Imi scrie un bun prieten, legat de ultimele mele articole: „O ‘anecdotica’ a perioadei staliniste in Romania ar fi o carte de un enorm succes.” Nu stiu cat succes ar avea, dar nu ma indoiesc de necesitatea unei asemenea lucrari. Si eu cred ca avem nevoie de aceasta istorie psihobiografica, de o hermeneutica a adeziunilor fanatice la un sistem care a transformat Romania intr-o imensa colonie penitenciara. Paul Niculescu-Mizil (1923-2008) a fost unul dintre magnatii stalinismului national, un ideolog marxist-leninist convins ca socialismul de tip leninist este superior societatii democratic-capitaliste pe care a detestat-o pina in ultima clipa. Asemeni altori demnitari comunisti, gen Dumitru Popescu, Stefan Andrei, Ion Stanescu, Silviu Curticeanu, Mizil a scris cu patima in favoarea regimului pe care l-a servit cu devotament nemarginit. Un regim pe care Raportul Final al Comisiei Prezidentiale pentru analiza dictaturii comuniste din Romania l-a definit, in urma analizei a mii si mii de documente si marturii, drept ilegitim si criminal.
Nascut intr-o familie cu inclinatii socialiste, Mizil a intrat de tinar in PCR unde a facut cariera in aparatul propagandistic. A lucrat in cadrul sectiilor indrumate de satrapul ideologic Leonte Rautu (a se vedea volumul despre acesta, „Perfectul actobat” de subsemnatul si de Cristian Vasile, aparut in 2008 la editura Humanitas). Mizil a ajuns rapid pro-rector, apoi rector al Scolii de partid „Stefan Gheorghiu”, pozitie in care a colaborat cu alti corifei ai ideologiei oficiale. A scris cu entuziasm despre Stalin, inclusiv o brosura in ajutorul celor care erau constrinsi sa studieze productiile teoretice ale „parintelui popoarelor”. A fost impreuna cu Chisinevschi, Rautu, Ofelia Manole, Pavel Tugui, Ion Iliescu, Ion Teoreanu (aleg doar citeva nume proeminente din asa-zisul front ideologic) un propagator neconditionat al minciunilor oficiale. A condus nenumarate prelucrari in anii 50, a jucat un rol-cheie in vinatorile de vrajitoare din perioada 1958-1960. In filmul lui Nicolae Margineanu „Demascarea”, bazat pe cartea lui Alin Muresan despre „Experimentul Pitesti”, il vedem pe Mizil perorand cu infocat entuzasm, in aula Universitatii din Bucuresti, despre „invatatura tovarasului Stalin”. A fost un predicator bolsevic, a sustinut fara preget toate deciziile politice ale lui Dej si Ceausescu. A fost un om de familie, si-a iubit copiii. Dintre cei cinci copii (uneori se scrie ca sunt sase), trei au fost adoptati. Personal, eu stiu de Aurora, Dumitru (Mitea), Serghei, Donca si Lidia. Nu cred ca este relevant care dintre ei a fost adoptat, Mizil si sotia sa Lidia au fost atasati de toti acesti copii. Este simptomatic ca le-a dat unora dintre ei nume rusesti, desi doctrinarul comunist nu era basarabean (ca Rautu) si nu studiase la Moscova. Elena Ceausescu a fost ostila relatiei dintre Nicu si Dopnca invocant tocmai presupusa conditie de copil adoptat a acesteia. Pentru „marea revolutionara” ereditatea biologica era cel putin la fel de importanta precum aceea sociala. In perioada 1945-1955, au fost multi activisti care au adoptat copii, de la Vasile Luca, Chivu Stoica, Vanda Nikolski, Ana Pauker, Teodor Rudenko (casatorit cu Ivanca), Ronea Gheorghiu si Gheorghe Stoica la Constanta Craciun (casatorita cu Janos Vincze), Pintilie-Pantiusa (casatorit cu Ana Toma) si Alexandru Barladeanu (cand era casatorit cu prima sa sotie, Liuba). Emil Bodnaras si-a adoptat un nepot (Viorel), Alexandru Draghici doua nepoate (Aurica si Norica).
Familia Mizil a locuit mai intai pe strada Londra, mutandu-se in locul lui Leonte Rautu, apoi in vila Anei Pauker de pe Soseaua Kiseleff (ocupata un timp de Alexandru Draghici). Dupa 1970, au locuit pe strada Emile Zola, foarte aproape de Valentin Ceausescu, Nicolae Doicaru si Ghizela Vass. In anii 70, Mizil era unul dintre baronii lui Ceausescu, alaturi de Manea Manescu, Ilie Verdet, Vasile Patilinet, Virgil Trofin si Gheorghe Pana. Au fost unii dintre ei marginalizati pe masura ce liderul devenea tot mai megaloman, tot mai fixat pe propria imagine. Trofin a fost mazilit, a murit in conditii inca tenebroase. La inceputul anilor 90, fiul lui Trofin, Mircea, a scris un articol zguduitor despre umilirea si moartea tatalui sau in ziarul taranist „Dreptatea”. Nu in „Adevarul”, „Dimineata” sau „Azi”. Nu stiu ca Mircea Trofin sa fi participat la desantele eforturi de reabilitare a comunismului in care exceleaza Serghei Mizil, ca sa nu mai vorbesc despre nepoata sa, fiica Lidiei, deputata PSD Oana Niculescu-Mizil, cea care este astazi ocupata cu arborele genealogic menit sa demonstreze cu Mizil era de fapt urmasul lui Stefan cel Mare, nici mai mult, nici mai putin. Cum nu o face, ba chiar dimpotriva, Luminita Pana, autoarea, sub numele Cela Varlam, a unului tulburator roman despre acele timpuri ale dezonoarei. Cum nu o face Sandu Barladeanu, fiul lui Alexandru Barladeanu. Vorbind cinstit, nici Valentin Ceausescu nu apara acel sistem. Nu toti urmasii nomenklaturii sufera de abulie morala.
