felului de a funcționa al altor spații publice europene –, ea îmbracă totuși forme politice mobilizatoare în rezonanță simbolică și spirituală cu religia creștină și, într-o oarecare măsură, seducătoare prin adecvarea lor cu o oarecare viziune despre Europa sau, mai larg, despre Occident. Lucrul acesta nu este, în sine, nefolositor. Este poate chiar un reflex cultural necesar al voinței politice. Micul dejun cu rugăciune din Parlament, Coaliția pentru Constituție, activitățile militante ale diverselor asociații, alianțe sau fundații, tribunele mobile personalizate, pledoariile pe la colțurile evenimentelor zilei și tot felul de prezențe mediatice ilustrează aceste forme care izvorăsc dintr-o identitate pe care trebuie să o cultivăm cu abnegație în respectul sacralității care i se cuvine. Prin urmare, suprasolicitarea „valorilor creștine” în spațiul public nu este o problemă reală nici pentru credibilitatea discursului politic, nici pentru calitatea acțiunii politice. Peisajul politic american și european oferă zilnic numeroase ilustrații. Inflația „valorilor creștine” în spațiul public nu este, nici ea, o problemă în sine. Cum nu este o adevărată problemă nici oportunismul politic al unora sau al altora de a revendica în dezbateri și campanii un oarecare monopol al „valorilor creștine”.

Ceea ce pune o problemă importantă, însă, este prezumția de superioritate a „valorilor creștine” reținută în discursul politic, în acțiunea politică și în construirea opiniei publice din România. Este vorba de promovarea sistematică și generalizată a ideii că principiile și învățăturile creștinismului sunt în mod inerent superioare celor ale altor credințe sau sisteme de valori, ideea că valorile creștine oferă o bază morală sau etică mai puternică decât cele ale altor tradiții religioase sau seculare. Desigur, protejarea vieții umane de la concepție până la moarte naturală, protejarea familiei tradiționale, promovarea libertății religioase, ajutorarea celor săraci și a celor defavorizați, protejarea drepturilor copilului, combaterea corupției etc. se pot înscrie în prelungirea mesajului evanghelic transmis de biserică și marchează benefic societățile care l-au primit. Dar, partidele politice ale căror platforme exprimă și susțin superioritatea „valorilor creștine”, precum și politicienii care afirmă și apără întâietatea între valori a „valorilor creștine” pentru a-și marca pozițiile politice, în ciuda aparențelor, se înscriu, din mai multe puncte de vedere, într-o dinamică naționalistă păguboasă atât pentru societate, cât și pentru creștinism și biserică.

Un demers politic creștin constructiv chiar și numai cu o minimă pretenție de onestitate intelectuală va păstra totdeauna o distanță clară față de orice expresie a prezumției de superioritate a „valorilor creștine” centrându-se pe realitatea observabilă că omenirea nu a așteptat creștinismul ca să fixeze principii conservatoare referitoare la familie, moralitate și alte aspecte sociale. Omenirea nu a așteptat creștinismul ca să construiască sisteme de solidaritate, de întrajutorare, de ordine morală, de reguli și îndatoriri între membrii familiilor sau comunităților. Omenirea nu a așteptat creștinismul ca să-și înscrie în legile de funcționare socială precepte de genul „cinsteștepe tatăl tău şi pe mama ta”, „sănu ucizi”, „să nu furi”. Creștinismul nu este la originea moralei. În China, de exemplu, sau în țările musulmane, condamnarea homosexualității, a avortului sau promovarea identității naționale nu sunt în nici un caz argumentate politic sau juridic cu ajutorul vreunei referințe la valorile tradiționale creștine. Într-un demers politic, etalarea prezumției de superioritate a „valorilor creștine” este expresia unui orizont politic limitat și limitativ atât în ceea ce privește viziunea despre funcționarea democratică a societății, cât și în ceea ce privește perspectiva prosperității ei economice. Un orizont care se stinge înainte de a reține că democrația și știința sunt produsele Greciei antice, produse pe care creștinismul și le-a apropriat nu fără frământări și ezitări multiple într-un mai târziu al istoriei. Un orizont care se oprește înainte de a remarca prosperitatea economică a Asiei șintoiste și confucianiste. Un orizont care ignoră faptul că „ecclesia” a apărut în istorie cu câteva secole înaintea erei creștine. 

Uzajul politic al prezumției de superioritate a „valorilor creștine” este păgubos pentru creștinism. El privează de credibilitate dogma evanghelică în spațiul public prin cultivarea trufiei, a orgoliului religios care oripilează ontologic creștinismul. Mai exact, creștinismul este amputat în însăși esența sa de partidul sau politicianul „fariseu” care, rugându-se în spațiul public, se mândrește cu realizările sale, cu succesele sale rezultate din superioritatea sa morală și care își pune în evidență acțiunile ca model al virtuții. Creștinismul, în schimb, este înnobilat prin rugăciunea publică a „vameșului”, politician umil, conștient de greșelile sale din trecut, recunoscând neajunsurile partidului său sau a politicilor sale anterioare, care își exprimă sincer dorința de a servi poporul și pentru care comparația „valorilor creștine” cu alte valori este blestemată. Pe scurt, ideea că „valorile creștine” ar fi superioare altor valori nu își are obârșia nici în Evanghelie, nici în experiența spirituală creștină, chiar dacă cei care au promovat-o sau o promovează poartă printr-o eroare de marcaj sau istorică eticheta de creștin.

În sfârșit, mai trebuie notat că promovarea politică ostentativă a prezumției de superioritate a „valorilor creștine” nu este un demers prietenos nici pentru biserică. Printr-un astfel de angajament, politicul se substituie de facto autorității bisericii în spațiul public. În dezbaterile politice, probleme precum căsătoria, avortul, educația, drepturile minorităților nu mai sunt subiecte purtate și controlate de autoritatea religioasă, ci de partide sau de agenți politici de influență. De asemenea, tot în acest cadru, merită subliniat faptul că efectul major al preluării apărării „valorilor creștine” de către un partid sau un om politic în locul bisericii constă ineluctabil în activarea forțelor de tot felul prin care instituțiile religioase își pierd treptat influența și puterea în treburile publice, în beneficiul altor instituții ale Statului sau ale societății civile. Dar să nu își facă nimeni iluzii: biserica nu va uita niciodată că omul nu trăiește numai cu pâine.