Ca sef al sectiei de propaganda a CC al PMR, Niculescu-Mizil a fost unul dintre artizanii cultului lui Gheorghiu-Dej. In perioada 1963-64, a participat la redactarea materialelor care au dus la Declaratia din aprilie 1964, considerata de istoriografia national-stalinista drept un fel de act constitutiv al unei noi Romanii, emancipata de tutela imperialista a Kremlinului. In fapt, era vorba de tentativa unui grup neo-stalinist, ostil reformelor interne, de a se sustrage controlului Moscovei. Nu mai voiau sa fie vasali, dar putin le pasa de adevarata independenta a tarii, de neconceput in absenta suveranitatii poporului. Nici Dej, nici Ceausescu nu aveau intentia de a renunta in vreun fel la monopolul absolut al puterii. Insusi faptul ca Declaratia a fost redactata de un grup care ii includea pe Ceausescu, Rautu, Bodnaras, Mizil, Stefan Voicu spune totul despre natura sa reala. Dej, Ceausescu, Rautu si Bodnaras anti-stalinisti? Sa fim seriosi. Nu vreau sa minimalizez rolul lui Mizil in acea liberalizare avortata care a inceput in 1963. In excelenta sa teza de doctorat, sustinuta in iunie 2011 la Central European University, Bogdan Cristian Iacob discuta rolul sefului Sectiei de Propaganda in ceea ce el numeste „cotitura nationala”, inclusiv in publicarea manuscriselor lui Karl Marx despre romani, un moment important, neindoios, in despartirea de mitologia de sorginte sovietica. Dar, demonstreaza istoricul roman, era vorba de fapt de anexarea fondatorului materialismului istoric unei vulgate in statu nascendi menita sa legitimizeze grupul hegemonic care refuza o autentica de-stalinizare. Mizil a fost unul dintre arhitectii noii ideologii a stalinismului national pe care Nicolae Ceausescu avea sa o utilizeze pentru legitimarea propriei dictaturi. Guru al stiinetlor sociale copntrolate de partid, Mizil semna uneori ca „profesor universitar”. De predat, a facut-o scurt timp (1948-1950) la Universitatea din Bucuresti botezata „C. I. Parhon” si la scolile de partid „Stefan Gheorghiu” si „Jdanov”. Avea protejati, oameni la care tinea si pe care ii incuraja: Ion Rachmuth, Vasile Rausser, Gheorghe P. Apostol, Radu Florian, Vasile Nichita, Valter Roman si alti experti in economie politica marxista si in socialism stiintific.
Imediat dupa moartea lui Dej, in martie 1965, Mizil devenea secretar al CC insarcinat cu ideologia si cu problemele miscarii comuniste internationale (o avea adjuncta pe Ghizele Vass). La Congresul al IX-lea (iulie 1965) era ales membru al Comitetului Executiv si, putin mai tirziu, devenea membru al Prezidiului Permanent, instanta suprema a aparatului comunist. A fost unul dintre membrii cei mai influenti a cea ce am numit in cartea mea „Stalinism pentru eternitate” (Polirom, 2005) grupul aparatului de partid, deci echipa pee care s-a bizuit Ceausescu in acapararea totala a puterii si impunerea propriei viziuni national-staliniste despre economie, politica, cultura si sanatate. O viziune fals-liberalizanta, in fapt un efort de a construi mitul unitatii „indestructibile” dintre partid, natiune si conducator. Sub patronajul sau, ca responsabil cu ideologia si educatia, a fost organizata, la Facultatea de Filosofie, sinistra inscenare anti-studenteasca din septembrie 1965. Blandul, inteleptul, echilibratul „tovaras Mizil” se transforma subit intr-un inchizitor inclement atunci cand adulmeca devieri de la sacrosancta linie a Partidului. Intre cei care au indraznit sa apere studentii a fost decanul din epoca, ganditorul marxist ilegalist Tudor Bugnariu, ginerele lui Lucian Blaga, care a fost sanctionat si scos din functie. In anii care au urmat, profesorul Bugnariu s-a manifestat tot mai intens ca un critic al dictaturii national-staliniste, a fost urmarit in chip maniacal de Securitate si turnat de varii „amici”, intre care delatorul profesionist Pavel Apostol, spre a nu mai vorbi de Raul Sorban.
Ca parte a jocului rotatiei cadrelor (o tactica favorita a cuplului Ceausescu), ceea ce in engleza numim musical chairs, Mizil a fost mutat din aparatul de partid in cel guvernamental unde a fost pe rind ministru al invatamantului, al finantelor si, in cele din urma, la perferia vietii politice dar cu consistente privilegii, presedintele Centrocoop. A ramas pina in ultima ora a dictaturii totalitare membru al CEPEX. Desi mentinut de amicul sau Ion Iliescu in noua conducere a tarii dupa prabusirea regimului comunist in decembrie 1989, presiunile societatii civile au dus la eliminarea sa si apoi arestarea si judecarea ca membru al lotului CEPEX. A publicat citeva carti de amintiri despre presupusa sa lupta „partidei nationale” impotriva „cominternismului”, incercind sa demonstreze teza independentei politicii externe romanesti in perioda Ceausescu. Nu neg ca au existat momente de afirmare a autonomiei PCR, dar acestea nu s-au tradus niciodata in inmuierea opresiunii interne. Ba chiar dimpotriva, daca ne gandim la represiunile impotriva grevistilor anticomunisti din Valea Jiului si ale membrilor Miscarii Goma (1977). Ca membru plin al CEPEX, Mizil a aprobat toate masurile punitive propuse de Ceausescu, inclusiv cele impotriva revoltatilor anticomunisti de la Brasov si utilizarea fortei impotriva revolutionarilor in decembrie 1989.
Relatiile dintre Mizil si Ceausescu a fost marcate de un episod tragic legat de interventia abrupta si inumana a Elenei Ceausescu in relatia dintre Nicu (fiul cel mic al cuplului prezidential) si Donca Mizil, fiica lui Paul si Lidia Niculescu-Mizil (sora lui Serghei, deci matusa Oanei). Nu stiu ca Mizil sa fi discutat vreodata ruptura impusa de familia Ceausescu intre Nicu si Donca. Loialitatea sa fata de partid intrecea considerentele de ordin personal. In ultimii ani ai vietii, Mizil s-a consacrat rescrierii istoriei in sensul sustinut de diversii nostalgici ai ceausismului: Vadim Tudor, Paunescu, Sararu. A atacat cu furie Raportul Final al Comisiei Prezidentiale, iar despre mine nu a avut decit cuvinte insultatoare. M-a acuzat ca sint un fel de „tradator”, ca urmarim (membrii Comisiei) vendete politice. Lucruri similare le-a proferat si Ion Iliescu proband ca, dincolo de sinuozitatile unor biografii mereu retusate, cei doi fosti ideologi ai PCR au ramas ostatecii formei mentale bolsevice. Iliescu si Mizil au fost alaturi, in 1956, in actiunea de contracarare a undelor de soc ale Revolutiei Maghiare. Pentru amandoi, Imre Nagy a fost un renegat, un „contra-revolutionar”. Simpatia, poate reala, a lui Niculescu-Mizil pentru ceea ce s-a numit Primavara de la Praga, nu s-a tradus in solidarizarea sa cu democratizarea initiata de Alexander Dubcek. Era vorba exclusiv de teama regimului de la Bucuresti ca o interventie sovietica in Cehoslovacia ar putea crea un precedent pentru o actiune similara in Romania. Nu stiu ca Mizil sa fi propus vreodata desfiintarea reala a cenzurii. Nu stiu ca in discutiile din Comitetul Executiv sa fi luat pozitie impotriva persecutarii disidentilor. Cum nu a facut-o nici amicul sau, Ion Iliescu.
Mizil a fost, fara indoiala, mai inteligent decat multi dintre corifeii comunismului dinastic, mai cultivat, mai putin brutal, mojic, impertinent si necioplit. Dar tocmai aceasta sofisticare culturala, tocmai aceasta aparenta benigna, a fost camuflajul unui dogmatism steril si sterilizant, al unei disponibilitati infinite de a servi un experiment catastrofal. Am dezvoltat, de-a lungul anilor, conceptul de stalinism national, incercand sa-l disting de acela de comunism national. Stalinismul national a mizat pe desovietizare pentru a mentine intacte institutiile si metodele staliniste. Istoricul Tony Judt a folosit acest concept in marea sa carte despre Europa post-belica. Termenul este folosit de cercetatori care se ocupa de Coreea de Nord. Paul Niculescu-Mizil s-a pretins un comunist national. O spun limpede: nu a fost. A ramas pana la capat fidel unui model rigid, un prizonier al corsetului stalinist pe care l-a acceptat inca din tinerete si cu care a ajuns sa se identifice. Citind cartea despre Leonte Rautu si recentele articole despre Ghizela Vass, un respectat intelectual imi scria: „Ma intreb care sunt radacinile antropologice (nu sociale!) ale angajarii atit de puternice in doctrine si grupuri cum au fost marxismul si partidul. Ceva absolut ineliminabil in oameni le face posibile si desi am oarecare incredere in societatile liberale (in sensul Tocquevillian al termenului) ca antidot, nu pot sa nu ma intreb daca acest antidot nu slabeste cu timpul si daca otrava nu va izbucni din nou.” O intrebare intr-adevar actuala si nelinistitoare.
PS Despre interventiile publice ale lui Serghei Niculescu-Mizil legate de viata in „inalta aristocratie comunista” am scris mai demult pe blogul meu.
http://tismaneanu.wordpress.com/2009/02/20/pe-culmile-tupeului-serghei-mizil-si-analistii-lu-namol/
Despre Oana Mizil si precarele sale cunostinte de istorie a timpurilor cand bunicul ei era unul dintre principalii propagandisti comunisti si un curtean de varf al lui Ceausescu:
Intrebare:
Trofin este cel care – cica – a murit in conditii dubioase in Turcia?
Vasile Patilinet, fost secretar al CC al PCR responsabil cu „organele speciale” (Securitate, militie, procuratura) a murit intr-un accident de masina in Turcia unde fusese trimis ambasador (ceea ce se cheama „exil diplomatic”). Virgil Trofin a fost debarcat sub varii acuzatii si trimis sa lucreze ca presedinte de IAS. A incetat din viata in conditii inca ne-elucidate in 1984. La vremea respectiva s-a vorbit de sinucidere, dar edste posibil sa fi fost un zvon pus in circulatie de Securitate. A avut doi copii: Ana si Mircea.
Lovitura de Stat nu numai ca nu a luat dar a mai si acordat privilegii fostilor, actualilor si viitorilor activisti de Partid si de Stat (inclusiv Clerului )
Domnule Tismaneanu,
O mare rugaminte: unde gasesc pe internet textul integral „Marx despre romani” publicat in 1963 (fie si in facsimil). Desi aveam doar 14 ani tata a facut rost de el pentru 24 de ore dindu-mi-l si mie spre lectura. Desigur insa ca nu am putut retine aproape nimic.
Multumiri anticipate !
poate 1863, nu?
PUBLICAT IN ROMANIA – e asa de greu de inteles ? Este o compilatie, Marx nu a scris niciodata o lucrare dedicata exclusiv romanilor (si de ce ar fi facut-o ?). Am mai spus-o si in alta parte: cititi, cititi, cititi, lumea nu incepe cind implinesti 16 sau 20 sau 30 de ani.
Cartea lui Marx se gaseste de vinzare pe okazii.ro
http://www.okazii.ro/catalog/56206569/karl-marx-insemnari-despre-romani.html
Volumul are o istorie fascinanta analizata in teza de doctorat a lui Bogdan Cristian Iacob. A devenit o referinta canonica in prelucrarile din 1964 care au urmat Declaratiei din aprilie. Intr-un interviu acordat unui grup de ziaristi din Japonia in primavara anului 1964, Mao Zedong invoca textele lui Marx despre Basarabia sub ocupatie ruseasca, mai precis spus adnotarile sale, pentru a formula conceptul de „social imperialism” specific politicii expanioniste a „noilor tari de la Kremlin”. Informatiile despre aceasta lucrare au ajuns la Mao prin Ion Gh. Maurer, Nicolae Ceausescu si Paul Niculescu-Mizil care au vizitat China in iarna anului 1964, in momentul cand polemica dintre Moscova si Beijing ajunsese la un punct culminant.
cateva fragmente, aici:
http://www.frontpress.ro/?p=1131
vezi http://lmgtfy.com/?q=Marx+despre+romani
Interesanta aceasta „who was who” a miscarii comuniste din Romania… In alta ordine de idei, multa vreme, m-am intrebat de ce au fost asa de multi evrei in partidul comunist… dupa evenimentele din 89 am avut ocazia sa intalnesc un evreu… spunea ca a fost in PCR inainte de 1944, avea acces la Policlinica 10 (acces ce nu era pentru muritorii de rand) si care se pregatea sa plece in Israel. I-am pus aceasta intrebare si raspunsul a fost coplesitor de simplu: Evrei spunea el au fost persecutati si partidul comunist era singurul care promitea egaliltate, o viata mai buna, etc, etc… fusese si in timpul razboiului (sau inaintea razbouilui nu mai retin precis) intr-o fabrica in URSS si vazuse exact cum mergea treaba… raportari false, minciuni, etc. Imi spunea ca de atunci nu ia mai trebuit comunism si a stat cuminte… Ceea ce mi-a spus el are sens si cred ca se aplica majoritatii comunistilor ilegalisti precum si evreilor din alte tari. Nu cred ca cineva ar fi putut prevedea schimbarile de dupa 1944 din Romania… Ceea ce nu inteleg este cum niste oameni care au luptat pentru o lume mai buna dupa ce comunismul a invins au ajutat la perpetuarea lui si nu s-au dezis de el… Sigur multi dintre evrei cand au vazut ce s-a intamplat au inceput sa emigreze inclusiv cei cu ceva functii si influenta. Ma refer aici si la Ana Pauker care a favorizat masiv emigratia evreilor desi nu sunt sigur daca a fost speranta de mai bine pentru noul stat evreiesc, Israel, sau dezamagirea fata de comunism (inclin sa cred ca a fost speranta pentru Israel). Dvs dl Tismaneanu prin originea dvs si prin pozitia pe care parintii dvs au avut-o (nu de prim plan dupa cum ati spus) ati putea face ceva lumina la aceasta intrebare? „Cum de niste oameni care au luptat pentru o lume mai buna dupa ce comunismul a invins au ajutat la perpetuarea lui si nu s-au dezis de el?”
numai bine
Prezenta evreilor in miscarile revolutionare moderne (anarhism, marxism, bolsevism, trotkism) este un subiect studiat, intre altii, de istoricul Yuri Slezkine in cartea sa, „The Jewish Century” aparuta acum cativa ani la Princeton University Press. Cred ca, mai ales in fostul imperiu tarist si in Europa de Est si Centrala, a fost vorba, in multe cazuri, de un internationalism bazat si pe dorinta de asimilare in majoritatea etnica. In Romania interbelica erau cateva sute de mii de evrei. PCdR avea circa o mie de membri, dintre care circa 500 erau minoritari (evrei, maghiari, ucrainieni, bulgari). Deci depinde la ce ne uitam. Cateva sute de evrei comunisti versus cateva sute de mii de evrei necomunisti, cred ca raportul vorbeste de la sine. Primul secretar general al PCdR a fost Gheorghe Cristescu, zis Plapumaru. Stefan Foris a fost etnic maghiar, Gheorghiu-Dej a fost etnic roman, Ana Pauker a fost evreica. Atractia unor evrei spre radicalismul utopic merita studiata cu atentie, fara partizanate si fara apriorisme. Ideologia comunista a fost fundamental anti-sionista. Sionismul a fost blamat si prigonit ca o forma de „nationalism burghez”. In anii 50, multi activisti evrei devotati lui Stalin au fost victimele inscenarilor judiciare de tip show-trials (Rudolf Slansky, Remus Koffler, de pilda). Recomand aici filmul „Sunshine” al regizorului maghiar Istvan Szabo si scrierile pe acest subiect ale regretatei istorice a comunismului francez, Annie Kriegel.
am o mare curiozitate…in articol se spune ca trei din cei sase copii ai lui mizil au fost adoptati…stiu ca donca a fost unul din cei trei adoptati…asta a fost si motivul pentru care elena ceausescu n-a fost de acord cu relatia nicu-donca…deci, cine sunt cei trei copii adoptati???serghei e cumva unul dintre acestia??? avand in vedere nonconformismul brutal al acestuia, putem spune ca l-a mostenit pe cale genetica de la paul mizil?sau de la parintii naturali? daca e unul din cei adoptati, se stie ceva despre parintii lui naturali? cine sunt, de unde sunt, ce nationalitate au??? aceeasi intrebare mi-o pun si in legatura cu donca…de ce era elena ceausescu asa pornita impotriva relatiei cu nicu???
deasemenea in articol se spune prea putin despre provenienta lui paul mizil…din ce categorie sociala faceau parte parintii lui, ce scoli a avut sau n-a avut…
daca nicu ceausescu, care era un mare afemeiat, a iubit-o asa de mult pe donca, inseamna ca aceasta femeie era, presupun, de o frumusete rapitoare…exista poze cu ea???mai traieste? ce s-a intamplat cu viata ei de dupa relatia cu nicu???
Pai prietenia cu Medelin Voicu, figura lui absolut tipica, modul de a vorbi si a gesticula nu iti sunt de ajuns sa tragi despre Serghei o singura concluzie ???!!! Ca e TIGAN !!!!!
Iar despre Donca, a spus Tismaneanu in articolele despre Nicu, ca Elena Ceausescu era sigura ca e tiganca !!!!!!
Nu am spus asa ceva. Elena Ceausescu, din cate stiu, credea ca Donca fusese adoptata (nu stiu si, sincer, nu mi se are relevant) si se intreba „Stim noi cine sunt de fapt parintii ei?” Cred ca era vorba mai degraba de obsesia ei legata de sanatate etc Dar se prea poate sa aveti dreptate, intrebarea putea trimite si in directia pe care o pomeniti. In cazul Borila, in mod cert, rezervele Elenei Ceaiusecu erau legate de o anumita maladie a tatalui Iordanei pe care „marea savanta” o banuia a fi ereditara.
Blogul lui Serghei are niste poze interesante despre familia lor. O adevarata fresca de epoca. Donca era intr-adevar frumoasa, vezi aici: http://sergheiniculescumizil.blogspot.com/p/trecutul-meu.html
Donca apare in pozele din blogul lui Serghei, e maritata cu Dan Sonia, pilot la TAROM
Daca nu ma insel este vorba de Dan Sonea, fiul Emiliei Sonea, o vreme adjuncta de sef de sectie la CC al PCR, vicepresedinta a Marii Adunari Nationale intre 1980 si 1986, si al istoricului Gavrila Sonea. Sotii Sonea au semnat impreuna o carte despre „Viata economica si politica a Romaniei. 1933-1938” aparuta la Editura Stiintifica si Enciclopedica in 1978.
De cate ori citesc articole/comentarii despre perioada comunista, simt un fel de greata in stomac. E perioada in care mi-am trait primii 25 de ani de viata, adica tineretea mea, imi amintesc de numele pe care le pomeniti, pentru mine nu insemnau mare lucru – la varsta aceia aveam alte preocupari – da imi amintesc ca aveam o senzatie de teama fata de aceste personaje. Si acum, cand aflu detalii privind nomenklaturistii perioadei si despre cine erau ei de fapt, ma apuca greata. Da si furia, nedumerirea, indignarea. Cum naiba a fost posibil sa reziste regimul asta comunist nenorocit atata timp.
Am exact aceleasi „sentimente” cand citesc astfel de articole: greata, furie, nedumerire, indignare, desi am trait „doar” 18 ani in iepoca de aur.
De ce borhotul comunist a explodat DOAR in Dec 1989? Simplu:
1) Teroarea si minciuna sunt cele 2 picioare (de lut) pe care se sprijina porcaria comunista (in particular) si dictatoriala (in general)
2) Soarta estului Europei a fost pecetluita odata cu caderea zidului Berlinului, in toamna lui 1989.
Puneti aceeasi intrebare in legatura cu actuala (pana cand???) Coreea de Nord! Nu tot pe teroare si minciuna se sprijina regimul de acolo??? Sa speram ca nu va mai dura mult si vor fi „inghititi” de cei din Sud…Daca nu vor muri cu totii de foame pana atunci…Cand nu vor mai fi copaci, vor putea incerca niste delicioase retete de „ciorba de racheta, cu sos de incarcatura nucleara si garnitura din statuia tov. Kim Ir Sen.” Ca altceva…nu cred ca le va mai ramane din schizofrenia aia sociala cu pretentii de tara…
Tota natzia romaneasca a fost sortata si elitele duse in puscari in lagare.
Spuma scursurilor sa urcat peste baza scursurilor..De unde vrei sa rezulte elite.
Din rimatori cultivatzi.
Cne am scapat nu m-am mai uitat inapoi .Cind am trecut in Ungaria am pus un nepot sa se uite inapoi. Ce vezi! ! Vad numai negru unchiule. Negru . Negru in amiaza mare ???
Ie ace-ias Romanie si romanii vazuta de totz unde populatzia i-si vinde zilnic iluzii.i..
Cred ca ar fi inutil sa fac o pledoarie pentru o istorie psihobiografica, cand inceputurile acesteia se confunda cu cele ale scrisului. Si da, avem nevoie si de o astfel de retrospectiva cat mai cuprinzatoare, extinsa la toti liderii politici, si de la stanga, si de la dreapta, pentru ca sunt convins ca excesele partizane, si dintr-o parte si din alta, se anuleaza reciproc, lasand spre mijloc cale libera adevarului. Totusi, daca m-as lasa acaparat total de aceasta linie de cercetare (in parte acoperita si de liderologie), as gresi fundamental, pentru ca nu voi reusi sa vad niciodata padurea din cauza copacilor.
De aceea nu ma voi grabi sa ridic statui, fie ele albe sau negre, fara a studia mai intai solul, conditiile economice si sociale care au facut posibile germinatia unor idei si aparitia unor lideri de genul celor comuniste si, respectiv, al lui Mizil, dar nu numai. Oricat de afectogen sau de libertarian mi-ar fi limbajul, nu voi putea sa patrund in miezul lucrurilor si nici sa ofer un model explicativ multumitor. Faptul ca folositi sintagmele de “socialism de tip leninist” si “capitalism democratic” arata ca distingeti si acceptati nuante, ceea ce este meritoriu, desi Lenin nu a avut niciodata de-a face cu socialismul (pe care l-a persecutat cat i-a stat in putinta), ci numai cu comunismul, iar cea de-a doua sintagma, daca n-ar fi o tautologie, suna ca dracu’, ca si “socialism stiintific”!
Parerea mea este ca termenul de “comunism” (nu si cel de “stalinism”) este un cuvant care exprima o ratacire pe drumul cautarilor de mai bine pentru toti, iar legatura sa evidenta cu interesul national face tautologica si expresia de “comunism national”. Afirmati ca in Romania nu a fost un “comunism national”, ci un “stalinism national”, ca strategie de “desovietizare”. Mi-e greu insa sa inteleg ce mecanisme de dislocare ar putea fi folosite pentru a rupe legaturile atat de intime si de indivizibile dintre stalinism, national sau nu, si sovietizare si dintre comunismul national si desovietizare, fara riscul de a ramane fara obiectul de cercetare (!).
Va intrebati, pe buna dreptate, de unde a venit forta unei asemenea loialitati de care au dat dovada Mizil si altii ca el. Cred ca in raspunsul la aceasta intrebare nu pot fi ignorate cel putin doua lucruri. Este vorba, in primul rand, de forta Idealului, care lumineaza Calea. Retoric, desigur, ne putem intreba daca fara lumina Independentei cei care au luptat in Razboiul cu acelasi nume ar fi gasit calea care a dus la formarea SUA?! Dar nu numai popoarele si natiunile au idealuri, ci si indivizii, fiecare dintre noi (si aici exemplele la indemana fiecaruia nu sunt putine). In al doilea rand, este vorba de Credinta, care ne intareste si ne sustine, motorul care ne urneste si ne pune in miscare, la nivel individual si societal.
Negationistii se vor repezi sa conteste si una si alta: “Pai ala a fost Ideal?! Aia a fost Credinta?!”, cand au dus unde au dus?! Nu Idealul si nici Credinta au fost gresite (au cea mai mare cota de reprezentativitate sociala), ci Mijloacele, total inadecvate si inacceptabile (care este iarasi o alta discutie).
Insa ceea ce produce o adevarata perplexitate pentru cercetatorul stiintific este citatul cu care incheiati, intrebandu-va, ca si autorul acestuia, care sunt “radacinile antropologice (nu sociale) ale angajarii atat de puternice in doctrine si grupuri cum au fost marxismul si partidul”???!!! Cum adica “nu sociale” (pe cele antropologice le gasim in orice curs de liderologie!), adica respingem, ab initio, cunoasterea cauzelor, a solului social pe care incoltesc ideile si pe care orice putere isi ridica propriul castel, respingand posibilitatea ca acesta ar putea fi construit pe nisip?!… Eliminam socialul, adica „ineliminabilul”?!
Cartea mea „Stalinism pentru eternitate” examineaza conditiile politice, economice, sociale si general-culturale in care a prins fiinta secta mesianica numita Partidul Comunist din Romania. Voi reveni la acest subiect cand voi discuta cazul Ghoerghiu-Dej de la a carui nastere se vor implini luna noiembrie 100 de ani. Nu ma consider un „liderolog”, dar pretuiesc mult cartea lui Robert C. Tucker pe acest subiect (liderii politici). De asemenea, recomand cartea profesoarei Mary Ellen Fischer despre Ceausescu, „a study in political leadership”. Ma intereseaza dictatorii si dictaturile secolului al XX-lea maiales prin prisma relatiei dintre lider, ideologie si teroare. Nu, nu eliminam socialul, dar raman interogatiile: „De ce in Germania?”, „De ce tocmai in 1933″ ,”De ce fascinatia exercitata de mainile lui Hitler asupra unui Heidegger?” Raspunsurile tin, probabil de psihologia maselor, de analiza carismei, de raportul dintre milenarism si pasiunile fevolutionare. Aici ne pot ajuta Norman Cohn, Eric Hoffer, Hannah Arendt, Raymond Aron, Petre Pandrea („Germania hitlerista” dar si „Memoriile mandarinului valah”), Elias Canetti, Mark Lilla (conceptul de tiranofilie), Francois Furet, Cioran („Histoire et utopie”), Robert Conquest, Simon Sebag Montefiore. Va multumesc pentru mesaj.
Si eu va multumesc. Democratia (ca si cultura dialogului) este un lucru minunat, pentru ca ofera posibilitatea interactiunii, indiferent de pozitii sau opinii.
Nu stiu daca exagerez sau nu, dar cred ca daca la o masa ar discuta numai Ingeri ar trebui oferita o sansa si Diavolului de a-si spune parerea (evident, contributorii la discutia de pe blog se exclud) sau, cum spunea Voltaire (desi, dupa unele descrieri din epoca, era un mare intrigant si manipulator!): „As fi in stare sa-mi dau viata pentru dreptul de a spune nu”.
Cat priveste raspunsurile la intrebarile „De ce in Germania?” si „De ce in 1933?”, cred ca adevarata problema tine in primul rand de cauze, si de abia dupa aceeea de loc si de timp sau, cu alte cuvinte, atunci si acolo au fost ocazia, iar nu cauza…
Cred ca meritul acestui studiu si acestor dezbateri este ca indeamna la multiple regandiri, reevaluari si reconsiderari, care insotesc inevitabil procesul de sedimentare a adevarului. Cineva indica un link pentru accesarea unor fotografii, ceea ce am si facut, si am ramas profund tulburat de marturisirea lui Mizil: „Sunt comunist!”, pentru ca iti dai seama ca astfel de oameni pretuiesc credinta mai mult decat viata! Cum poti sa ramai insensibil si sa nu te intrebi „De ce?”…
Daca mi se permite o sugestie, cred ca ar fi binevenita nu neaparat o carte de anecdotica ci o carte-„galerie de portrete” a comunismului romanesc (in care, evident, ar intra o anume doza de anecdotica). Este foarte adevarat ca „la petite histoire fait la grande Histoire”, tot asa cum este adevarat ca milioane de romani au avut de suferit nu atat din cauza unui Comunism abstract si impersonal, ci mai ales din cauza unor comunisti zelosi in carne si oase care trebuie cunoscuti (daca nu si trasi la raspundere, din cati au mai ramas).
In al doilea rand, aceasta galerie de portrete ar fi utila pentru ca uitam adesea ca in Romania, comunismul nu a fost doar Ceausescu. A crede ca debarasarea de toate sechelele comunismului trece doar prin sacrificiul ritualic al conducatorului e un exemplu de „pensee sauvage”. De asta, cred eu, avem nevoie de galeria de portrete pe care o mentionam mai sus.
Cu stima,
Cristian Bratu
„Am dezvoltat, de-a lungul anilor, conceptul de stalinism national, incercand sa-l disting de acela de comunism national. Stalinismul national a mizat pe desovietizare pentru a mentine intacte institutiile si metodele staliniste.”
Pe vremea cind se striga „Stalin si poporul rus, libertate ne-au adus” si „Luca, Ana si cu Dej, au bagat spaima-n burgheji” erau mentinute intacte institutiile si metodele nationale???
Se vede „de la o posta” ca manipulezi!
Titoismul a fost comunism national, enverismul si comunismul dinastic al lui Ceausescu ori Kim Il-sung au fost experimente pe linia stalinismului national. Fenomenul s-a dezvoltat ca reactie ostila reformismului din interiorul Blocului Sovietic, mai ales dupa „Raportul Secret”. Este vorba de distinctii conceptuale care pot fi sau nu acceptate, dar sunt considerate, in analiza comparativa a sistemelor comuniste, legitime ca baza de discutii. Niciodata n-am afirmat ca in timpul lui Dej s-ar fi mentinut intacte „metodele nationale”. Dimpotriva, am insistat asupra persistentei, cultivarii, conservarii metodelor staliniste.
„Este vorba de distinctii conceptuale care pot fi sau nu acceptate, dar sunt considerate, in analiza comparativa a sistemelor comuniste, legitime ca baza de discutii.”
Vladimir, tu stii bine ca eu nu pot fi impresionat de titluri academice, de autori de concepte si sau discutii mai mult sau mai putin „legitime” in termeni de concepte operationale si bune doar pentru pledorii in fata studentilor.
Sunt aproape convins ca cei care au si inventeaza concepte cu pretentii de legitimitate („batuta-n cuie”) pentru orice fel de discutie in analiza comparativa a sistemelor comuniste, au fost DOAR martori la istoria comunista dar cu absoluta siguranta, n-au facut istorie anticomunista.
Eu sunt dovada care rastoarna conceptul deja stabilit/dezvoltat de tine, „stalinism national”!
Ca organizator si conducator al revoltelor mineresti din Valea Jiului, Lupeni, august 1977, nu e greu de ghicit daca-as mai fi fost in viata daca acele revolte ar fi avut loc in anii in care ziceam ca se striga „Stalin si poporul rus, libertate ne-au adus” si „Ana, Luca si cu Dej, au bagat spaima-n burgheji”!
Ce-i asa de greu sa recunosti ca adevaratele metode staliniste („AU UCIS, AU UCIS, AU UCIS” – expresia faimoasa a stim noi cui) au fost aplicate DOAR in perioada sovietizarii Tarii, adica perioada de TEROARE FEROCITARA BOLSEVICO-COMINTERNISTA!
De-aia cred eu ca acel concept „stalinism national”, inventat si dezvoltat de tine este fals, de neacceptat si profund manipulator!
Atentie Vladimir, nu confunda, te rog, mediul academic in relatia cu studentii cu cel real si virtual (mai ales cel virtual).
Hai ca-mi place sa epistolez si public cu tine, nu doar in private. Cind ai dreptate, ai, cind nu, nu! Asta e.
Cos, nu avem o divergenta reala. Iti inteleg pozitia si o respect. Evident ca dupa condamnarea lui Stalin in 1956, reluata acum 50 de ani, la Congresul al XXII-lea, cand mumia a fost expulzata din Mauzoleu, metodele „clasice” ale terorii nu au mai fost practicate cu aceeasi intensitate. Ceea ce nu inseamna ca institutiile staliniste si-au schimbat natura. Statul comunist nu ptea unul de drept pentru ca, o stii la fel de bine ca si mine, ar fi incetat sa mai fie unul comunist. Perioada stalinismului dezlantuit pe care o amintesti avea propriile metode. Cea a stalinismului national a inclus chiar si condamnarea unora dintre ororile petrecute in anii a ceea ce s-a numit „obsedantul deceniu”. In rest, ganduri bune de la un profesor incorigibil :)
Ai scris, foarte clar: „Am dezvoltat, de-a lungul anilor, conceptul de stalinism national, incercand sa-l disting de acela de comunism national. Stalinismul national a mizat pe desovietizare pentru a mentine intacte institutiile si metodele staliniste.”
Acum incerci sa inventezi si posibil sa si dezvolti un nou concept, „stalinism dezlantuit”, scriind „Perioada stalinismului dezlantuit pe care o amintesti avea propriile metode”. Nu m-ar mira ca pe viitor sa inventezi si dezvolti alte ‘concepte’, in materie de stalinism, precum „stalinism timpuriu”, „stalinism tarziu”, „stalinism f. tarziu” etc
Asadar, dupa tine, n-a existat un comunism national pentru ca s-a servit de institutii si metode staliniste, chiar daca, asa cum incerci sa ma/ne ametesti „incorigibil”, stalinismul real/adevarat, „dezlantuit”, asa cum bine zici, e definit de „propriile metode” (care duceau absolut inevitavil la „moarte, moarte, moarte”, asa, pentru a re-sublinia si re-fraza notorioasa zicala) si in mod cert de institutii pe masura „metodelor proprii” stalinismului REAL, fie si „dezlantuitor”!
Aaaaa, ca vrei tu sa inventezi concepte gen „stalinism comunist” pentru ati justifica atacurile impotriva unora ca Gisela Vass, Mizil si alti care vor mai fi, cam toti din perioada „stalinismului national”, nu-i asa? asta-i alta poveste si pot chiar sa te inteleg: Vass ti-a anchetat tatal, nu-i asa? (tu ai spus-o intr-un articol trecut). Bine, bine, or fi fost anchetati cominternistii bolsevici si internationalist (printre care spui ca era si tatal tau) si ca s-a folosit „teroarea psihologica” impotriva celor anchetati (apropo, teroare psihologica zici tu c-a fost dar cum as putea eu sa-ti dau dreptate daca n-am vazut acele dosare? ca le-ai vazut tu, nu-i o garantie ca a fost teroare psihologica ca doar nu esti expert si in acest domeniu, nu?) dar asta nu inseamna ca s-au folosit „metode proprii staliniste”, pentru simplul motiv ca NUMITORUL COMUN SI ABSOLUT AL REZULTATELOR METODELOR STALINISTE ERA M-O-A-R-T-E-A!!! Dintre cei anchetati de Vass a murit cineva? Daca da, atunci au fost aplicate metode staliniste, daca nu, nu!
Repet: conceptul „stalinism national”, inventat si dezvoltat de tine, e unul fals si intens uzitat pentru ati justifica atacurile publice la adresa celor care cu adevarat au reprezentat comunism national. Da, perioada N. Ceausescu a fost exclusiv COMUNISM NATIONAL. Acesta e adevarul, bazat pe fapte si documente iar eu am fost martor ocular si am supravietuit tocmai datorita metodelor (diferite total de cele staliniste) si institutiilor comunismului national din Romania.
Cred c-am fost cit se poate de clar ca eu nu pot fi manipulat de concepte nedrepte si te rog sa nu mai faci referinte publice la mine si/sau revoltele minerilor din Valea Jiului, august 1977, pentru ati justifica conceptele si pledoariile publice cu iz razbunator si de falsificare a adevarului istoric din perioada comunista a Romaniei.
Iata ca acum avem o reala divergenta.
Hai ca mai vorbim, doar stim bine ca „adevaratii prieteni nu se supara atunci cind isi spun sincer ce gandesc”.
Regret ca n-am putut raspunde mai devreme, am probleme de acces de pe computerul de-acasa. Scriu acum de la universitate. Conceptul de „unbound Stalinism” este dezvoltat in cartea mea „Stalinism for All Seasons”, Univ. of California Press, 2003, trad. rom. Polirom, 2005), ca si acela de „stalinism national”. Comunismul national a inclus, pe langa de-sovietizare, de-stalinizarea institutionala (cazul iugoslav, dar si Gomulka, intre 1956-1960, in Polonia, Imre Nagy in Ungaria). Am scris deopotriva despre ideologii si activistii din perioada Dej, ca si despre cei din perioada Ceausescu. Nu eu, ci o intreaga literatura politologica si istorica utilizeaza concepte gen „early Stalinism”, „high Stalinism”, „mature Stalinism”, „decaying Stalinism”, „post-Stalinism” etc Pentru a nu parea pedant si a nu fi banuit de name-droppping, ma voi abtine sa mentionez lucrarile esentiale.
Acum plec la curs sa le vorbesc studentilor despre Imre Nagy si Revolutia Maghiara, inclusiv despre perioada cand Nagy si membrii guvernului sau s-au aflat la Snagov, in domicliu fortat, intre noimebrie 1956 si decembrie 1957, fiind anchetati de reprezentantii PMR, intre care Valter Roman. Revolutia Maghiara a avut doua componente majore: emanciparea de sub tutela sovietica (de-sovietizare) si redobandirea suveranitatii populare pe o baza democratica (emanciparea politica, de-stalinizare si, foarte rapid, de-comunizare). Gheorghiu-Dej a spus ca Imre Nagy ar trebui „spanzurat de limba”…
D-le Tismaneanu. Stalin nu a fost antisemit niciodata si nici nu a devenit antisemit … Originea lui Lavrenti Beria si pozitia si existenta lui in preajma lui Stalin pana in ultima clipa sustin aceasta posibilitate. Reformele lui Beria (cam capitaliste), initiate imediat dupa moartea lui Stalin, explica complotul doctorilor evrei dar pot explica si altceva: deviationismul de dreapta exista. (Deviationism = de fapt revolutia din 1989). Lui Stalin avea de ce sa-i fie teama. Analizat bine, chiar si complotul doctorilor evrei arata ca Stalin avea toate motivele sa fie mai mult decat ingrijorat de ceva ce semana mai mult a revolutie decat a deviationism de dreapta. In 1951-1953 elitele comuniste se saturasera de comunism … si voiau sa se intoarca la capitalism. Bogate, bine pripasite. De aceea va intreb: Nu cumva Vasile Luca si Ana Pauker au conlucrat de-a binelea cu serviciile „secrete burgheze”? Nu analizam aceasta posibilitate din cauza convingerii ca ar fi fost o mistificare specifica securitatii. Si daca nu a fost? Deci, ce-ar fi daca in 1951-1953 se pregatea ceea ce s-a intamplat in 1989? Desi nu s-a intamplat. Conceptelor d-vs de comunist nationalist sau stalinist nationalist s-ar salva primind totusi o alta explicatie, mai putin teoretica dar mai credibila. Dupa atata teorie oamenii voiau sa beneficieze pe fata si fara teama de averile pe care le dobandisera, indiferent cum le dobandisera. Asta este firea umana si asta explica contrarevolutiile.